Cunoscutul umorist Cristian Grețcu nu prea acordă interviuri. Asta nu face decât să amplifice în sufletul ziaristului care reușește să-l ”prindă” la o discuție sentimentul că este privilegiat. Cristian Greșcu este un interlocutor cu care, în esență, ți-e mai mai dragul să vorbești. A venit în orașul natal împreună cu Paula Chirilă și Florin Constantin ”Stamina”, pentru a susține un spectacol multimedia în cea de-a noua zi a festivalului de teatru. Atracția pentru scenă a simțit-o prima dată la Liceul ”Petru Rareș”, liceu pe care l-a absolvit în urmă cu 36 de ani. Asemănat cu Ion Iliescu, pe care l-a imitat întocmai, Cristian Grețcu spune că actorii lui preferați sunt cei care fac trăirile trăiri și nu se joacă pe ei înșiși.
– Povestiți-mi despre copilăria și adolescența lui Cristian Grețcu…
Pe mine m-a crescut o măicuță alungată din mănăstire. Am fost foarte religios până la vârsta de 7 ani, după care am devenit ateu convins. Peste ceva timp, am devenit iarăși credincios, de data asta definitiv. Asta v-am spus-o așa, ca o evoluție spirituală. Am absolvit Școala Generală nr. 3 (1975) și Liceul ”Petru Rareș” (1979). Am plecat la Iași, unde am urmat cursurile Facultății de Mecanică. În capitala Moldovei, am intrat în ”Divertis” și am acționat ca membru al acestui grup până la destrămarea lui, care s-a produs în urmă cu 8 ani. Noi activăm în continuare, fără Toni Grecu, sub denumirea de ”Distractis”. Iubim foarte mult genul de umor pe care l-a lansat ”Divertis”-ul, de aceea poate ne-am numit ”Amintiri despre Divertis” acest spectacol, pe care l-am prezentat și la Piatra Neamț, în cadrul Festivalului de Teatru. De fapt, nu sunt niște amintiri propriu-zis despre fiecare membru în parte, ci doar niște amintiri despre cum se făceau glumele în perioada de glorie a ”Divertis”-ului, glume pe care noi le iubim și acum și zicem că au o ”respirație” destul de bună, atât pentru oamenii inteligenți, cât și pentru oamenii culți.
– Părinții dumneavoastră?
Au fost chimiști, au absolvit Facultatea de Chimie pură de la Iași. Posturile respective de chimiști au fost asimilate uneori cu cele de inginer. Au lucrat la Săvinești, la acel gigant economic care acum nu mai este.
– De unde provine dragostea pentru actul artistic, pentru satiră, pentru scenă?
La Liceul ”Petru Rareș” am început. Atracția mea către scenă a fost simțită de o doamnă profesoară, pe care o iubesc și-o respect foarte mult, Alexandrina Mancaș. La fel și pe soțul domniei sale, profesorul Mihai Emilian Mancaș. Am participat la cercul de teatru și am avut onoarea să joc prima dată în ”O noapte furtunoasă”. Am fost coleg de generație și de scenă cu scriitorul Dan Iacob, cu Magda Băhneanu. Pe unii dintre colegii mei i-am revăzut anul trecut, când am sărbătorit și noi o sumă de ani de la terminarea studiilor liceale. Diriginte mi-a fost domnul profesor Adrian-Pavel Sandovici.
– ”Îmi doresc personaje care să completeze personajul care sunt eu”; așa spuneați cândva. Ați avut parte de personajele dorite?
Am găsit unul care nici nu mi-a mai dat voie să ies din cușcă. Toată lumea, când mă vede, exclamă: ”Uite-l pe Iliescu de la Divertis!”. Eu nu mă identific cu personajul foarte mult. Personajul a fost făcut elegant, a fost făcut într-un fel în care noi n-am vrut să deranjăm. Am considerat întotdeauna că umorul inteligent este mult mai tăios și subliniază mult mai bine realitățile pe care noi voiam să le criticăm, să le arătăm că sunt urâte și de nedorit, față de alții, care au dat cu parul pur și simplu. Atunci, sigur că personajul, cu care chiar m-am întâlnit, mă consideră unul dintre cei mai eleganți imitatori ai lui. Totuși nu l-am imitat, ci, practic, eu mi-am jucat rolul de Iliescu.
– Aveți actori preferați?
Actorii mei preferați sunt toți actorii cu A mare și care nu se joacă pe ei înșiși, dar care fac trăirile trăiri; ei există pe scenă, ca personajele respective. Nu pot să nu-mi amintesc, cu foarte multă bucurie și plăcere, de piesele pe care le-am văzut aici, copil sau adolescent fiind, piese care au fost de referință pentru Teatrul Tineretului: ”Zigger-Zagger”, ”Tinerețe fără bătrânețe”, ”Peer Gynt”…
– De ce nu ați urmat o facultate de actorie?
A fost o alegere strict personală. Nu știu din ce motive consideram eu că, pe vremea aia, meseria de actor e un pic indisciplinată. Și atunci, mi-am zis să merg pe o carieră tehnică și așa m-am înscris la Facultatea de Mecanică. M-am gândit că o să văd eu ce fac cu bucuria mea de a fi pe scenă. Și, astfel, mi-am cultivat și una și alta, doar atât că, din partea de inginerie, s-a ales praful, pentru că eu am zis încă de atunci că sunt foarte mulți ingineri mediocri în țara asta și eu nu sunt obligat să le îngroș rândurile. Așa că m-am ocupat mai mult de pasiunile mele, care sunt teatrul, scena, literatura, etc.
– Cum e la Piatra Neamț?
Când vii dinspre Bacău, se vede muntele Pietricica, cu hidoșenia asta de releu, dar… asta e. Orașul este schimbat, nu știu dacă în bine sau în rău. E al pietrenilor, că ei trăiesc aici zi de zi. Pentru un turist, Piatra Neamț e aproape ca pe vremuri, orașul acela frumos din Moldova. Nu e hidos, oribil, de netrăit, dar, discutând cu oamenii, mergând cu taxi-ul, începi și auzi comentarii. ”Aoleu, cum e orașul nostru!”. Și asta, într-un fel, mă întristează. Mi-aș dori ca acest oraș să fie minunat pe toate planurile.
Ana MOISE
foto: Facebook
