Născut și crescut la Roznov, într-o familie cu 4 copii, bine echilibrată (doi băieți și două fete), judecătorul Constantin Magdalina a urmat facultatea de drept, conform modelului instituit de sora mai mare. În final, toți frații au făcut dreptul. Fetele s-au stabilit în SUA, după ce-au profesat o vreme în România, iar băieții sunt judecători la Tribunalul Neamț.
„Eu și cealaltă soră am fost colegi de facultate. Am intrat în 1990, după ce-am absolvit Liceul «Petru Rareș». Am prins anul când s-au schimbat materiile și, din decembrie până prin martie, nici nu știam la ce voi da examen. S-au scos economia politică și filosofia și am dat istorie și gramatică. Am stat în București, la cămin, și am mâncat la cantină. Nici nu ne-am fi permis altfel, mai ales că părinții erau pensionari deja și n-a fost ușor pentru ei să susțină doi studenți simultan. Dar a fost frumos, cum e în general la cămin și faptul că urma să devenim judecători sau procurori n-a fost niciodată o barieră în calea atmosferei. Am avut în cămin și studenți la teologie, despre care mă așteptam să fie un pic mai «smeriți» și chiar am fost surprins să constat că lucrurile nu erau neapărat cum credeam”.
După absolvire, în 1994, Constantin Magdalina a ajuns avocat la Piatra Neamț. Vreme de 10 ani, s-a resemnat cu acest statut, alergând continuu de la o instanță la alta, presat de timp și de teama că nu va ajunge să susțină cauzele în care fusese angajat. Apoi, nici din punct de vedere economic, lucrurile nu erau foarte bune, pentru că avocați sunt mulți, ca peste tot, dar oamenii au bani puțini și onorariile nu sunt nici pe departe la nivelul județelor care au curți de apel sau penitenciare. La toate acestea, s-a adăugat lipsa unei „abilități”, care l-a făcut să decidă că profesia de judecător i se potrivește mai bine. „Ca să fii avocat îți trebuie o mulțime de abilități, pentru că munca nu se rezumă la ceea ce se întâmplă în sala de judecată. În timp, am constatat că nici eu nu le am pe toate și-mi lipsește tocmai aceea de a spune că laptele e negru”.
În 2004, când nota minimă pentru admiterea în magistratură era 8, nu 7 ca acum, avocatul Magdalina s-a înscris la examen. Au fost 750 de candidați pe 350 de locuri și au reușit să treacă de acel „minim 8” doar 114. A fost repartizat la Judecătoria Bicaz, într-o echipă mică, de doar 5 magistrați, ideală – după cum spune acum – pentru debutul în profesie. Singurele probleme erau cererile de retrocedare pentru păduri, care veneau în valuri, și faptul că, brusc, a trebuit să rupă legătura cu justițiabilii care i se adresau, în continuare cu „domnule avocat”, ceea ce i se mai întâmplă și acum, după atâția ani.
„E ușor să judeci pe altul”
„Unul din primele mele dosare a fost cu 5 inculpați, toți tineri, toți de familie bună, acuzați de viol. Se umplea sala de părinți și rude, toți îngrijorați să vadă copiii arestați. Toată povestea era susceptibilă de interpretări. Fata a mers de bunăvoie cu mașina, a stat în brațele unuia dintre ei, au dansat pe la câteva discoteci, iar băieții au spus că a fost cu acordul ei. Fata nu părea extrem de afectată și mai era implicată într-un alt dosar. Se dusese cu o prietenă la o stână, a lăsat-o acolo și acea prietenă a fost violată. Am luat decizia să-i condamn pe toți 5, au făcut apel, la tribunal li s-au redus pedepsele, iar curtea de apel a casat hotărârea tribunalului și a menținut-o pe-a mea. Întotdeauna mă străduiesc să privesc lucrurile prin ochii celui cu care interacționez . E ușor să judeci pe altul, dar devine mult mai dificil atunci când chiar încerci să-l înțelegi. În fond, realitatea e cenușie, nici prea albă, nici prea neagră. Cu excepția câtorva cauze, unde lucrurile sunt evidente, în toate celelalte luarea unei decizii este un proces care-mi macină sufletul. Apoi, sunt cauze în care probele pot fi privite din mai multe unghiuri, iar ceea ce spune proba diferă în funcție de unghiul din care este privită și convingerea se formează mult mai greu. Iar o hotărâre de condamnare nu poți da decât atunci când ai convingerea că acel om este vinovat. Am avut doi inculpați, acuzați de lovituri cauzatoare de moarte, iar singura probă era declarația victimei făcută înainte de a muri, pe patul de spital. A fost dificil pentru că, pe de o parte aveam declarația unui om, lăsată cu limbă de moarte, iar pe de altă parte nicio probă împotriva celor doi inculpați pe care i-a indicat. S-a întâmplat noaptea, iar victima era sub influența alcoolului și toți acești factori mie nu mi-au creat convingerea că inculpații sunt vinovați, în consecință am pronunțat o soluție de achitare”.
Pasionat de drept penal și deja cu câțiva ani de experiență în domeniu, în 2009, judecătorul Magdalina a dat examen să se transfere la Tribunalul Bacău. Numai că a nimerit la contencios administrativ și fiscal, o materie care nu-l atrăgea deloc. Și atunci s-a hotărât să facă tot ce-i stă în putință ca să „scape”. A obținut o delegare la Judecătoria Buhuși, apoi un transfer la Judecătoria Târgu Neamț și, după toată „bucla”, a reușit, în 2011, să ajungă, înapoi, la Tribunalul Neamț. Până la urmă, a fost o experiență utilă, pentru că a lucrat cu mulți colegi și a avut ocazia să vadă stiluri diferite de a judeca și de a motiva o decizie, dar, dacă ar fi să o ia de la capăt, nu ar repeta niciodată un asemenea „periplu”.
„Reacția corpului judiciar trebuie să fie imediată”
Dincolo de faptul că acceptă zicala „încurcate sunt căile Justiției”, cu mențiunea că e bine că există posibilitatea de a ataca o hotărâre, judecătorul Magdalina le mai dă dreptate oamenilor de rând într-o privință: durata proceselor. Și vinovate sunt atât încărcătura mare de dosare pentru un singur magistrat, cât și procedurile care trebuie aplicate riguros și nu permit o creștere a celerității. Iar, în loc să se simplifice, lucrurile s-au complicat de la apariția „revoluției” cu noile coduri, prin procedura de cameră preliminară, care, automat, lungește orice proces penal cu 60 de zile. Așa se ajunge, mai ales în cauzele unde sunt mai mulți inculpați, ca un singur dosar să ocupe trei rafturi și să aibă mii de file. Care, toate, trebuie citite atent, pentru că undeva, printre hârtiile înghesuite, între două coperți se poate afla proba decisivă. Ca dovadă palpabilă a „volumului”, magistratul avea în birou un dosar mai mult decât „generos”, în care 15 oameni sunt judecați pentru trafic de țigări.
„Sunt dosare cu zeci de părți, nu poți să le tratezi la grămadă. Trebuie să ții cont că fiecare are problema lui și pentru el este cea mai importantă. Când eram avocat, le spuneam de la început oamenilor, mai ales într-un proces civil, că trebuie să se înarmeze cu răbdare. Cred că mulți dintre ei ar renunța la judecată dacă ar ști ce-i așteaptă. Dintotdeauna am fost de părere că reacția corpului judiciar trebuie să fie imediată. Ori atunci, pe dată, ori la o dată cât mai apropiată, pentru că altfel nu mai are efect. Într-o cauză în apel, la o tentativă de viol, cu faptă recunoscută, autor plin de regrete și fără antecedente penale, hotărârea inițială a fost cu executare. El a atacat-o și când a ajuns la termenul de pronunțare, trecuseră deja doi ani de la faptă. A cerut pedeapsă cu suspendare, a arătat că are loc de muncă, nu a mai săvârșit nicio infracțiune, trebuie să întrețină copiii minori, și i-am admis apelul. Principalul motiv a fost lipsa eficienței unei pedepse cu executare după atâta timp”.
Dedicat complet dreptului penal și cu sentimentul că, indiferent cât de cronofagă este profesia, nimic n-o face mai puțin frumoasă, Constantin Magdalina crede că cinstea este calitatea de bază a unui judecător. Cinstea, care implică atât de multe lucruri, încât se poate înscrie în orice termen, de la corectitudine, până la – vorba omului de la țară – „să nu te faci de rușine”. Cinstea despre care le vorbește copiilor lui, acum elevi, unul în clasa a IV-a, și celălalt în clasa a VII-a. Copii pe care îi observă atent și-i „judecă” obiectiv.
În rest, Constantin Magdalina știe, în continuare, să pună mâna pe sapă și să trebăluiască prin curte la fel de bine cum o făcea când era acasă și trebuia să-și ajute părinții sau mergea la practica agricolă pe care a prins-o, din plin, la școală. Și are un gen de modestie care câștigă respect. Cel puțin la fel de mult ca umorul fin și atitudinea relaxată cu care abordează ședințele de judecată. Pentru că – și constatarea e general valabilă – dacă peste tensiunea unor oameni cărora li se decide soarta vine un președinte rigid și crispat, nu poate ieși nimic bun, oricât ar părea de „drept”. Cristina MIRCEA
