Sara Stroici – violonista care a „cântat” cu pixul pe o carte

„Vioara a fost păpușa mea. O înfășam, o legănam și o culcam seara într-o cutie. Numai mâncare nu i-am dat, m-am oprit la timp!”.

Copilăria Sarei Stroici a fost un basm pe aripile muzicii. Cele mai duioase amintiri pe care le păstrează în suflet sunt serile petrecute cu părinții. „Tata cânta la pian, mama la flaut sau, uneori, la mandolină, iar eu la vioară. Parcă simt și acum mirosul de ceai care venea din bucătărie. Am avut noroc de vecini melomani. Deschideau ușa să ne audă. Bine, nici noi nu cântam la orele la care i-am fi putut deranja”.

Cu ambii părinți muzicieni, cariera artistică a Sarei Stroici a început de timpuriu. La 2 ani și jumătate, a susținut primul concert de pian, la patru mâini, cu tatăl ei, la Liceul de artă. Însă, nu mult mai târziu, după ce-a stat două ore nemișcată (un record, pentru un copil de 4 ani), la un concert de-al lui Ștefan Ruha, le-a cerut părinților să-i cumpere vioară. Evenimentul s-a întâmplat abia un an și jumătate mai târziu și, în tot acest timp, a „cântat” prin casă la o carte, folosind un pix drept arcuș. Își imagina că are în mână un instrument adevărat.

Lecțiile și studiul serios le-a început, la cinci ani și un pic, cu profesoara Maricica Gheorghieș, cu care a lucrat până la absolvirea liceului. Sub îndrumarea ei a participat, an de an, la olimpiade și concursuri de unde s-a întors, întotdeauna cu premii. Acum, Sara Stroici e în anul II la master la Universitatea de arte „George Enescu” din Iași, a trecut prin experiența vieții de profesor, pentru că a avut elevi, și la Piatra-Neamț, și la Bacău, a fost plecată cu bursă la Viena, face parte din cvartetul Artes și din orchestra facultății, și a susținut o mulțime de concerte în țară, dar și în străinătate. Crede în talent și în har, dar, mai presus de toate, crede în Dumnezeu. Mai ales după ce-a avut un grav accident de mașină, la începutul lunii aprilie a acestui an, a stat 3 zile în comă, a avut nevoie de o lungă perioadă de recuperare și, la un moment dat, era foarte plauzibilă ipoteza să nu mai poată cânta niciodată la vioară. „La mână a fost o problemă, plămânul a avut hemoragie, am avut 7 coaste rupte din care 5 au intrat în plămân, fractură de bazin și fractură de vertebră cervicală. O lună de zile am stat la pat și 3 luni am purtat guler cervical. Mi s-a spus că e posibil să nu mai pot cânta și n-am simțit că viața mea n-ar mai avea sens. Iubesc foarte mult ceea ce fac, dar mă pot detașa oricând. Nu m-am revoltat, nu m-am întrebat de ce mi s-a întâmplat tocmai mie. Însă, când hemoragia s-a oprit brusc și am început să mă vindec, m-am întrebat de ce a vrut Dumnezeu să mă salveze”.

 „După un concert cu public mare, am nevoie de două ore să-mi pun sufletul în regulă”

Violonista Sara Stroici este nu doar un artist, ci și un om întreg și frumos. Îi plac conversațiile lungi, pline de substanță și de înțelepciune, din care are ceva de învățat, și este convinsă că orice persoană are o latură frumoasă, care trebuie descoperită, chiar dacă uneori este foarte bine ascunsă. Pe de altă parte, îi place să testeze oamenii, să vadă „care le sunt limitele și până unde pot merge”, dar detestă prietenii posesivi și geloși, persoanele false și duplicitare. O captivează autorii ei preferați (Mircea Eliade și Andrei Pleșu), dar o pasionează și gătitul, de exemplu, mai ales când inventează combinații de gusturi și arome. Iar după accident s-a apucat de sport și aleargă la sală. Dincolo de toate preocupările, stările și emoțiile pe care i le oferă muzica nu le găsește în altceva și nici altundeva.

„Un artist dăruiește publicului ce are el în suflet. Eu, după un concert cu public mare, am nevoie de două ore să-mi pun sufletul în regulă. Mă simt goală pe dinăuntru. Este epuizant, dar frumos. Oamenii simt și asta face diferența dintre un concert pe care-l văd la televizor și unul pe care-l trăiesc. Dar un concert nu înseamnă suma unor repetiții, ci și a cunoștințelor muzicale acumulate, uneori, în zeci de ani de studiu. Pe lângă muncă, ai nevoie și de har, nu se poate una fără cealaltă, dar, pe de altă parte, un talent nativ poate fi depășit de un muncitor convins. Însă esențial este ca un artist să aibă minte! Degeaba are talent și muncește, dacă nu îl duce capul. Cred că acesta este motivul principal pentru care mulți artiști pierd teren. Lipsa înțelepciunii. Iar pentru că de artist atârnă o greutate mare în ceea ce privește educarea maselor, trebuie mult, foarte mult bun simț (ceea ce include și bun gust), rezultat al unei minți deschise, dar și al unei culturi generale vaste. De multe ori uităm că orice lucru frumos trebuie promovat. Asta nu înseamnă că trebuie scăzut nivelul artistului, ci trebuie crescut nivelul ascultătorilor. E un lucru care se obține în timp și cu multă muncă, dar eu sunt o visătoare și chiar cred că este posibil”.

În ciuda tinereții sale (este născută pe 9 septembrie 1991), Sara Stroici are principii foarte clare și percepe corect experiențele prin care a trecut. Este convinsă că este o mare greșeală să impulsionezi un copil prin ideea că va deveni vedetă dacă optează pentru o carieră muzicală, pentru că va ajunge să fie un frustrat din clipa în care-și dă seama că nu va păși pe cea mai importantă scenă din univers. La fel de bine știe că orice artist trebuie să-și stabilească o țintă, pentru că a studia, așa, ca un robot, fără un scop bine conturat și fără un obiectiv, nu duce nicăieri. Crede în generația de azi, crede că societatea românească se îndreaptă spre o direcție bună și spre normalitate și, evident, crede în modele: „Tatăl meu fiind dedicat muzicii, am privit la el cu admirație și m-a inspirat. Nu știu dacă aș fi descoperit atât de devreme gustul frumos al muzicii dacă părinții mei ar fi avut alte profesii. Dar a fost alegerea mea, ei nu mi-au impus nimic niciodată”.

 Un proiect inedit – orchestra fără dirijor

Deși opinia generală este că nu ai ce face cu muzica clasică în România și foarte mulți absolvenți de conservator aleg să facă altceva în viață, Sara Stroci are o altă părere. Constată că muzica de valoare este ascunsă, uneori, sub multe învelișuri comerciale – pe care nu le critică, ci doar le observă – dar este convinsă că există și va exista foarte multă vreme de acum încolo. „Cine spune că nu poate trăi din muzică n-o iubește destul de mult. Eu, până să apuc să câștig primii bani, am cântat gratis ani de zile. Acum sunt în anul II la master și sper într-un doctorat. Anul viitor va fi anul deciziilor pentru mine și am de ales dintr-o paletă foarte largă de posibilități. Am descoperit, anul trecut, cât de formidabil este să fii profesor. Meseria asta mi-a dat niște satisfacții extraordinare, pe care scena nu mi le-a oferit până acum. Era greu, făceam naveta, plecam dimineața și ajungeam acasă seara, dar a fost o experiență foarte frumoasă. Am avut elevi de toate vârstele, de la clasa I până la a XII-a, și am încercat să empatizez cu ei, să le induc acea stare de care ai nevoie când te apuci de citit o carte. Așa trebuie să fii și când studiezi, altfel nu se «prinde» nimic”.

Implicată mereu în mai multe proiecte simultan, înconjurată de prieteni, cu părinții aproape și o sumedenie de planuri de viitor în minte, Sara a învățat că nu trebuie să fie niciodată crispată și încrâncenată. Este convinsă că atunci când un lucru nu funcționează conform dorințelor ei, cu siguranță o așteaptă ceva mai bun. Și a avut această confirmare după ce-a ratat admiterea la Viena, la terminarea liceului. A perceput-o ca pe un mare eșec. Ulterior, însă, a realizat că părinții nu ar fi reușit să suporte financiar studiile ei acolo. Și, doi ani mai târziu, a aplicat pentru o bursă și a ajuns unde și-a dorit, pe banii conservatorului austriac. Dar, chiar dacă a învățat la Viena și a concertat prin mai toată Europa, lucrurile de suflet se leagă tot de România. Unul dintre proiectele dragi este orchestra de cameră a Universității ”George Enescu”, care evoluează sub îndrumarea prof. conf. univ. dr. Elena Ovănescu.

„Ineditul acestei orchestre este că nu are dirijor. Trebuie să te lași pe tine deoparte și să-i auzi pe ceilalți din jur. E ca și cum ai cânta cu mâinile colegilor din dreapta și din stânga ta”.

Și, pentru că suntem în pragul sărbătorilor, am întrebat-o pe Sara Stroici cum își va petrece Crăciunul și care a fost cel mai frumos cadou pe care l-a primit până acum în toată viața ei: „Crăciunul nu-l concep decât acasă, cu familia, cu prietenii apropiați și cu foarte multă muzică. Iar cel mai frumos cadou pe care l-am primit a fost o vacanță cu părinții mei, după o perioadă cu foarte multe concerte, în care ne-am văzut foarte puțin. Am stat mult de vorbă despre tot ce rămăsese nespus de luni de zile”.

Cristina MIRCEA