„Uzina” din chiliile Agapiei

Iarna, Agapia pare un tărâm amorțit. În satul mănăstiresc, rar vezi câte un om, iar în curtea lăcașului de cult este o liniște binecuvântată. Dincolo de zidurile groase, însă, se lucrează de la ivirea zorilor. Doar atelierul de țesut covoare și cel de croitorie sunt în niște spații ceva mai generoase, restul activităților se înghesuie în foste chilii obișnuite, în care este greu să mai rămână spațiu pe lângă perete, cât să treacă un om.

Atelierele Agapiei au fost înființate în 1803, când mănăstirea a fost transformată în lăcaș pentru maici. Au fost o necesitate și și-au păstrat rostul până acum, când viețuitoarele își fac singure îmbrăcămintea, dar reușesc să scoată din mâinile lor îndemânatice și adevărate opere de artă, de la covoare cu modele tradiționale moldovenești sau oltenești, până la broderii bizantine sau picturi.

În1903, după ce mănăstirea a fost devastată de un incendiu puternic, atelierele – câte existau la vremea aceea (cel de cojocărie, de exemplu, fiind de dată recentă) – au fost mutate în afara incintei, pentru a fi readuse în corpul de chilii, după restaurarea din 1910. O altă perioadă zbuciumată din istoria mănăstirii a fost între 1946 și 1948, când maicile s-au refugiat din calea rușilor și au pierdut multe din bunurile cu mare valoare artistică făcute în atelierele lăcașului. Zece ani mai târziu, comuniștii, care oricum scoseseră maicile tinere și călugării din mănăstiri, au desființat atelierele, care au fost redeschise în 1970.

Țesătoria – locul unde covoarele capătă viață

În fața războaielor de țesut, așezate pe niște băncuțe joase, cu bătătoarele în mână (un fel de furculițe cu dinții groși și rezistenți), măicuțele care țes covoare lucrează cu mișcări sigure și cu răbdare. În toată încăperea, nu se aude decât zgomotul molcom al bătătoarelor care „așează” lâna. Mâinile se mișcă iute și cu îndemânare, iar măicuțele tac și se roagă. Pe fiecare război sunt așezate, pe culori, grămezile de lână, care vor deveni covoare. Cu trudă și cu migală, căci, după cum spune una dintre măicuțele cu experiență, o lucrătoare bună nu reușește să țeasă mai mult de un metru pătrat într-o lună. Iar comenzile curg, pentru că și astăzi, la fel ca odinioară, când domnișoarele de familie bună își făceau zestrea la mănăstire, faima covoarelor de Agapia este încă vie. Cu modelul în față, cu ochii ațintiți spre urzeala dublă și spre „traseul” firului de lână de o anumită culoare, măicuțele muncesc, ore în șir, fără întrerupere. Iar cele care țes au alături exemplul altei munci migăloase: restaurarea. La cele două capete ale atelierului lucrează, cu stăruință și multă răbdare, specialistele în „lipit” covoarele pe care timpul le-a desfăcut în două. Iar unul, vechi de peste o sută de ani, chiar fusese rupt pe toată lungimea, în părți egale. Acum, mai este puțin de lucru și aproape că nu se cunoaște „rana”. La fel, un alt covor vechi, izit în mai multe locuri, pe lățime, este „reparat”, în colțul opus al încăperii. Măicuțele sunt mulțumite unele de munca celorlalte și nu consideră că țesutul unui covor implică la fel de multă pricepere și spirit artistic ca restaurarea unuia vechi.

Croitoria – „sora” mai mare a broderiei

În atelierul de croitorie, valurile de material devin veșminte pentru preoți și îmbrăcăminte pentru măicuțe. Într-o parte se croiește, în alta se coase, iar la mașinile de tricotat se lucrează de zor bertele negre pentru iarnă și, printre timp, căciuli și fulare pentru copii, viu colorate, care sunt vândute apoi prin magazinul mănăstirii. Aceeași liniște ca în țesătorie, tulburată doar de țăcănitul molcom al mașinilor de cusut și de mișcările lucrătoarelor, care manevrează mașinile de tricotat, manuale, foarte vechi, dar încă foarte bune. Așezată la masă joasă, o măicuță are una dintre misiunile cele mai migăloase: atașează, cu un croșet, franjurii negri la fiecare bertă în parte. Tot ea s-a ocupat cu aceeași operațiune și pentru fularele care vor ajunge la gâtul copiilor. La fel ca în atelierul de țesut covoare, multe dintre lucrătoare poartă ochelari, unii cu lentile groase, pentru că, de-a lungul anilor, munca migăloasă pe care o fac le-a slăbit vederea.

De la atelierul de croitorie, veșmintele preoțești sunt duse la brodat. Există posibilitatea să fie făcute foarte repede, în mai puțin de o zi, la mașina automată, cuplată la un computer, care dă comanda modelului, sau manual, operațiune care, însă, durează mult mai mult. Și, dacă este vorba despre modele complicate și de finețe, oricât ar fi de harnice și de pricepute mâinile măicuțelor, mai devreme de câteva luni broderia nu este gata. Mai ales că în ateliere se lucrează numai iarna, pentru că în timpul verii sunt treburi la câmp și la solar.

Într-un alt corp de clădire, într-o chilie obișnuită, este atelierul de broderie artistică, înființat tot în 1803. Aici se lucrează icoane cu chipurile sfinților, acoperăminte pentru sfintele vase sau perdele pentru icoanele din biserici, pe materiale pretențioase, cu fir aurit sau argintat. Agapia este una dintre puținele mănăstiri din țară unde se mai lucrează broderie manuală.

La cojocărie, lucrurile sunt un pic mai „dure”. Pe lângă faptul că se lucrează la o mașină de cusut specială pentru piele, mai greu de manevrat decât cele pentru stofe, este nevoie de bătut cuie, pentru fixarea viitoarei căciuli pe „capul” din lemn, ca să capete forma corectă. Utilajele, masa de lucru și dulapul ocupă aproape tot spațiul din chilie, așa că cele două măicuțe trebuie să se strecoare cu atenție dintr-o parte în cealaltă a atelierului. „Pielicelele sunt de la animalele crescute la mănăstire”, ne spune una dintre lucrătoare. „Sunt prelucrate la Orăștie și apoi aduse ca să le croim și să le coasem. În două zile facem o căciulă”. În vreme ce una dintre măicuțe lucrează la o căciulă, cealalată face „fesuri”, cum le spune ea, pentru preoți. De fapt, este clasicul potcap, căptușit cu blană de miel, ca să țină de cald. Măiestria lucrătoarelor constă tocmai în faptul că, privit din afară, potcapul are aceeași suplețe ca și cum ar fi din material pentru vară.

Grigorescu, icoanele vii și atelierul de pictură

Dincolo de istoria sa, de denumirea unică în România – Agapia înseamnă „dragoste creștină” și vine din grecescul „agape” – și de patrimoniu, o parte din renumele mănăstirii i se datorează, indiscutabil, lui Nicolae Grigorescu. Pictorul avea 23 de ani, dar era deja renumit, când a semnat contractul cu stareța Tavefta Ursache. S-a angajat ca, în schimbul a trei odăi, în care să șadă cu ajutoarele sale, și a 2000 de galbeni, să picteze întreaga suprafață interioară a mănăstirii, de aproape 2000 de metri pătrați, în termen de cel mult șase luni. Contractul a fost semnat pe 2 aprilie 1858 și prevedea o serie de obligații, printre care și pictarea catapetesmei, care trebuia făcută integral de Nicolae Grigorescu, nu de ajutoarele sale. În privința termenului de execuție, contractul n-a fost respectat. În rest, a transformat Biserica „Sf Arhangheli” într-o capodoperă.

„Între anii 1858-1860, Grigorescu a pictat interiorul bisericii într-un stil laicizant realist, inspirat din compozițiile vestiților pictori ai Renașterii: Tizian, Rafael Sanzio, Rembrandt, Bartolomé Murillo, Leonardo da Vinci”, se arată în istoricul mănăstirii. „La Agapia, atât icoanele, cât și pictura murală, se dovedesc de o calitate superioară, rezultat al contactului, fie și indirect, cu arta marilor creatori din trecut, din care tânărul a știut să tragă învățăminte. Lucrate minuțios, cu multă siguranță și îndemânare, icoanele ating perfecțiunea tehnică, câteva dintre ele (Maica Domnului, Iisus) fiind catalogate drept opere capitale ale stilului neoclasic în arta românească. În realizarea figurilor de sfinți, artistul s-a inspirat din chipurile țăranilor și țărăncilor din satele vecine, din cele ale călugărițelor de la mănăstire sau ale vizitatorilor. Istoricii de artă presupun că pictura murală «Proorocul Daniil» ar fi de fapt un autoportret al artistului”.

După ce-a terminat de pictat biserica, Nicolae Grigorescu a înființat atelierul mănăstirii, unde le-a școlit pe maicile care aveau talent la desen. După plecarea lui, atelierul n-a mai funcționat decât câțiva ani, activitatea fiind reluată abia în 1986. Astăzi, doar câteva măicuțe, care într-adevăr au înclinație spre pictură, fac icoane bizantine, după modele vechi, din secolele XII-XVI, dar și reproduceri după Grigorescu. Cea mai solicitată la comenzile care vin din toată țara este icoana Sfinților Arhangheli, în realizarea căreia se spune că artistul a folosit drept modele două domnișoare din sat. Chipurile sunt feminine, iar aripa dreaptă a arhanghelului Gavriil are culorile steagului românesc. Așa a înțeles Nicolae Grigorescu să marcheze Unirea Principatelor Române, evenimentul care l-a făcut să întârzie pictarea bisericii, pentru că zilnic pleca la oraș să afle vești. Dovada lui de patriotism a rămas, însă, peste veacuri, pe catapeteasma Agapiei și reprezintă icoana hramului mănăstirii.

Măicuțele care pictează, astăzi, în atelierul mănăstirii nu au privilegiul de a lucra la suficientă lumină naturală, cum, de altfel, nu-l au nici cele care brodează și au nevoie să fixeze lămpi puternice exact pe chipurile sfinților, pe care le creează cu acul. În schimb, nu mai riscă să-și oprească activitatea, așa cum s-a întâmplat după plecarea lui Grigorescu de la mănăstire. Atunci, lipsa materialelor și-a spus cuvântul, acum toate cele necesare și mai ales vopselurile (niște prafuri în recipiente mici, care sunt preparate, diluate și combinate pe loc) sunt aduse din străinătate și cumpărate în euro. După ce sunt gata, icoanele sunt duse într-un spațiu de depozitare, unde stau până ce vor fi ambalate și trimise celor care le-au comandat. La „depozit”, se află în ascultare o altă măicuță decât pictorițele, care știe exact ce ambalaje să folosească pentru ca icoanele să ajungă la destinație în starea în care au ieșit pe ușa atelierului. La fel se întâmplă cu fiecare produs, trudit în rugăciune și binecuvântare pentru cel care se va bucura de el. Pentru că atelierele Agapiei nu sunt doar niște banale „uzine” care să aducă veniturile absolut necesare întreținerii lăcașului de cult, ci și liniște sufletească și dragoste oamenilor care calcă pe un covor, se închină la o icoană sau poartă o căciulă făcută de mâinile truditoare ale viețuitoarelor.

Cristina MIRCEA