Născut în noiembrie 1973, la Piatra Neamț, crescut aici, umblat, ca atâția alții, pe meleaguri străine în căutarea a ceva mai bun și apoi întors acasă, cu o fiică studentă la mate-info, în Iași, și un băiat în clasa a VI-a, Gabriel Mareș (4 dan Kyushoshin Ju Jutsu) este instructor de arte marțiale și președintele clubului Musashi Ju Jutsu Piatra Neamț, care funcționează la școala nr. 2 din oraș. Părinții de pitici îl știu drept fondatorul primei Grădinițe de Ju Jutsu din Piatra, primul care a avut curajul (sau nebunia) de a iniția în tainele ju jutsu copii de toate vârstele, nu doar de la 7 ani în sus.
Clubul întemeiat de el este încă ”tânăr”, are doar cinci ani, dar a ajuns să participe la competiții naționale de profil și să obțină rezultate foarte bune.
– Cum ați pornit pe acest drum?
Am început să practic artele marțiale de la 16 ani, eram la liceu. Visul meu era să pot performa în artele marțiale, chiar dacă era în timpul lui Ceaușescu. Am terminat liceul, dar am continuat să studiez artele marțiale, mai mult sporadic până în 2000, pentru că, după ’89, societatea noastră nu era pregătită să privească artele marțiale ca pe celelalte sporturi, în care se poate face performanță. În 2000, am plecat în Irlanda, și din motive financiare, dar și pentru că am simțit că în România nu am prea multe șanse de dezvoltare, personală și pe plan sportiv. Probabil dacă aș fi rămas în țară dezvoltarea mea ar fi fost minimă. În Irlanda, după o perioadă de acomodare, cu probleme pe care le întâmpină orice imigrant într-o țară nouă, am reluat studiul artelor marțiale și am obținut gradul de 1 dan în kyokushin. Și am deschis prima mea sală de kyokushin în Dublin. Tot n-am fost mulțumit de cunoștințele și alte aspecte legate de artele marțiale pe care le practicam, așa că am decis să o iau de la capăt și am ajuns în sala unui mare profesor de arte marțiale în stilul ju jutsu, Joe Carslake. Fiind alt stil, am luat-o de la zero, cu abecedarul. Întotdeauna am crezut că centura este doar un obiect care leagă pantalonii și nu o faimă, pe care noi o avem și alții nu o au.
– De ce v-ați întors?
În 2010, am revenit în țară, mai ales pentru că soția mea avea nevoie de mine, de sprijinul meu. Fata crescuse, termina clasa a VIII-a… Dar și băiatul… ambii copii aveau nevoie de mine, ca tată, să le fiu alături… Chiar și mentorul meu, hanshi Joe, m-a îndemnat să revin în țară, că mai important decât orice este familia. Nu artele marțiale, nu mașina, nu alte lucruri, ci doar familia.
– Cum a apărut Clubul ”Musashi” Ju Jutsu Piatra Neamț?
Am venit înapoi și cu gândul să continui cu artele marțiale, eram mai ”copt”… Așa am înființat, în 2011, clubul. Am avut exact 11 elevi la înființare – copiii mei, nepotul și fratele meu și câțiva prieteni din copilărie. Așa am început activitatea sportivă în Piatra Neamț, cu o dotare minimă în sală, fără saltele… Puținele lucruri pe care le aveam le-am cumpărat cu banii munciți în Irlanda. Dar aveam visuri mari, visuri ce s-au concretizat în anii următori. Am început cu 11 persoane și imediat s-au alăturat și alți ”cutezători” în tainele artelor marțiale.
– Acum, câți sunteți?
Am ajuns ca, în acest an, să avem peste 140 de practicanți de ju jutsu în cadrul clubului. Dacă, în primul an, făceam antrenamentele toți, împreună, și mici, și mari, ulterior am grupat copiii pe vârste, astfel încât, în anul 2015, avem 4 grupe diferite: grupa 4-6 ani, ceea ce numim noi Grădinița Ju Jutsu; două grupe de performanță, în care copiii au deja cel puțin trei ani de practică și care duc, în acest moment, greul competițiilor și demonstrațiilor importante la care participăm și o grupă cu copii noi, care au depășit vârsta de grădiniță, dar sunt la început în acest sport. Copiii sunt cei mai numeroși, dar avem și o grupă de adulți, oameni care au serviciu, au probleme cotidiene, ca noi toți, și care găsesc în activitatea sportivă un mod de relaxare, deconectare și chiar un mod de viață. Dar cea mai intensă activitate o avem cu copiii. Eu și ceilalți instructori încercăm să tratăm individual fiecare copil și să-i urmărim evoluția și performanța. Încercăm să-i facem pe copii să aibă încredere în ei, să le placă ceea ce fac și, astfel, să performeze.
– E greu?
În cei cinci ani, de când fac asta, am trecut prin multe momente grele, dar au fost și multe momente frumoase, care m-au motivat să merg mai departe. Cele mai frumoase momente, cu care rămân și care mă motivează, sunt acelea în care, după munca asiduă din sala, copiii urcă pe podium și văd în ochii lor o mulțumire și o bucurie pe care mi-e greu să le descriu în cuvinte. Unui copil care a învățat ”să meargă” în cadrul clubului și care se urcă pe podium, cu medalia la gât și diploma în mână, i se citește în ochi o mulțumire și o bucurie pentru care merită să mergi înainte, oricare ar fi greutățile.
– Sunteți în măsură să faceți o comparație între România și Irlanda pe palierul dvs. de activitate? Se poate face o astfel de comparație?
În Irlanda, am fost doar sportiv și elev. În România, a trebuit să fiu mai mult organizator, să aduc un sistem de arte marțiale în România, să îl fac să meargă, deși m-am mai izbit de tot felul de piedici. Sunt sportiv, îmi place munca, nu m-am născut cu toate cele în brațe și n-am primit nimic de-a gata. Munca e și pe saltea, ca sportiv, și în afara sălii, ca organizator. Dar, comparând Irlanda cu România, diferențele sunt destul de mari: toate sălile sunt bine dotate, sunt săli speciale pentru arte marțiale, pentru gimnastică… Se face mult sport în școală și fiecare școală are un profil sportiv; sunt școli care fac hochei pe gazon și au dodarea necesară pentru asta. În Anglia și Irlanda, se practică foarte mult rugby, aproape fiecare liceu are teren de rugby. Nu întâmplător Anglia și Irlanda performează în acest sport. Și artele marțiale se studiază în școli. Eu am avut ofertă să fiu instructor la o facultate din Dublin, dar luasem deja decizia să vin în țară. Există și un interes al administrației, al statului, pentru sportul de masă. Am un prieten în Suedia, care practică același stil și are trei săli de antrenament. L-am întrebat cum și-a permis să cumpere saltele pentru toate cele trei săli și mi-a spus că a cerut fonduri la administrația lor locală și le-a obținut foarte repede. Dar atenție!, saltelele nu sunt ale instructorului, ele rămân ale școlii. În plus, comunitatea sprijină nemijlocit activitățile sportive. E o problemă de implicare. Cei care își deschid farmacii, care au ca obiectiv sănătatea omului sau firmele care, într-un fel sau altul, vând produse care afectează sănătatea, cum ar fi benzinăriile, ar trebui să sprijine sportul, să se implice mai mult în comunitate. Banii care se colectează ca taxe din țigări, băuturi alcoolice ar trebui să ajungă și în sport. Și, când vorbesc de sport, nu mă refer doar la arte marțiale, ci la toate sporturile de masă, care pot aduce nu numai performanță, ci și mai multă sănătate.
– Am înțeles cum e cu Irlanda. În România…?
În România, din păcate, bârna de la nivelul ochilor e la picioare și, de cele mai multe ori, te împiedici și cazi fără să-ți dai seama. E greu să închiriezi spații adecvate activității sportive, asta dacă le găsești. Dar nu prea le găsești. Nu sunt centre sportive pentru copii, unele sunt în paragină, în altele nu ai acces. M-am zbătut, cu ceva timp în urmă, să iau un spațiu dezafectat, pe care să-l transform, cu surse proprii, nu doar într-o sală de arte marțiale, ci un centru sportiv pentru comunitate, unde copiii, în vacanțe, să poată face sport. Un centru în care părinții și copiii să poată petrece timpul împreună făcând sport, jucând un tenis de masă, făcând gimnastică împreună. Din păcate, nu am reușit. Am depus cereri unde trebuie depuse, am prezentat proiectul, dar nu am primit niciun răspuns.
– De ce?
A rămas o enigmă și pentru mine de ce. Asta este țara noastră… Ne bucurăm și o cinstim, tragem și muncim cât putem pentru ea, dar sunt și multe lucruri pe care trebuie să le reparăm, noi, că nu se repară singure. Tot aud ”e imposibil, eu plec afară”. Eu vin din ”afară” și vreau să spun că acolo lucrurile imposibile devin foarte posibile. Dar depinde de noi să le facem posibile. Poate că la noi e mai greu, dar eu sunt pregătit să nu dorm nopți, sunt pregătit să fac tot ce pot, nu ca să reinventez roata, ci ca s-o fac să meargă bine și în România. Cel puțin în domeniul meu de activitate…
Un comentariu
Felicitari Gabi!