Miron Șoarec a fost pianistul preferat al inegalabilei interprete de folclor Maria
Tănase, alături de țambalistul Iancu Burcea, zis «Cârlig», vioristul Marin Mărțână și acordeonistul Fărămiță Lambru. S-a născut la Piatra-Neamț, pe 4 iulie 1911, și a decedat în 1988, la Cluj-Napoca. Profesor la Liceul de muzică din Timișoara, dirijor al Orchestrei Simfonice din Reșița și profesor universitar la Conservatorul din Cluj-Napoca, a susținut numeroase concerte în țară și în străinătate, fiind foarte apreciat pentru calitățile sale interpretative.
Compozitoarea Irina Odăgescu-Țuțuianu a luat lecții de pian, de la vârsta de șapte ani, cu Miron Șoarec. ”Eram însă foarte leneșă. Mă punea întruna să fac Hanon și Czerny. În schimb, îmi plăcea foarte mult Miron Șoarec. Mă duceam nerăbdătoare să-l întâmpin în stația de la Poșta Vitan – eu în această casă și cartier am trăit de când m-am născut –, îi săream de gât, apoi îl trăgeam de mână ca să ajungem cât mai repede acasă. Dar exercițiile lui Czerny și Hanon tot mi se păreau fioroase și au reușit să-mi modifice și percepția asupra profesorului. Miron Șoarec era un om cultivat, blând, un pianist care cânta cu Aldulescu, era cineva, dar, în timpul unei lecții obositoare, am chemat-o pe mama pe un ton destul de ferm ca să-i spun că nu vreau să mai fac lecțiile de pian cu profesorul Șoarec, fiindcă m-a ars cu mucul de la țigară. El s-a înroșit brusc și a explicat că fusese un banal accident, dar eu am fost de neînduplecat. De fapt, nu mai suportam acele interminabile și insipide exerciții cărora voiam să le pun capăt cu orice preț. Ne-am reîntâlnit după treizeci de ani la Ateneul Român, unde i-am sărit în brațe ca pe vremea când îl așteptam în stația de tramvai. Interpretase, împreună cu Ladislau Csendes, Sonata mea pentru vioară și pian. Sonata asta chiar a avut carieră”.(Revista Cultura, 2015)
Stela Enache a fost testată de maestrul Șoarec
Și cunoscuta interpretă de muzică ușoară Stela Enache l-a cunoscut pe profesorul Miron Șoarec în localitatea ei natală, Reșita: ”Mie mi-a plăcut de mică scena să cânt, să dansez, să recit, să joc teatru. De la grădiniță, am început să iau lecții de balet. Apoi am început să cânt. Pe-acasă, pe la serbări… Văzând așa, la șase ani, ai mei m-au dus să fiu testată de Ion Românu, dar și de maestrul Miron Șoarec. Când amândoi și-au dat girul, zicând «Da, fata poate să facă muzică, are talent», părinții m-au înscris la Școala de Muzică, pe care am dus-o până în clasa a VIIa inclusiv, pentru că numai pentru anii aceștia exista școală de muzică în Reșița”. (Formula As, 2015)
În anul 1981, Miron Șoarec a dedicat o carte memoriei prietenului său, marele pianist și compozitor, Dinu Lipatti, decedat la numai 33 de ani. ”Lipatti își exprima preferința, «chiar fiind de acord cu un anume grad de lipsa de profunzime», pentru muzica de pian «sublim rafinată a lui Chopin», despre care crede că ar fi geniul «poate cel mai mare, alături de Mozart». Ciudate, cumva, opinii ale celui care îi vorbise exaltat prietenului său Miron Șoarec, despre «această extraordinară simfonie pentru pian și orchestră», dupa ce ascultase Concertul în si bemol de Brahms, interpretat de Bakhaus”. (Suplimentul de Cultură, 2010)
Tatăl lui Miron Șoarec a fost avocat, ziarist și senator
Miron Șoarec a concertat la inaugurarea Teatrului din Piatra-Neamț, în 1943, cu Orchestra Operei Române condusă de dirijorul Jean Bobescu. El era fiul mijlociu al avocatului și ziaristului Vasile C. Șoarec. Și, ca să-l evocăm și pe tatăl său, trebuie să vă spun că a existat o vreme în care dacă voiai să mergi la teatru, era musai să vii cu scaunele de acasă. Cu 200 de lei, urmăreai, timp de trei luni 24 de reprezentații ale «actiorilor» ambulanți, după cum erau ei denumiți în anii de început ai acestei nobile arte. Cu cel puțin o oră înainte de ridicarea cortinei, muzica Primăriei, dirijată de venerabilul Anton Zicka, cânta în balconul teatrului, pentru ca oamenii «să se îndemne să vie la spectacol». Așa și-a amintit Vasile C. Șoarec, într-un articol apărut în Avântul, în anul 1939, despre modul cum se desfășurau producțiile teatrale pe timpul copilăriei sale.
Licențiat, în 1899, al Facultății de Drept de la Universitatea București, cu lucrarea «Separațiunea puterilor în stat», Vasile C. Șoarec a ocupat funcția de președinte al Baroului Avocaților din Piatra-Neamț, iar din 1918, a fost ales senator, în timpul guvernării Marghiloman, când prietenul său, marele cărturar Simion Mehedinți, era Ministrul Cultelor și Instrucțiunii Publice.
Pe vremea când Teatrul era al familiei Liciu
Iată ce istorisea Vasile C. Șoarec în urmă cu 76 de ani: ”Ca să povestesc felul în care se juca teatru la Piatra-Neamț în vechime, n-am să leg firul amintirilor din negura vremurilor. Nu cobor cu mintea nici măcar pe vremea când teatrul se juca în casele lui Cambanu, cam prin împrejurimile Tribunalului și Prefecturei de azi. Eu țin minte localul teatrului așa cum l-am cunoscut pe dinafară în cea dintâi copilărie, în piața târgului: casă cu două rânduri, așezată cu fața către miazăzi, rândul întâi avea dugheni, iar în cel de sus era teatru. Teatrul era luat în chirie de moș Timofte Șoarec. Om mic de statură, purta favorite pe care eu le-am știut tot albe, iar la două degete, cele mai mici de la mâna dreaptă, avea un beteșug, căci le ținea tot îndoite în palmă. Ba mai știu că trăgea și tabac pe nas. Îndeletnicirea aceasta a lui moș Timofte Șoarec, nu prea era pe placul tatălui meu și a celorlați frați ai lui, fiindcă de, din coșgemite negustor de plute, să ție teatrul cu chirie, ca tot timpul câslegilor de iarnă să facă baluri mascate, la care se adunau și slugile din târg, era o scădere. Cu toate acestea, fiindcă moș Timofte era cel mai mare dintre Șoriceni, cum era respectul pe acele vremuri era încă la cinste, niciunul dintre frații lui, nu i-a bănuit vreo dată, că îndeletnicirea de la bătrânețe, nu le-ar face cinste. Teatrul era pe acele vremuri al familiei Liciu, al Licenilor cum se mai spunea. În toamna anului 1885, se oploșise prin Piatra, trupa lui Burienescu. Acești necăjiți de actiori, cum li se spunea pe atunci, ca să-și asigure o necăjită de vieață până-n primăvară, strărueau pe lângă oamenii cu dare de mână și fruntași ai târgului, să facă o serie de abonamente la lojă, de 25 până la 30 de lei. Tatăl meu, fie că nu putuse scăpa de străruința actiorilor (poporul le spunea aftiori), dăduse și el 200 de lei pentru seria de 24 de spectacole. Asta ar fi însemnat, socotind câte două spectacole pe săptămână, joia și duminicile, distracție pe timp de 3 luni. Trupa însă stătea în Piatra cam 4 până la 5 luni. În acest răstimp, mai erau spectacole cu abonamentul suspendat, iar în unele seri, se jucau piese în beneficiu câte unuia dintre actiorii trupei. De cei 200 de lei, plătiți atunci de tatăl meu pentru abonamente, nu s-a putut folosi familia, fiindcă la 21 octombrie a murit fratele tatei, bădița Ionică și pe cele vremuri, nu se cuvenea să te duci la teatru, la baluri, timp de un an dacă îți murea cineva apropiat din familie. Și nu era tocmai puțin 200 de lei, ar fi cam 8000 de lei astăzi”.
”Cine are barbă, trebue să aibă și peptene”
În anul următor, 1886, se pripășise din nou la Piatra-Neamț trupa lui Burienescu. De data asta, se abonase la o lojă cumnatul lui Vasile C. Șoarec, Dimitrie Vicol, căsătorit cu Elena, sora lui cea mai mare dintre cei 14 frați câți au fost.
”După vreo două-trei reprezentații, bădia Dumitrache, cum îi spuneam noi, ne întreabă, pe fratele meu Costică și pe mine, noi cei mai mici ai casei: «Mă gadabonților, da voi nu mergeți cu noi la teatrul mâne seară, că eu și Elena v-am lua?
– Am merge bucuroși, am răspuns noi, dacă ne-ar lăsa părinții. Învoirea tatălui nostru am căpătat-o ușor, însă să o căpătăm și pe a mamei a fost nevoie de mai multe stăruinți din partea surorei noastre.
– Ascultă tu Ileană, nu vreau să-i las la teatru că de s-o întâmpla să se tragă pistoale pe scenă, îi bagă în spărieți și apoi noaptea au ce scânci și buhăi prin somn, iar eu să fac de strajă lângă patul lor».
În seara spectacolului, de pe la ceasurile 6, eu și Costică nu mai aveam astâmpăr. Dar dacă, bădia Dumitrache n-a venit să ne eie, așa-i că am fost păcăliți? Întrebarea asta ne-o făceam unul altuia. Că se va împlini făgăduiala ne întărea nădejdea și faptul că, pe la 7 ceasuri, Gheorghe Zabulică, vizitiul nostru, a plecat la teatru cu 4 scaune de Marsilia, să avem pe ce sta noi cei 4 spectatori în lojă, că de, vorba românului, cine are barbă, trebue să aibă și peptene; lojile se puteau folosi numai dacă spectatorii își aduceau scaune de acasă. Gheorghe Zabulică bondănea, cu vorba lui lată și apăsată:
«- D-apui di ci, toma pi mini m-o găsât să prăpădesc noaptea la fteatru. Eu îs om bătrân și dacă în lipsa mea s-a dislega vreun armăsar dela stănog și s-a lua la batae și la mușcat cu celălalt?». Împotrivirea lui, n-a fost ținută în seamă și vrând nevrând, trebuia să petreacă și el sara aceea la teatru, pentru ca, la isprăvire, să aducă scaunele acasă. Ca să nu uit tot ritualul cu care se pregătea spectacolul, trebue să adaog că vreme de cel puțin un ceas mai înainte de ridicarea cortinei, muzica primăriei, condusă de bătrânul Anton Zicka, în balconul teatrului cânta, ca lumea să se îndemne să vie la teatru. Noi o auzeam de acasă, fiindcă nu stăteam nici la 100 de metri departe de teatru”.
”Doar nu o să mă faceți de rușine să adormiți în lojă”
”Când porneam la teatru, tata ne-a spus: «Măi băieți, doar nu o să mă faceți de rușine să adormiți în lojă». Nu știu dacă fratele meu Costică, mai fusese la teatru; eu însă îmi făceam intrarea triumfală pentru prima dată; nu împlinisim nici 8 ani. Intrați în sală și așezați în lojă, cercetam cu privirea tot interiorul ei. Cortina și scena le vedeam spre stânga noastră. Spectatorii din staluri ședeau pe niște bănci lungi îmbrăcate cu zof roșu care acoperea paele cu care erau umplute. Din bagdadie în mijlocul sălii, cobora o lampă de petrol cu abajur de tablă, în jurul căreia spânzurau niște țarțămuri de sticlă; pe păreți erau așezate tricheluri de tinichea în care ardeau lumânări de spermanteță. Lojile, niște despărțituri făcute din scânduri, samănau mai mult cu niște poeți de ținut păsări și aveau uși care alunecau pe rotițe. Cu vreun sfert de ceas înainte de începerea spectacolului, muzica a intrat în sală și i-a mai tras un cântec până să se ridice cortina. Despre piesa jucată prea puțin îmi amintesc. Actiorii intrau și eșeau de pe scenă prin ușa din fund ori prin cele laterale. Erau oameni care la lumina lămpilor de petrol ce erau aprinse la rampă, păreau mai mari decât cealaltă omenire, vorbeau cu rândul și din toată acțiunea piesei, știu că un actior a dus o ramă în care era încadrată o fotografie și o arata actioriței cu care vorbea. După câte mi s-a întipărit în minte, actiorul judeca chipul fotografiei din ramă, care era răposatul soț al actioriței, că nu era om frumos fiindcă avea nasul borcănos și urechile clăpăuge ca niște frunze de curechi. Actiorița plângea. Cu aceste impresii, am plecat dela primul spectacol teatral, la care am asistat în prima mea copilărie. În lojă, n-am adormit, iar în noaptea aceia și în cele următoare n-am scâncit, n-am plâns prin somn, fiindcă pistoale nu s-au descărcat pe scenă”.
I-a văzut jucând pe Matei Millo și Ion Ionescu
Până să plece la Facultatea de Drept ,Vasile C. Șoarec a mai fost prezent la câteva reprezentații teatrale la Piatra-Neamț. I-au rămas bine întipărite în memorie spectacolele de pseudo-teatru ale unui simpatic actor, Ion Ionescu, dar și demonstrația de înaltă măiestrie susținută de marele actor și dramaturg, Matei Millo. ”Fără pregătire artistică, Ion Ionescu scotea gologani din cupletele și monoloagele lui. Și acum îmi mai trec prin minte versuri din cupletele lui care se intitulau: Zarzavagioaica, Herr von Kalikenberg, Medalionul și Portretul soacrei mele. Fără grija zilei de mâine, căci bucățica lui de pâne pe vremea cât a trăit o câștiga cinstit și fără prea multă batae de cap, Ion Ionescu a murit de dambla și n-a căzut silă nimărui. În timpul Sărbătorilor Crăciunului anului 1891, tot în sala Teatrului din Piatra-Neamț, am văzut pe marele nostru artist, Matei Millo, jucând în «Lipitorile satelor», piesa lui Vasile Alecsandri. Avea pe atunci 80 de ani și-și făcea ultimul său turneu de adio, în întreaga țară. După moartea lui Millo, numai Petrache Liciu a fost artistul care a jucat cu acelaș succes, rolul lui Moisilichi din «Lipitorile satului». Pe la 1892, peste moș Timofte a dat paralizia și a fost nevoit să părăsească sala teatrului, care a fost luată cu chirie de un jidan, Ignatz Goldenhirsch. De la această dată, în istoria teatrului din Piatra-Neamț se înscrie o pagină nouă, fiindcă spectatorii din loji, nu mai trebueau să-și aducă scaune de acasă”. (Vasile C. Șoarec, Avântul, 26 martie 1939)
