„Istoria n-a învățat pe nimeni nimic, deși rolul ei, menirea ei, datoria ei, este să învețe să deschidă ochii” – Zoe Petre
Ziua Națională a României, Revoluția Română, Crăciunul, Ziua Republicii, Revelionul… Explicații? Luna decembrie „înoată în istorie”. Cum marea sărbătoare a românilor de la 1 Decembrie a fost bifată, să ne oprim o țâră asupra datei de 22 Decembrie, ziua libertății depline a românilor de pretutindeni. Buna ziua, România!
Așteptându-l pe Moșul „darnic și bun”, românii adevărați nu mai spun bancuri parșive în preajma sărbătorilor. Mai mult, unii citesc texte sacre, postesc și condamnă execuția cuplului Ceaușescu într-o zi de Crăciun: „Vai de poporul care își omoară conducătorul!”.
Vă mai amintiți ultima vizită a lui Gorbaciov în România? La urcarea treptelor spre înalta tribună, Ceaușescu s-a împiedicat. Era mai-mai să se prăbușească. Gorby, pe fază, l-a prins pe cârmaci de braț. L-a salvat atunci, nu și mai târziu, deși gurile rele spun că, în timpul Revoluției Române, existau în Capitală peste 30.000 de „turiști sovietici”. Tot atunci i-ar fi șoptit la ureche: „Stai! Nu te prăbuși acum, îți spun eu când”. Și a venit decembrie ’89, când românii au dovedit că sunt în stare să dea peste cap toate previziunile. Acest gen de comportament exploziv își găsește explicația în neobișnuita capacitate a românilor de a se emoționa colectiv. De aici, spontaneitatea, dar și imprevizibilitatea mișcărilor.
Ați sesizat, în ultima vreme chipul lui Ceaușescu e tot mai prezent pe sticla televizorului. Scena cea mai repetată e momentul când a făcut ultima „baie de mulțime”. Când cel mai iubit fiu al poporului a fost huiduit copios, în fața CC-ului. Pornind de la această declanșare de forțe, analiștii politici au numit „evenimentele” din decembrie când „buluceală”, când „circ național televizat”, când „un banc răsuflat”. Fostul scânteist Brucan, marele politolog ante și postdecembrist e ceva mai clar: „Noi vrem în gară când a venit trenul revoluției. Și eram acolo pentru că știam mersul trenurilor”. Cei care n-au știut, Mizil și Verdeț, nu s-au putut lipi de feseniști. Au fost „extirpați”. Lăsând la o parte prezicătorul de la Dămăroaia și pe alți „părerologi” de serviciu, facem precizarea că în istoria națională sunt evenimente neelucidate și înconjurate de mister de multă vreme. De pildă, cine are curajul să ne spună, documentat, „Cine a tras-n noi după 22 decembrie ’89?”. Dar actul istoric de la 23 august ’44, ce partid politic l-a realizat? Un adevăr complicat e greu de dat, mai ales cu dovezi.
Și atunci? Citim cartea „Revoluția Română”, semnată de zâmbărețul nea Nelu, fostul președinte, sfătos și bun ca un bunic. Nu vă place? Miroase a propagandă? Citiți „cărțoiul” de 800 de pagini al lui Alex Mihai Stoenescu, „Revoluția din decembrie 1989. O tragedie românească”, o lucrare documentată, care pornește de la tentativa de revoltă populară de la Iași și se termină cu sfârșitul.
Zoe Petre a propus o lege prin care să se uite tot ce s-a petrecut în anul ’89. Motivul? Ne răspunde ziarul L’Humanité, care a numit Revoluția Română „cea mai mare manipulare mediatică din acest deceniu” (?!). Un politolog american rasat, Ken Jowitt, califica menținerea comuniștilor în Guvernul țării în trei vocabule: „supraviețuirea celui dintâi”. Ce, politrucii n-au voie să trăiască? Mai haios a fost nea Ghiță, peizanul din satul X care, căscând ochii la televizorul privatizatului, l-a întrebat pe vecinul din dreapta: „Ce este asta, teatru sau circ?”. De ce? Pentru că, la conducerea comunei lor, erau tot „factorii de răspundere comuniști”. Păi, unde-i mult pomenita „schimbare”?
După 45 de ani de comunism, în care România a fost curtată de tanchiștii sovietici cu stea în frunte, de torționarii dejiști și paukeriști, plus clanul soților Ceaușescu, s-au deschis porțile libertății. România s-a aliniat la noul curs al istoriei, șocând Europa. Dictatura a căzut. Ceaușescu a fost arestat, judecat și executat, culmea, în ziua de Crăciun. Fără milă. Motivația „justițiarilor”: era singura „soluție justă” a momentului. S-a îndeplinit porunca istoriei. Dictaturile se prăbușesc întotdeauna. Și, uite așa, activiștii de partid, care, la începutul lui decembrie, scandau cu patos: „Ceaușescu și poporul!”, au schimbat placa. Sloganurile lor la sfârșitul aceleiași luni? „Jos comunismul!”, „Ceaușescu, dictatorul!”. Așa s-a consumat cea mai spectaculoasă și sângeroasă cădere de regim din cele petrecute în țările „frățești” (v. cazurile Bulgaria, Ungaria, Polonia…)
Cine a tras în noi în 22? Cum s-au făcut nevăzuți fioroșii teroriști arabi? Cine a fost în spatele Revoluției Române, nici „mareșalul Istoriei”, prof. univ. dr. Gh. Buzatu n-a știut să răspundă. Din lipsă de dovezi. Adevărul e ținut la Strict-Secret. Revoluția nu și-a destăinuit tainele. Probabil așa e mai bine. Nu e mai simplu să zicem că Revoluția a fost făcută de cei mulți pentru cei neîndreptățiți? Că a început cu entuziasm și s-a terminat cu o mare deziluzie pentru „decembriști”? Că Revoluția a fost semnalată peste tot, unde s-a tras. Chiar și în locuri unde soldați neinstruiți au scăpat pușca din mâini de emoție și a făcut… „bum!”.
A căzut dictatura. Uraaa!
După ce dictatorul a fugit cu suita lui de pe acoperișul CC-ului, în orașele mai mici din RSR, au apărut un fel de Robespierri locali: decembriștii. A nu se confunda cu decembriștii din Rusia țaristă, a anului 1825. Vorbim despre revoluționarii recunoscuți și acceptați de actorul Caramitru și poetul Dinescu. Ăia televizați, care apar întotdeauna în momentele incerte ale istoriei.
Se povestește că la Piatra Neamț nu s-a tras. N-au fost morți, nici răniți, nici otrăviți de teroriști. S-au tras doar câteva palme tov. prim-secretar Leuștean, care se afla în calea revoluționarilor puși pe fapte mari. Băștinașii din cetatea noastră au ieșit în stradă din pură curiozitate. Au poftit să vadă cum arată „Casa Albă” (Comitetul Județean de Partid) în stăpânirea celor mulți. Și au văzut-o. Tov. prim-secretară Maria Gheorghe absenta, nu i-a mai gonit de pe trotuarul din față. Peste tot, norod curios și furios: muncitori, funcționari, profesori, ingineri, preoți și elevi mari. Toți porniți.
Câțiva elevi de clasa a XI-a de la Liceul „Petru Rareș”, cu tablourile Tovarășului și ale Tovarășei subsuoară, se deplasau pâș-pâș spre Județeana de Partid, unde fierbea „răzmerița”. Se doreau revoluționari. N-au mai ajuns. La ieșire din liceu, au dat nas în nas cu prof. N. Acrâșmăriței, unul din „greii” PCR din municipiul Piatra Neamț, Șeful Propagandei de Partid. La instruirile cu propagandiștii, care durau zile întregi, tov. N. A. trona în prezidiu. Scruta sala sever și-i vâna pe cei care citeau ziarul sau descifrau revista „Rebus”. Era „spaima” tuturor. Îi ridica în picioare și-i făcea de cacao. Cu acest soldat vânjos al partidului s-au întâlnit liceenii revoluționari. Când mai-marele partidului a strigat: „Nazat!” („Înapoi!”, pe rusește), vlăstarele revoluționare au dispărut ca iepurii în păpușoi. Duși au fost. Nimeni nu i-a mai căutat.
Și vecinul meu de scară, sfiosul licean Emy a încercat să fie cocoș. Să urce pe baricadele Revoluției. Întâlnindu-se, pe holul liceului, cu profa de română, care îi era și dirigintă, a strigat ca un apucat: „Jos comunismul!”, „Jos dictatura!”. Ce a avut? Profa despre care facem vorbire l-a îndopat numai cu poeziile comuniste a celor trei grații roșii: Cassian, Porumbacu și Bănuș. Replica celor de la liceu? Dură. A fost tunz zero și i s-a scăzut nota la purtare. Astăzi, „revoluționarul” Emy e profesor universitar la Matematică, la Iași. Apropo, știți cum se numește în zilele noastre Universitatea Iașioților? UAIC. Ne-am americanizat, mai avem puțin și dăm în tâmpenie. Nu era frumos, Univ. „Al.I. Cuza”. Ne-au pus la punct nulocrații și aici.
Pe vremea „deranjului” din Decembrie ’89, eram profesor la Șc. gen. nr. 9 din Piatra Neamț, unitate care avea și secție serală. Paradoxal, la seral vezi tot felul de minuni. Ba absentează elevii, ba lipsesc profesorii, ba lipsesc și unii și alții. Cum-necum, la sfârșitul anului, toți cursanții promovează. Sunt fericiți și cu lacrimi în ochi, mai ales dacă sunt „atenți” cu cine trebuie. Și sunt. Revoluția a paralizat seralul, n-a mai venit nimeni la școală. Cu chiu, cu vai, i-am adunat pe câțiva și i-am întrebat: „Fraților de ce nu mai dați pe la școală?”. Au răspuns la unison: „Am fost la Revoluție!”, „Am luptat pentru sfânta libertate”. Și, cum majoritatea seraliștilor noștri erau militari de la Regimentul de lângă școală, i-am crezut. La teză, le-am dat subiectul: ”Cum am luptat pentru libertate în decembrie ’89”. Mamăăă!, ce cuie au mai tăiat băieții, toți au fost „uriași”.
Revoluția Română, în care am sperat și am crezut, a traversat clipe de extaz și agonie. A impresionat și dezamăgit. I-a strivit pe unii și i-a cocoțat sus de tot pe alții. Ca toate revoluțiile. Din păcate, cu trecerea anilor, sacrificiile revoluționarilor s-au uitat. Tinerii eroi, care, la Revoluție, au aruncat cu flori în tancuri și au strigat: „Vom muri și vom fi liberi!”. Și au murit. Eroii se jertfesc pentru țară, neam, credință, libertate și democrație.
În fiecare an, în preajma Crăciunului, românii urmăresc la televizor, la radio, în presa scrisă, repovestirea Revoluției, documentare, imagini de arhivă mixate, talk-show-uri, editoriale. Și e bine. Când, la Piatra Neamț, în presa locală apar referiri la cărțile scrise de d-nii Sergiu Găbureac și Alui Gheorghe, înseamnă că trebuie să-i cinstim pe „decembriști”. Întrebarea e: „îi prețuim cum trebuie?”. De ce întreb? După 26 de ani, fără republică socialistă, românii sunt din nou în stradă. Sloganele lor? „Hoții!”, „Corupții!”, „Mincinoșii!”, „Demisia!”. N-am progresat deloc? Pentru ce s-ar jertfit eroii Revoluției? Chiar așa, pentru ce? (Prof. Dumitru RUSU)
