În calendarul popular, la mijlocul lui Gerar, există una dintre cele mai importante sărbători, guvernată de o divinitate mito-folclorică pe măsură: ”Sânpetru Lupilor”. I se mai spune ”Sânpetru de iarnă” și este frate al ”Sânpetrului de Vară”, și el stăpân peste lupi. El este cel care păzește grindina, iar atunci când pocnește din bici scânteile care sar se prefac în licurici, pentru a lumina cărările celor rătăciți.
Zilele lor au început pe 16 ianuarie, la ”Sânpetrul Lupilor”. În calendarul creștin-ortodox, sărbătoarea se numește Cinstirea lanțului Sfântului Apostol Petru. Legendele spun că, la miezul iernii, în ziua Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime și ”Nedeea Lupilor”, lupii primesc partea lor de hrană pentru tot anul. Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se arată înaintea lor, călare pe un cal alb, le aduce ofrande și le dă dezlegare să prade animale și oameni. Antoaneta Olteanu nara, în ”Calendarele poporului român”, despre legătura dintre lup și sfântul Petru: ”Lupu se zice că e câinele lui Sfântul Petru și unde-i poruncește el, acolo face pradă. Când se strâng mai mulți lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă lui Sfântul Petru să le rânduiască pradă”.
Filipii de iarnă
Cum o mare parte a sărbătorilor și ritualurilor străvechi au fost canonizate, ”Filipii” au preluat numele Sfântului Apostol Filip, pentru că ziua în care acesta este prăznuit (14 noiembrie) este începutul răstimpului în care lupii se înmulțesc. În acest mod, se explică faptul că, în mentalul popular, aceste divinități precreștine au împrumutat aura sfântului.
Folcloristul Theodor Dimitrie Speranția, la începutul veacului trecut, descria Filipii, pe baza mărturiilor țăranilor: ”Filipii se închipuiesc ca niște sfinți însărcinați de Dumnezeu cu îngrijirea vitelor”.
”Filipii au fost niște apostoli care, pe vremea prigonirilor în contra creștinilor, au fost dați într-o groapă cu lupi, de unde au scăpat. Acești Filipi au fost șase frați zdrențăroși, cari rătăceau prin lume și aveau puterea să schimonosească, să pocească pe cei care nu țineau zilele lor”.
Superstiții populare ale Filipilor de iarnă
Filipii reprezintă o sărbătoare pe care ”o țin și femeile, și bărbații, iar mocanii o țin atâtea zile câți cai au. Ca să mai scape de ele, le mai dau și copiilor la căsătorie câte o zi de ținut. Fiecare noră e datoare să țină atâtea zile câte a ținut soacra sa”.
În imaginarul popular, ”Filipii” sunt niște divinități cumplite și răzbunătoare, care trebuie îmblânzite, prin îndeplinirea unor ritualuri și întreruperea lucrului. Tony Brill, în volumul ”Legendele românilor”, amintește despre Filipi: ”O babă a tors în acele zile pe cuptor, iar lupii, făcând o gaură acolo, au mâncat-o”. ”Se povestește că o babă n-a voit să țină Filipii, sub cuvânt că, neavând vite, n-o s-o mănânce pe ea, dar ieșind seara pe afară, a mușcat-o un lup”.
În culegerile lui Tudor Pamfile, ”Filipii” apar ca niște zei ai casei, sărbătoriți prin nemuncă îndeosebi de femei, pentru a le apăra casa ”de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de șerpi”. Pentru asta, ele atârnă de lemnul coșului o secure și o lasă acolo pe toată perioada ”Filipilor”, ”pentru ca întreaga familie să fie păzită de pagube”.
Lupul daco-românilor
Lupul era implicat nu numai cu numele în viața oamenilor, ci participa mult mai angajat în diverse etape ale vieții acestora. La naștere, copiii slabi primeau numele de lup, pentru a fi tari, precum acesta. În unele zone din țară, se mai păstrează obiceiul ca pruncii să fie alăptați prin tetina uscată a unei lupoaice. În acest fel, se credea că puterile lupului erau transferate asupra copilului.
Lupul este prezent și în riturile de inițiere alături de viteji. El îl ajuta pe eroul aflat la strâmtoare, dar cu o singură condiție: acesta nu trebuia să se însoare niciodată.
Poate principala achiziție romană legată de acest animal al românilor este chiar numele sau: lupus = lup. În schimb, un cuvânt care nu exista în latină, dar nici în limbile de origine latină, este ”luptă”. Daco-romanii au adaptat titulatura lupului la acțiunile acestuia și astfel a apărut cuvântul luptă.
Atanasiile
Sfântul Atanasie cel Mare (295-373 d.H.) a fost unul dintre cei mai de seamă episcopi care au condus Biserica creștină din Alexandria. În pofida unei vieți nespus de zbuciumată, Atanasie a lăsat moștenire o operă deosebit de bogată. Ajutat de vastele sale cunoștințe scripturistice, teologice și filosofice, el a izbutit să pună pe temelii solide credința creștină. Importanța sa a fost ”simțită” și de omul de rând. Acesta a reușit să insereze viața Sfântului Atanasie printre tradițiile și obiceiurile din moși-strămoși.
Calendarul popular menționează perioada 16-17 ianuarie drept Sărbătoarea Atanasiilor. Cu veacuri în urmă, când s-au cristalizat aceste sărbători, majoritatea oamenilor nu știa carte. Pentru a memora sărbătorile mărunte de peste an, le uneau sub semnul uneia singure, atunci când acestea urmau unele după celelalte. Așa a apărut Circovii de Iarnă, formată din praznicele Sf. Petru de Iarnă, a Sf. Antonie, a Sf. Atanasie și a Sf. Chiril. Numele de ”Atanasii” a rezultat din combinarea numelui Sfântului Antonie cel Mare cu cel al Sfântului Atanasie. În tradițiile de altădată, acești sfinți erau numiți de popor Anton și Tănase de Ciumă. În sate, oamenii aveau mare evlavie pentru Sfântul Antonie, pe care îl considerau cumătrul lui Dumnezeu, întâiul călugărit.
În poveștile pe care le spuneau nepoților în fața focului, bunicii vorbeau de Sfântul Antonie cel Mare care a legat diavolul. Spuneau nepoților să-i cinstească ziua și să-i ceară ajutorul, pentru că este și apărător de toate necazurile, mai ales de lupi.
Despre Antonie cel Mare, ca și despre Sfântul Vasile cel Mare, se spunea că are marea putere de a înlătura vrăjile. Despre Sfântul Antonie se spunea că trimite pe pământ ploaia și îi protejează pe oameni de seceta din toiul verii. În același timp, însă, oamenii care nu-i respectau ziua și nu-l onorau, puteau suferi de amețeli, dureri de cap sau boli de stomac.
Aici era amintit și Sfântul Petru, pentru că amândoi sfinții erau considerați grabnic ajutători celor atacați de lupi sau de boli și nebunie.
Mamele țineau Atanasiile pentru sănătate, în special pentru copii.
Credințe populare și superstiții de Atanasii
În rosturile țăranilor de altădată, curgerea timpului era marcată de sărbători, evenimente ce mențineau vie tradiția moștenită din străbuni. La Tănase, cică ar fi jumătate de iarnă.
Atanasie și Chiril sunt cei care țin ciuma în lanț. De va îndrăzni cineva să lucreze în ziua asta, e lovit de ciumă, fiindcă sfinții îi dau drumul boalei asupra lui, iar cei ce serbează ziua asta sunt feriți de ciumă, fiindcă sfinții o țin legată, nu-i dau voie să se agațe de om. Din această zi se ciumează și cartofii.
Atanasie și Chiril se ținea pentru a apăra vitele de ciumă. Se fac hramuri și mormane, pentru a ocoli ciuma după ele. Ciurica Tanasia e rea de moartea găinilor. În această zi, se zice că e bine să dai o găină de pomană. Ciurica Tanasia e rea de lovituri. Cine lucrează, șchiopătează.
Chirilă Șchiopul se ține pentru a feri pe oameni de tăieri în timpul lucrărilor agricole, ca prășit, secerat, cosit etc.
Îndrumar creștin la vremuri anevoioase – Iubirea
Iubirea, ca unitate cu Dumnezeu, există întotdeauna în subconștientul nostru. Orientându-ne către iubire, ne unim cu întreg Universul și abia atunci apare procesul cunoașterii și al supraviețuirii. Noțiunea de credință a apărut atunci când omul avea un nivel foarte ridicat al conștiinței. Conform datelor istorice, aceasta s-a întâmplat relativ nu demult, dacă examinăm istoria apariției omului chiar de la începuturi.
Chiar dacă un om este departe de religie, dar a acceptat iubirea de Dumnezeu, el poate să-și schimbe concepția despre lume și sistemul de valori. Atunci începe dezvoltarea lui și supraviețuirea este conștientizată.
Frica și îndoiala frânează iubirea. Atunci, iubirea de Dumnezeu, din conștiința noastră și din straturile exterioare ale subconștientului, slăbește. Drept urmare, apar bolile, nenorocirile, etc. Credința ne ajută să ne eliberam de frică și îndoieli, să depășim dependența de conștient, care, fiind legată de trup, ne provoacă îndoiala, frica și condamnarea.
