Valeriu Momanu: ”Când trec pe lângă Săvinești, îmi dau lacrimile”

Personalitate marcantă a industriei chimice românești, Valeriu Momanu este un om fascinant. Are 83 de ani și de numele său se leagă numeroase realizări, unele la care nici nu vă gândiți. Mi-a spus din capul locului: ”Să nu mă lauzi, pentru că, la CFS Săvinești, nu am fost eu, Momanu, am fost noi, 12.000 de salariați”. Nu l-au bucurat avansările decât atunci când a fost scos din ture și pus să lucreze dimineața. În rest, nu a avut încotro. Provine dintr-o familie de la Brătila-Bacău, cu 8 copii, tatăl a fost plugar, iar mama casnică. ”Șase frați am absolvit facultatea. Părinții nu prea aveau bani, norocul nostru a fost că am învățat bine și primeam burse”. A jucat volei când era în liceu, selecționat fiind de un inginer petrolist, Mircea Bărbulescu, fost component al echipei CCA și al lotului național. Oamenii îl opresc pe stradă și-l întreabă cu timiditate ce mai face. ”Să nu vă fie rușine că mă opriți”, le spune. ”Să vă fie rușine când nu mă opriți să vorbesc cu voi”.

– Să începem direct. Cum arăta renumita platforma chimică săvineșteană în perioada ei de glorie?

În perioada de apogeu, lucrau 12.000 de salariați, dar, pentru că unii veneau, alții plecau, cred că s-au rulat, de-a lungul anilor, 20.000 de oameni care au trudit pe platforma chimică. 700 dintre ei erau cu studii superioare de diferite specialități. În România, nu era industrie care să nu aibă nevoie de ”ceva” de la Săvinești. Eu nu am dat niciun om afară. Ori plecau ei, pentru că nu se simțeau bine în colectivul din care făceau parte, ori erau prea orgolioși și nu voiau să accepte că sunt alții mai buni ca ei. Am adus, odată, un cetățean de la Bârlad, pe care mi l-a lăudat foarte mult cineva de acolo și l-am angajat șef de secție la Oxigen. Într-o zi, s-a întâmplat ceva și a sunat la Serviciul Tehnic și a spus că i s-a înfundat conducta cu oxigen. Și Ion Batariuc, de la Serviciul Tehnic, un inginer foarte bun, i-a zis să ia un tirbușon s-o desfunde. S-a auzit treaba asta prin toată fabrica și a plecat de rușine, după câteva luni. Tot așa, era un tip, AMC-ist la secția Poliamid, unde lucram eu, și a apărut altul mult mai bun decât el și a plecat din uzină, deci selecția se făcea între ei. Oricum, am avut mare noroc de oameni buni, profesioniști în domeniul lor. Într-un an, la Târnăveni, la o întreprindere a Ministerului Industriei Chimice, a fost o inundație mare și m-a sunat ministrul Mihail Florescu (originar din Roman – n.red.), să trimit 60 de salariați acolo, să ajute. Au plecat 60 de oameni și, după câteva zile, l-am sunat pe directorul de Târnăveni și l-am întrebat cum se descurcă angajații de la Săvinesti. ”Nu pot eu să mă organizez în ritmul în care rezolvă oamenii dumneavoastră problemele”, mi-a spus directorul. Așa mare plăcere mi-au făcut vorbele lui, de nu vă închipuiți! Am ținut foarte mult la angajați și i-am iubit pe toți cu aceeași măsură, nu am făcut discriminare, pentru că eu provin din mediul rural, de la Brătila- Bacău. Când eram mic, am citit o poezie din care am reținut numai două versuri: ”Tată meu este plugar,/ Are plug si are car.”… și era și pentru cizmar, și pentru fierar etc., iar la urmă, tot în versuri, se vorbea să fie respectate toate meseriile, toate profesiile. Și toată viața mi-am amintit de versurile astea și am ținut la toți la fel, indiferent dacă era muncitor simplu ori inginer, economist. I-am iubit și i-am respectat pe toți fantastic de mult.

– Ați terminat Facultatea de Chimie Industrială în 1958 și ați ajuns la Uzina de la Săvinești.

Da. Aici am început activitatea, ca inginer stagiar, în 1958. Lucram în trei ture. Specialiștii din RFG, care făceau montajul la platformă, își desfășurau activitatea numai dimineața și voiam să asist și eu la această lucrare amplă. M-a bucurat când m-au avansat și m-au făcut șef atelier Polimerizare, pentru că m-au scos din ture și puteam să iau parte și eu la acest proces complex de montaj al platformei. După aceea, am ajuns adjunct șef secție Poliamid, șef secție Poliamid, inginer șef pe Uzina Săvinești, director tehnic al Uzinei și, apoi, director general al Centralei Industriale de Fibre Sintetice. Aici aveam în subordine 12 unități din țară, cu 40.000 de salariați. Livram materie primă industriei de medicamente, industriei de mase plastice, de anvelope, industriei textile, chiar și industriei aviatice.

– Pe 24 aprilie 1973, în calitate de director al Centralei Industriale de Fibre Sintetice, ați semnat actul prin care a luat ființă Societatea Mixtă româno-italiană Rifil. A fost prima societate de producție cu capital străin apărută în România după 1945.

Pe partea italiană, director tehnic-comercial era Sergio Messore, iar pe partea română, Laurențiu Amălinei deținea funcția de director general, iar director economic era Radu Bucur Popa. Atât a umblat Messore prin lume, încât îi spuneam domnului Amălinei că italianul stă mai mult în avion decât pe pământ. A căutat clienți prin toată lumea. Apoi, Sergio Messore a plecat și a ajuns Luigi Bodo, iar după Laurențiu Amălinei a venit Ioan Strătilă. Tot ei alcătuiesc și conducerea actuală. Rifil împlinește în curând 43 de ani de activitate și mă bucur din tot sufletul. A venit, odată, Manea Mănescu la Săvinești și, la un moment dat, m-a întrebat de ce nu merge și CFS-ul la fel de bine cum merge Rifil-ul. I-am spus să-mi dea statut de Rifil și, în 5 ani, dacă nu merge la fel, să facă orice vrea cu mine. Manea Mănescu, din păcate, nu prea făcea nimic.

În altă ordine de idei, vreau să vă spun că directorul mecano-energetic Romulus Drăgan mi-a spus, într-o zi, că, în Elveția, există niște aparate care lucrează la 14.000°. Primele două le-au luat francezii, pentru avionul supersonic de pasageri Concorde. Următoarele două le-au cumpărat rușii și atunci am hotărât să luăm și noi unul. Tot directorul Drăgan mi-a arătat că, la Bruxelles, erau un fel de interfoane, le montai la șefi de secții, de servicii, la directori și vorbeai cu ei direct, fără să mai aștepți legătura prin centrală. Primele interfoane de acest fel în România au fost instalate la noi. Și mie, și directorilor Drăgan, respectiv Molnar de la ATM, ne-a plăcut să fim la curent cu tot ce apărea nou pe piața mondială.

• Cum ați ajuns ministru adjunct în Ministerul Industriei Chimice? Ați fost numit în această funcție în 1985.

M-au sunat de la Comitetul Central, să mă prezint la Ministerul Industriei Chimice, pentru că voi fi numit ministru adjunct. ”Dar cine a zis?”, întreb eu. ”Tovarășul”, mi s-a răspuns. Cineva și-a amintit că am avut probleme cu casa. Eram printre cei cărora le-au fost luate casele. Locuiam mai sus de strada Ștefan cel Mare, de la Primărie, pe coastă, pe strada Pinului. Le-au luat casele atunci la zece inși, a fost scandal mare pe toată țara. Tovarășul i-a răspuns că a greșit cu mine, dar nu mai poate reveni și așa am ajuns ministru adjunct. Casa am vândut-o, după ’89, unui inginer silvic din Vaslui.

• De ce s-a dorit distrugerea platformei săvineștene?

Eu, când trec pe lângă Săvinești, îmi vine să plâng. N-a fost revoluție la noi în țară, a fost lovitură de stat. Toate nenorocirile din ’90 încoace au la bază interese ale SUA. Primele secții care au capotat pe platformă au fost Lactamele, apoi Poliamid-ul, pentru că nu mai era lactamă, Melana pentru că nu mai primea materie primă de la Pitești ș.a.m.d. Era o secție de acid adipic, nou-nouță, folosită ca materie primă pentru fabricarea unor fibre sintetice poliamidice, nu era pusă încă în funcțiune – a luat-o o firmă italiană, a demonta-o și a montat-o la ea în țară. Erau, la lactame, catalizatori din platină, vreo 300 de kg – tot o firmă italiană i-a luat.

– Spre ce ne îndreptăm ? Au trecut 26 de ani de capitalism.

Suntem deja colonie a Statelor Unite. Nu vor ezita să ne folosească materiile prime. Lumea se îndreaptă spre o colonizare făcută de SUA. Eu nu mă supăr pe cel care are altă părere decât mine. Nici pe cel care se supără pe mine că n-am aceeași părere ca el. Ar trebui gândit așa: să luăm indicatorii economici din 31 decembrie 1989 și să-i comparăm cu cei din 31 decembrie 2015. Să vedem cum stăm acum cu analfabetismul, locurile de muncă, datoriile tării, câte și mai câte, și cum stăteam atunci. Se fura atunci cât se fură acum? Îndrăznea cineva să fure ca acum? Poate să spună cineva de un director de înainte de 1989 care avea o ditamai avere? Acum, se tot fură, fură și nimeni nu pățește nimic. Dar ce, Nicolae Ceaușescu stătea într-un palat, cum stă Iohannis acum?

• Să vorbim despre un alt ”capitol” important care a fost susținut financiar de oamenii muncii de la Săvinești: sportul.

La județ, oamenilor din conducere nu le convenea ca toate sporturile performante să fie numai la Săvinești. Apoi, tot ”trăgeau” de mine să unim echipa de fotbal Relonul cu FC Ceahlăul. Și eu nu voiam. Însă, într-o vară, am lipsit vreo lună de zile din țară și, când m-am întors, cineva care mi-a ținut locul nu a putut rezista presiunilor și deja fuziunea era făcută. Au fost vremuri când Relonul era mai bună decât Ceahlăul. Și Baza Relonul de lângă Piață, ca să nu se creadă că am făcut-o pentru interesul meu, vă spun că nu am intrat în bazinul de înot niciodată. Nici pe băiatul meu nu l-am lăsat să meargă acolo. Nici la cabana Almaș, care era a Săvineștiului, nu am fost cazat vreodată. A fost, într-un fel, bine, întrucât atunci când au venit să-mi ia casa, primul drum pe care l-au făcut cei care m-au anchetat a fost la Almaș. S-au dus să vadă dacă am stat acolo.

– Imediat după revoluție ați fost ales, în două legislaturi la rând, să faceți parte din Senatul României.

Ce afirm acum poate fi dovedit consultând stenogramele de la Senat. Când am fost în prima legislatură, în primele zile s-au discutat salariile, indemnizațiile. Și era un domn profesor de istorie, din Constanța, care a propus 20.000 de lei pe lună. Un ministru primea atunci 12.000 de lei. M-am dus și am protestat. Era prea mult. Bârlădeanu, președintele Senatului, m-a susținut. Pe urmă, s-a ajuns la 10.000 de lei. Când mi-am făcut lichidarea la Senat, funcționara de acolo a exclamat: ”Vai de mine, domnule Momanu, niciun senator n-a cheltuit atât de puțin ca dumneavoastră!”. Acum am o pensie de 3 mii de lei și ceva. Nici nu știu exact, soția mea se ocupă cu asta.

Băiatul nostru a fost olimpic la matematică pe țară tot liceul. A terminat ”Petru Rareș”, a studiat cu profesorul Gheorghe Dumitreasa. Când a absolvit liceul, eu am vrut să meargă la Iași, voia să facă Electronică. Nu s-a dus la Iași, pentru că acolo era secție, a optat pentru București, pentru că era facultate. În prezent, administrează o firmă de comerț.

Soția a terminat Chimie Industrială, ca și mine, și a fost asistent la catedra de tehnologie chimică a profesorului doctor docent Mihai Dima. Profesorul Bellman de la Iași m-a rugat să mă înscriu de câteva ori la doctorat, însă m-am tot codit. Soția mea a lucrat 21 de ani la Grupul Școlar de Chimie Piatra-Neamț, unde a predat tehnologia chimică. Apoi a mers cu mine în capitală. Am avut foarte mare noroc în căsnicie, formidabil de mare noroc. Soția mea s-a ocupat de băiat, de casă, de absolut tot. Îi sunt profund recunoscător.

* Despre Spitalul Județean de Urgență Piatra Neamț și șoseaua Piatra Neamț-Săvinești

”Actualul spital din Piatra Neamț și lărgirea drumului Piatra Neamț – Săvinești au fost făcute pe semnătura mea. Într-un cincinal, am avut fond de investiții un miliard de lei, era o sumă fabuloasă. Spitalul vechi era mic, nu mai făcea față solicitărilor. M-am dus la CSP (Comitetul de Stat al Planificării), la vicepreședintele Bujor Nicolae Roșca, fostul adjunct al ministrului Industriei Chimice, și i-am spus că vrem să facem un spital. ”Și de unde bani?”, m-a întreabat. ”Îmi dați banii ăștia și eu promit că facem tot planul de investiții cu 900 de milioane și las o sută de milioane, să facem Spitalul și să mărim șoseaua care duce la Săvinești”. O sută de milioane de lei, 10% dintr-un miliard pe cinci ani! Și am dat banii la Ministerul Sănătății, să facă Spitalul, și am trimis o sumă și la Întreprinderea de Transporturi, să mărească drumul. La sfârșitul cincinalului, m-am dus la Bujor Nicolae Roșca, întrucât îmi lipsea suma de 100 de milioane de lei. Cum stătea la birou, a scos declarația mea de atunci, el știa că o să mă duc la el pentru asta și o avea la îndemână. A rupt-o și a aruncat-o la coș și mi-a dat banii de la alte întreprinderi din Ministerul Industriei Chimice, care nu-și făcuseră planul. Atunci s-au creat automat peste 1.000 de locuri de muncă la noul Spital. Dacă Bujor Nicolae Roșca era de rea-credință sau dacă toate întreprinderile din Chimie își făceau planul, nu avea de unde să-mi dea banii și era deturnare de fonduri, iar pentru asta era în vigoare pedeapsa cu moartea pe atunci. Toate s-au făcut pe riscul meu”.

* Lista tovarășilor ”cu probleme”

”Mi s-a prezentat, odată, o listă cu 20 de salariați, de la Săvinești, cu funcții de conducere. Mi-a adus-o un tip de la Comitetul Central, Iurea parcă-l chema. Pe această listă, erau tovarăși «cu probleme»”. Unul era fiu de fost moșier din Basarabia, altul era fiu de fost legionar, etc. M-am dus la Elena Ceaușescu, m-a primit, la discuție a asistat și ministrul Mihail Florescu. La poziția a zecea, figura directorul Centrului de Cercetări, Savel Matache. ”Da’ ăsta ce are?”, m-a întrebat. ”E fiu de popă”. ”Și nu vrea să muncească?” ”Ba da, dar nu vor tovarășii de la județ” ”Du-te, lasă că rezolv eu”. Când m-am întors, la Săvinești aveam un telefon special și m-a sunat prim-secretarul Ștefan Boboș, nervos, să mă prezint la el. Era cu Aurel Mușat, se vedea că erau verzi, că nu au dormit toată noaptea, pentru că-i beștelise Tovarășa. M-au certat că de ce m-am dus la Elena Ceaușescu, i-am lăsat să se descarce un pic, i-am înțeles așa, ca oameni, și, la un moment dat, le-am zis că, dacă nu mă lasă în pace, mă duc din nou”.

* Despre omul Valeriu Momanu

”Eu nu am fost o fire petrecăreață. Cât am lucrat în Săvinești, m-am ferit să fac prietenii de familie cu diverși, pentru că se ajungea apoi să se vorbească despre gașca unu, gașca doi… Ieșeau conflicte, mâncătorii între ei. Și, ca atare, nu mă duceam în vizită la nimeni și nu invitam pe nimeni la noi acasă. M-am dus doar la niște nunți, m-am ferit de relații de felul acesta, ca să nu iasă discuții. Am fost conștient că-i mai bine așa. Nu numai pentru mine, ci pentru toți ceilalți din jurul meu. De multe ori, primeam cadouri prin locurile pe unde mergeam, însă niciodată nu mi le-am oprit pentru mine. Odată, am primit un ceas cadou și l-am dăruit unui muncitor. Mai târziu, am aflat că era un ceas de aur. Mi-a spus cineva că i-am adus medicamente din RFG și din Ungaria și i-am salvat de la moarte băiatul. Am încercat să ajut, cât am putut. Necondiționat. Am făcut zeci de mii de kilometri numai cu avionul în toată lumea. Eram sătul de drumuri. Nu mi-am cumpărat nimic din străinătate. Doar verighetele le-am luat de la Zurich, eram cu directorul Amălinei, au costat 30 de franci elvețieni, salariul meu pe o zi. Ginerele unui vecin obținuse viza pentru SUA și a mers acolo, să se angajeze la o fabrica cu profil chimic, pentru că aici lucrase la Uzină. Și, când au auzit americanii unde a fost angajat, nu l-au mai testat. A fost de-ajuns faptul că lucrase la Săvinești”.

Ana MOISE

foto: arhiva personală Valeriu Momanu