Marius Coșerariu s-a născut pe 29 octombrie 1973, la Tupilați, și toată copilăria s-a mutat dintr-o comună în alta, pentru ca viața de școlar s-o înceapă la Piatra-Neamț. Tot la oraș a absolvit Liceul Forestier, dar, în paralel, a urmat cursuri de vioară, timp de patru ani, la Școala populară de artă. După un an în care a lucrat în învățământ, a dat examen la Școala de poliție, iar în 1996 a fost repartizat ajutor de șef de post la Tașca. Acolo s-a însurat și și-a făcut casă, dar s-a plimbat, la fel ca tatăl lui, unde l-a dus serviciul: Pângărați, Bicaz Chei, vreun an pe la Dulcești, pentru ca, din 2006, să se „așeze” la Dămuc, unde lucrează și acum. Dar cum, dincolo de profesie, n-a uitat niciodată muzica, prin 2010 i-a venit ideea să înființeze un grup de copii care să cânte la chitară. A început la Dămuc, cu „Floare de colț”, pentru ca, în scurt timp, să înființeze și la Tașca „Flori de munte” (după numele unei sărbători locale), iar apoi, aproape firesc, „Florile Ceahlăului” la Bicazu Ardelean. Acum face repetiții, o dată pe săptămână, cu 60 de copii, și tot timpul apar alții care vor și ei să cânte.
„Relația mea cu copiii este una specială”, mărturisește acum, după aproape 6 ani de experiență. ”Sunt sigur că toți cei care fac parte din grupurile înființate de mine mă iubesc. Sunt covins de asta! O spun, pentru că știu cu câtă dragoste vin la repetiții, iar aproape de fiecare dată vin copii noi. Sunt peste 60 de copii care vin.E ceva, nu? Nu sunt eu cel în măsură să mă caracterizez, dar știu doar atât: că sunt un «profesor» bun. Nu sunt dur, sunt apropiat de ei. Le explic totul cu răbdare, iau un cântec, îl «desfac» pe bucăți până li se imprimă linia melodică în cap. Când le predau acorduri, merg la fiecare în parte, le pun degetele acolo unde trebuie, până învață. Râd cu ei, mă bucur de viață cu ei, îi iubesc din tot sufletul meu, la fel cum și ei mă iubesc pe mine. Părinții lor știu asta, altfel nu i-ar lăsa să meargă cu mine peste tot. Am făcut excursii, am mers la festivaluri, am organizat petreceri cu ei. Consider că ar trebui să facă toată lumea ceea ce fac eu. Dacă Dumnezeu mi-a dat un dar, eu îl dau mai departe, fără bani sau avantaje materiale. Din ce cunosc, dăruiesc cu drag mai departe. Pot să spun că sunt prietenul lor, mai ales că i-am îndemnat să-mi spună direct Marius. Atât, fără domn profesor, fără alte titulaturi. Sigur, unii îmi spun, alții nu îndrăznesc. Îmi amintesc de primul nostru festival. A fost «Staruri nemțene», organizat de Federația Star Music, la Piatra Neamț. Cred că eu aveam emoții mai mari decât ei, dar ce-am cântat a fost atât de plăcut, încât toți cei prezenți au izbucnit în aplauze, de… ne-am speriat. Am luat locul I atunci. A fost primul nostru trofeu”.
Marius Coșerariu nu este doar prietenul a peste 60 de copii, pe care-i învață cu răbdare primele acorduri pe chitară, ci și cel mai bun prieten al celor doi băieți ai săi, unul de 17 și celălalt de 15 ani. Cel mare joacă fotbal la „Cimentul Bicaz”, însă mezinul a urmat pasiunea tatălui și este elev în clasa a VIII-a la Liceul de artă „Victor Brauner”, la chitară, desigur. Viața de familie se împarte cu succes între responsabilități și pasiuni. Iar Marius Coșerariu nu s-a oprit doar la grupurile de chitariști, ci a înființat și o asociație culturală, ”Eu cred”, iar mai nou publică poezii pe care le scrie „dintotdeauna”, dar nu le-a dus la tipar. Și, peste toate, îl bate gândul să-și ia o roată de olar și să învețe să facă vase, că mult i-ar mai plăcea să modeleze lutul cu mâinile lui.
Și apropo de modelat, la rândul lui, omul care modelează oameni, a fost „construit” întreg și frumos de alți oameni direct sau prin influență: „Primul model este tatăl meu, un om care a trecut prin multe necazuri, dar care a răzbit de fiecare dată și a rezistat, fost polițist, de la care am avut ce învăța. Un alt model a fost poetul Adrian Păunescu, cel care mi-a imprimat dragostea pentru poezie, muzica folk și spiritul patriotic. Poezia și muzica folk mi-au creat personalitatea. Sunt un român care-și iubește țara, așa cum e ea”.
* „Eu nu cânt pe bani!”
Există opinii conform cărora oamenii care știu să dăruiască au avut o viață lină și lipsită de griji, Marius Coșerariu nu se înscrie în acest tipar măcar din câteva motive: și-a pierdut mama la 12 ani, apoi un frate, care a murit în armată, la 21 de ani, și s-a confruntat cu o serioasă problemă de sănătate, care l-a cam „zdruncinat”. Dragostea de a dărui și de a aduna oameni frumoși în jurul lui vine de altundeva. Și o are și fratele lui mai mare, care s-a pensionat din Armata Română și acum, la 51 de ani, este student la teologie și vrea să se facă preot misionar.
„Eu nu cânt pe bani și am aceeași bucurie și dacă în sală sunt 3 oameni sau 300. N-am ținut cont niciodată de lucrurile mărunte și nu mi-am dorit săli pline. Am umblat cu copiii pe la festivaluri, în Moldova și mai tot Ardealul, mai departe n-am ajuns, dar i-am învățat și pe ei că ceea ce simți și ce transmiți contează. Am și nemulțumiri, ca orice om care face lucrurile din convingere. Mi-ar plăcea să văd mai multă implicare din partea autorităților. Întotdeauna, când e vorba despre cultură, nu sunt bani. Dacă nu am fi avut sprijinul părinților, nu știu la câte festivaluri am fi reușit să mergem”.
Și nu doar deplasarea la festivaluri „mănâncă” bani, ci și drumurile mai scurte la zilele comunelor, la sărbătorile locale sau la concertele de colinde; decembrie e cea mai plină lună a anului pentru grupurile de chitariști care fac să răsune bisericile de pe Valea Muntelui. Iar lumea deja s-a obișnuit ca „florile” lui Marius Coșerariu să urce pe scenă sau să umple spațiul din fața altarului, și le așteaptă cu drag la fiecare ocazie.
* Cealaltă față a monedei: „dușmanul de clasă”
Cine nu-l cunoaște pe agentul Coșerariu crede cu greu că omul care însuflețește atâția copii dezbracă haina de polițist înainte de a veni la repetiții. Dar, în secunda în care a pus mâna pe chitară, polițistul a dispărut, cu toate problemele lui, cu stresul de la serviciu și cu dosarele penale cu tot. Și totuși, Marius Coșerariu este polițist de 20 de ani și privește meseria ca un tot, cu părțile bune (activitatea de cercetare penală, de exemplu), dar și cu cele rele sau traumatizante, pe care cu greu le poate șterge din memorie. Când reușește să demonstreze vinovăția unui om „certat cu legea” și primește mulțumiri de la alt om, care și-a recuperat paguba, simte că ceea ce face are sens.
„Munca de poliție este frumoasă, dar și grea. Sigur, sunt și persoane care consideră că polițistul este «dușmanul de clasă», dar, în general, oamenii cinstiți apreciază munca polițistului. Normal că sunt și activități pe care, vrei nu vrei, trebuie să le execuți. Mi s-a întâmplat să car cadavre găsite după câteva zile în casă, umflate, cu pielea crăpată și neagră ca pământul. Orice ai face, tot simți mirosul, mult timp după aceea. Dar întâmplarea care m-a marcat a fost în urmă cu vreo 16-17 ani. Eram polițist la Tașca. Am fost sesizat că un copil de vreo 3-4 ani a decedat. Băiețelul s-a jucat în curte, a intrat în toaletă, dar a alunecat și a căzut în gaură. A murit înecat în mizeria din hazna, iar când l-au scos l-au spălat cu furtunul. Parcă și acum mi se face pielea de găină. Toți țipau, urlau, eu eram tânăr, nu știam cum să reacționez. Am chemat echipa de cercetare, dar, până să vină, a trebuit să îi iau declarație mamei copilului. Femeia plângea și scria… la fel și eu. Am fost nevoit să mă opresc din audiat de vreo 3 ori. Asemenea momente nu trăisem niciodată. Declarația a durat vreo oră. A fost cea mai «neagră» și mai dureroasă zi din viața mea de polițist. Sper să nu mă mai întâlnesc cu așa ceva niciodată”.
Cristina MIRCEA
