Adrian ALUI GHEORGHE: Câte ceva despre supraviețuirea (și) culturală în România

”Ce vrei bă, artistule, bani ca să creezi? Ți-am cerut eu asta?, zice România tăind, haț!, din bugetul din ce în ce mai becisnic, de la an la an, al culturii

Dincolo de masa de scris e, vrem nu vrem, România. E țara noastră…! Noi sîntem proiectul Ei prioritar, Ea este proiectul nostru extraliterar, cu Ea și pentru Ea ne luptăm zi de zi. Să existăm. Să rezistăm. Să nu ne expulzeze moral. Dacă Ea a luptat pentru ”neatîrnare” în istorie, noi luptăm ca să atîrnăm de Ea în ”post-istorie”. Și atîrnăm. Sau mai mult ne bălăngănim atîrnînd de Ea. Ca scriitor român lupt, dincolo de masa de scris, dincolo de ”frontul intimității creatoare”, să supraviețuiesc. Cultural, moral și fizic. E, cred, cea mai pasionantă activitate a fiecărui român pedepsit (sortit) de astre, de predestinare, să facă artă, cultură în România. Între ”românul majoritar”, vorba lui Caragiale și românul creator nu pare să existe punți. Românul majoritar nu pare să aibă nevoie de cultură. Cărțile nu circulă, nu se citesc. Statul, care îl reprezintă pe ”românul majoritar”, este primul care îl disprețuiește pe creator. ”Ce vrei bă, artistule, bani ca să creezi? Ți-am cerut eu asta? Cine are nevoie de produsul tău artistic?”, zice România tăind, haț!, din bugetul din ce în ce mai becisnic, de la an la an, al culturii. ”De ce nu te-ai făcut mangalagiu, chelner, oțelar, agricultor sau fotbalist?”, mai zice Statul Român artistului român, împingîndu-l brutal la colț. Colțul de rai? Dacă nu s-ar mai scrie nicio carte în România, vreme de cîteva decenii, Ea, România, nu ar observa.

Eu, personal, dincolo de masa de scris, dincolo de cărțile publicate ”ca în România”, în sistem editorial improvizat, am inițiat seria nouă a unor colocvii naționale de poezie și critică la Neamț. Le-am dus vreo șapte, opt ediții, pînă prin 2000, apoi am renunțat datorită penibilului cerșetoriei la ușile care ascundeau și ascund banii publici, care includ și ”procentul pentru cultură”. Am inițiat în anul 1993 concursul național de poezie, debut în volum, ”Aurel Dumitrașcu”, l-am dus zece ediții, apoi am renunțat, ”România locală” nu mai era dispusă să bage bani în cărți de debut. Și prin concursul acesta au debutat în volum, între alții, Mihai Ignat, Vasile Baghiu, Florin Oancea, Ana-Maria Zlăvog, Elena Vlădăreanu, Sorin Gherguț, Constantin Virgil Bănescu (Dumnezeu să-l ierte!), Cristian Galeriu, Dan Coman, Mihai Curtean și alții. Am scos o revistă de cultură numită ”Antiteze”, care avea drumul ei, a sucombat după vreo zece ani de apariții sincopate sub lehamitea de a cere bani care veneau ca bacșișul dat la înghesuială, fie de la minister, fie de la vreo autoritate locală. Am inițiat, în 1997, o tabără națională de artă plastică, la Durău, sub Ceahlău, care purta numele lui Nicolae Tonitza, cel care pictase mănăstirea de acolo în perioada interbelică, dar s-au terminat banii de culori după vreo cinci, șase ediții. Am editat cărțile unor prieteni sau măcar con-județeni plecați ”dincolo” prea devreme, de la Aurel Dumitrașcu, la Eduard Covali, de la Maria Anegroaie la Mihai David – Ghindăoani. Am făcut-o, în multe momente, cu bani ”din casă”, pătruns fiind de gîndul că orice pagină lăsată de un autor ”evadat în veșnicie” e irepetabilă, e testamentară. Apoi m-am apucat să fiu parte într-un proiect al unui festival internațional de percuție la Piatra Neamț, în virtutea unei amiciții cu maestrul Grigore Pop, tatăl moral al formației ”System”. Din internațional festivalul s-a dat peste cap și s-a făcut național, iar după două ediții s-a făcut atît de local că a dispărut. Percuționiștii și-au strîns instrumentele, binecuvîntata liniște s-a întins în mințile contabililor pentru care banii se pierd pe cultură, nu înseamnă niciodată investiție. Iar AFCN-ul, care s-ar mai numi alintat și ”administrația fondului cultural național”, o marotă a unei clientele cumetrial-gășcare, ne-a dat, la majoritatea proiectelor depuse, o binecuvîntare cu flit. Ce cultură să facem? Cîntec, joc și voie bună…! M-am uitat în oglindă și m-am întrebat: de ce atîta agitație pentru lucruri care par să încurce societatea noastră, în loc și le dorească? De ce să-i dai insomnii vreunui ștab, care nu știe cum să-ți refuze proiectele?

”Cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece aici, în creștet…”

 E românul nostru analfabet? Posibil. E meschin? De ce nu…! E prost? Poate fi o variantă de lucru. De asta nu strică să facem un apel cald la clasici, iar în perioadele de criză (morală, economică) Caragiale e (mereu) ca untul pe felie. Știm cu toții că, trăindu-și pînă la capăt «mîndria de a fi român», Caragiale s-a retras, în ultimii ani ai vieții, în Germania. De aici l-a vizitat pe Octavian Goga care, vrînd să-i învețe pe ardelenii din Ardeal că sînt români, a ajuns ”chiriaș” al închisorilor ungurești din Budapesta. Și acolo, pe pămînt străin, Caragiale i-a vorbit poetului care își consuma apostolatul: ”Ți-am spus de-atîtea ori, nu te mai bate cu proștii, că te răpun… Ce crezi tu, pe urma cui am suferit eu în viață? Pe urma deștepților? Prostia, suverana prostie, e totdeauna mai tare. (…) Nimic mai greu decît să cîrmuiești proștii. Ei au un instinct de împotrivire organică. Să vezi…! Mai acum vreo treizeci de ani eram revizor școlar la Piatra Neamț. Trenuri nu găseai prin Moldova, mergeam la inspecții călare. Stăteam în gazdă la un popă. Avea popa o iapă murgă…! Zic, să mi-o dai părinte, dimineața…! Popa zîmbea. Prea bucuros, domnule Iancu. Și-am plecat. Cît m-a zolit iapa ceea, mă…! Oricum dam din căpăstru, ieșea rău… N-o puteam cîrmui nicidecum… M-am întors la vreo două ceasuri, tot apă: – Părinte, cît face iapa asta? – Face zece galbeni! – Ei, pune d-ta cinci, să pui și eu cinci, s-o tăiem, că-n asta-i om… – Ba să n-o tăiem, domnule Iancu, mai bine să-i învățăm năravul… Știi ce? Cînd o încaleci și ajungi la o răspîntie, dacă vrei să apuce la stînga, tu tragi de frîu la dreapta… Da’ să tragi cumplit, auzi…! Să vezi c-o ia la stînga… Așa am făcut… Ei vezi, la prost trebuie meșteșug, nu glumă… Ascultă-mă!… Toată viața n-am putut să sufăr prostia… Săracu’ de mine, măi băiete, cînd văd cîte un prost mă doare. Zău, am dureri fizice. Mă ia cu rece aici, în creștet…”.

Dar să ne întoarcem acasă. Foamea de cultură a românului e mare, numai că setea de vodkă (plus variante) o depășește. De asta, am să o iau tot pe culoarul Caragiale spre ceea ce înseamnă apetența noastră, românească, de a ne integra ”duhului”, văzduhului și civilizației europene. Ceea ce voi spune face parte din proiectul meu extraliterar, care e promovarea imaginii României în ”propria-i oglindire”. E vorba de mentalitățile și ambientul în care ne ratăm (desfășurăm) proiectele extraliterare. Ascultați, numai!

Viața e plină de povești frumoase. Cum le leagă și le dezleagă viața, mai rar. Un tip din Olanda s-a însurat cu o româncă de pe Valea Muntelui, ceea ce, în traducerea locurilor prin care îmi port eternitatea personală, ar fi poalele Ceahlăului. El fusese nu-ș-ce laborant pe la nu-ș-ce laborator care făcea experimente științifice pe bază de energie atomică. Dar a lăsat dracului atomu’, și-a luat româncuța găsită într-un băruleț olandez și s-au mutat în ținutul nostru, trăind dintr-o mică rentă pe care o avea de pe urma unei mătuși (Dumnezeu s-o ierte!). Vreo juma’ de an olandezul a admirat frumusețile naturii noastre. S-a obișnuit cu ele. Cînd l-am cunoscut, întîmplător, mi-a zis că ar vrea să scrie o cărticică, una care să circule în Vest și care să se numească simplu: ”România pe înțelesul tuturor”. Tipul, ca olandezu’, s-a apucat de treabă. O casă ca-n povești. Centrală, apă curentă, garduri drepte, căldură, drum pietruit etc. Cinș’pe ore muncea pe zi. Peste drum, era o cîrciumioară. Sprijiniți de gard, sau în cot, pe colțul mesei, muntenii noștri se minunau. Îi înjurau pe cei care au. De unde? Nu erau deranjați de faptul că era olandez, că noi nu sîntem, Doamne, ferește!, xenofobi, ci că muncea toată ziua…! La el fumul ieșea drept pe coș, în timp ce la ei mergea ca udul boului, el era neted pe față și zilnic ras, în timp ce ei aveau fețele înnegrite de tutun prost, de băutură din petrol, gîștele lui erau albe la pene și li se vedea grăsimea printre fulgi, în timp ce gîștele lor erau murdare și slabe etc. De asta își petreceau încruntați cele trei sute și ceva de sărbători din calendarul anual al românului, în care e interzis să muncești, dar e permis să bei, să toci timpul, să înjuri, să-ți mai înjunghii vreun consătean. Dar situația nu putea merge la nesfîrșit așa. Într-o zi, cîțiva munteni mai inimoși au intrat în ograda olandezului și s-au apucat de stricat: centrală, apă curentă, garduri. Au dat drumul la micul heleșteu în care se jucau niște nesimțiți de peștișori colorați. I-au rupt florile. I-au tăiat copăceii. S-au chinuit o grămadă de timp pînă au reușit să smulgă trandafirii japonezi, aveau și spini, aveau și rădăcinile bine înfipte în pămîntul românesc. Mama lor! Cică olandezul s-ar fi dus imediat la poliție, dar polițistului tocmai îi născuse nevasta un băiat și trebuia să-și facă obișnuitul canon, așa cum se procedează prin tradiția strămoșilor, adică să bea șapte zile pînă la comă. Olandezul și-a luat, normal, cîmpii. Acum trăiește la Rotterdam, alături de româncuța noastră, care s-a adaptat și care muncește la un laborator care se ocupă cu experimentele atomice. Manuscrisul broșurii de popularizare a frumuseților țării noastre, România pe înțelesul tuturor, a mai fluturat pagină cu pagină prin curtea părăsită a casei de pe Valea Muntelui, o vreme, după care vîntul l-a luat și l-a dus pe Bistrița. Ca pe Apa Sîmbetei.

”Toți cetățenii care priveau altă dată la o facultate ca la Everest, își satisfac orgoliul ascuns și-și cumpără diplome una după alta”

Spuneam, din inerție, că școala este cea care îl ia pe om de mînă, îl poartă o vreme prin universul cunoașterii și al educației, după care îl impinge în societate, pregătit (oarecum) pentru viață, pentru muncă. Și oamenii aceștia, școliți în ”școala românească”, dau seama despre tot ce se întîmplă, bun sau rău, de la cultură la politică, de la păpică la relația cu Europa. Ei, aici e drama. Școala românească s-a ”tabloidizat”. Chiar așa! Cultura, ca și educația, nu se normează, totul se vede (reflectă) în comportamentul străzii. Dar ce te faci cînd educația a fost ”șușanelizată”, cînd relația student-profesor se rezumă la plata taxelor către ”sereleul universitar” care tipărește diplome?! De asta zic că (cică) în România, în acest moment, ar fi pe băncile (ipotetice ale) facultăților cam un milion de studenți, un record în istoria țărișoarei noastre. M-am scărpinat în cap, ca și dumneavoastră acum, trecînd la calcule dintre cele mai ciudate. Cu profesorime, cu funcționărime, cu băgători de seamă, cu patroni de facultăți, numărul celor care se dau bine pe lîngă intelect e destul de mare. E, într-adevăr, românul dornic de autoperfecționare? Sau această năvală la facultăți e din cauză că nu are (românul) altceva mai bun de făcut? Numărul ”sereleurilor” care produc studenți și mai ales diplome de absolvire e copleșitor. Toți cetățenii care priveau altă dată la o facultate ca la Everest își satisfac orgoliul ascuns și-și cumpără diplome una după alta. Indivizi pe care nu i-ai fi primit altă dată nici paznici la facultate, azi îi vezi negociindu-și diplomele în disprețul valorilor adevărate. Nu știu ce primar dintr-un județ moldav, care nu poate face dovada faptului că a terminat liceul, are deja două diplome de absolvent de facultate și acum își încheie masteratul! Asta mai mergea bine în România: învățămîntul universitar! Trebuia trîntit, mama lui de învățămînt! Să stea el în calea banilor și a funcțiilor noastre? Profesorii universitari exigenți, de pe vremuri, au fost copleșiți de numărul mare de profesori ciubucari de azi, care pe seama mediocrităților și a analfabeților care vor să aibă diplome, își fac și ei o situație. Un amic ”universitar” trebuia să trîntească un parlamentar care venise pe post de ”cizmă” la examene. Șeful ”sereleului” a venit la el și i-a spus ținîndu-l de un nasture: ”Băiatu’, vrei să mai mănînci o pîine albă? Sau vrei să treci pe post negru…? Cum să-l pici pe dom’ parlamentar? Vrei să tragem obloanele?”. Și l-a trecut! Cei care respectă cartea și cred că învățătura e o povară care ține o viață, se uită surprinși la cît de ușor ”se poate face” o facultate numai înscriindu-te. Și li se face greață. Și lasă dracului această Românie cucerită pas cu pas, ireversibil, de mediocri și potlogari.

Cum va evolua societatea noastră, acum cînd se tot chinuie să iasă din mentalul comunist? Am să răspund cu o frază inspirată a lui Mircea Vulcănescu: ”Dacă, printr-o calamitate, poporul român ar dispărea și ar veni alt popor în acest spațiu, s-ar transforma tot în poporul român”. E o fatalitate? (Viața Românească, nr. 5-6, 2010)