În fiecare an, în sâmbăta dinaintea Duminicii Înfricoșătoarei Judecăți, creștinii ortodocși din România îi pomenesc pe cei trecuți la Domnul. Conform tradiției populare, această sărbătoare este numită „Moșii de iarnă” sau „Sâmbăta morților”. În această zi, în biserică sunt pomeniți oamenii care nu au avut parte de slujbe rânduite la înmormântare. Conform datinilor străvechi, în unele zone ale țării bătrânii povestesc cum sufletele morților vin în această zi pe pământ, iar credincioșii dau de pomană mâncare gătită.
Tradiția creștină ne învață că sufletele vin în ziua Moșilor de Iarnă să se hrănească cu mireasma și aburii bucatelor pe care credincioșii le pregătesc, astfel încât să le ajungă întreg anul. De aici și vorba populară, atunci când se pregătesc praznice: „să iasă și un pic de abur”. Cu alte cuvinte, nu este suficient să oferi doar bani sau produse, ci mâncarea gătită este mai de preț.
În această zi, obiceiul este să se dea de pomană sarmale, plăcintă, vin, colivă, colaci, fructe, lumânări aprinse. O tradiție care se pierde în negura timpurilor spune că, la mormintele rudelor, oamenii trebuie neapărat să aprindă cel puțin două lumânări, care au rolul de a „încălzi” sufletele morților.
Cei bătrâni își aduc aminte că Moșii de iarnă mai erau cunoscuți și ca Moșii de piftii. Era considerată ultima zi în care se mănâncă răcituri sau piftii, înainte de începutul postului. Acestea trebuiau mâncate în totalitate în această zi, iar dacă rămâneau pentru a doua zi, trebuiau aruncate. Altfel, frigurile și-ar fi făcut apariția în timpul verii, după cum povesteau bătrânii.
Ziua Moșilor de iarnă mai era ținută în mod special de femei. Acestea, dacă lucrau în această zi, ar fi fost pedepsite să tremure precum piftia. În unele zone, se spunea că, dacă lucrai în această zi, ți se întorcea pomana dată. Ziua Moșilor de iarnă mai era ținută și pentru că te ferea de nebunie.
* Obiceiuri de altădată în Joia Furnicilor
Unele obiceiuri creștine locale au împrumutat din superstițiile oamenilor, amestecând tradiția. Dar acest lucru nu trebuie privit ca un lucru rău, atâta timp cât obiceiurile umane nu interferează cu sacrul spiritului.
Și, mai ales, să ne amintim că multe din obiceiurile de altădată au un sâmbure de adevăr spiritual. În unele zone ale țării, se recomanda ca, în prima zi din această săptămână, să se țină post negru, pentru a scăpa definitiv de șoareci, iar pentru a scăpa de purici bătrânii spuneau că trebuie să se mănânce urzici.
În Săptămâna Albă, pe lângă Marțea Ciorilor, țăranii de altădată serbau și Joia Furnicilor. Această sărbătoare are legătură cu cultul morților și cu faptul că strămoșii credeau că sufletele celor plecați în lumea de dincolo se întorc și iau înfățișarea unor animale. În Joia Furnicilor, se punea pe un mușuroi o turtă unsă cu unt, ca să se asigure că furnicile nu năpădesc grădina și casa.
Săptămâna Alba se încheie cu Lăsatul Secului sau Zapostitul de Paști. În această zi, oamenii se întâlneau la rude sau la prieteni. Femeile pregăteau bucate din brânză, nelipsind niciodată laptele cu tocmagi și învârtitele, iar bărbații se ocupau de muzică. Se mânca pe saturate, se bea și se dansa, până nu se mai putea, deoarece în acest post nu se fac petreceri.
De asemenea, oamenii își cereau iertare unii de la alții.
O tradiție mai rar întâlnită se referă la copiii care strănutau în această zi. Ei primeau în dar de la părinți un ban sau un miel, un mânz, un vițel, după posibilitățile fiecărei familii.
De Lăsatul Secului, mai avea loc și obiceiul Strigarea sau Strigatul peste sat. Doi sau mai mulți flăcăi, aflați pe două dealuri sau în doi copaci, strigau în fața întregului sat ironii la adresa sătenilor care încălcau morala din moși strămoși, fiind un fel de tribunal tradițional. Acești flăcăi care strigau întruchipau spiritele strămoșilor nemulțumiți de comportamentul urmașilor!
* Îndrumar creștin la vremuri anevoioase – Suferința umană
Credința creștină a sintetizat în scrierile Sfinților Părinți creștini faptul că Dumnezeu nu este autorul imperfecțiunilor naturale, fizice sau spirituale. Cauza lor este omul. Sfântul Vasile cel Mare, într-o celebră scriere, intitulată „Dumnezeu nu este autor al răului”, arată că la originea tuturor relelor, materiale sau spirituale, se află omul sau, mai exact, voința sa liberă, îndreptată nu spre virtute și spre binele moral, ci spre păcat și spre patimi.
Sfinții Părinți, adevărați cunoscători ai sufletului uman, vorbesc despre trei uriași ai patimilor: neștiința, ignorarea și uitarea. Multe păcate le săvârșim din neștiință. Nu am știut că sunt păcate. Într-o lume în care multe păcate sunt generalizate, în care omul a ajuns într-o îngrijorătoare familiaritate cu păcatul, socotește de multe ori boala ca stare de normalitate. Normalitatea însăși este un concept tot mai elastic, schimbându-se de la o lume la alta, de la o vreme la alta, de la o persoană la alta.
Atunci când, totuși, avem puterea de a discerne între bine și rău, între păcat și virtute, neștiința se transforma în ignoranță. Ignoranța repetată devine uitare. Astfel, obișnuința păcătoasă devine o a doua natură, de multe ori mai puternică decât cea dintâi – virtuoasă, sădită de Creator.
Rădăcina tuturor relelor o constituie egoismul sau iubirea de sine, atât de familiară lumii prezente, care pare a nu mai înțelege și a refuza încercarea, suferința, fie ea cât de mică, din dorința de a-și îndulci traiul, de a-și spori confortul. Mai devreme sau mai târziu, însă, chiar omul aflat în căutarea ”fericirii clipei”, a juisării efemerului, va trăi și înțelege toate aceste realități ale existenței prezente. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că nu există om care să nu ajungă la cunoașterea lui Dumnezeu. „Dumnezeu nu lasă pe nimeni prost!”.
