Mircea Zaharia e un personaj, pur și simplu. Așa s-a născut, pe 10 mai 1947, în Muncelul de Sus, Iași, ca să-l poată tachina prietenii că până și locul nașterii e un pleonasm. Și-a „permis” să-și trăiască viața exact așa cum a vrut, ceea ce nu-i puțin lucru, a demisionat de două ori din teatru, dar a rămas un om de teatru și un gazetar de mare acuratețe. Este membru al UNITER (Uniunea Oamenilor de Teatru din România) și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, iar viața trăită „cum a vrut” include Facultatea de Filologie a Universității ”Al.I. Cuza” (Iași,1970), calitatea de profesor (1970-1972), apoi referent literar la Teatrului Tineretului din Piatra Neamț, secretar literar (1980-1989; 2001-2005), director (1989-1991), director adjunct (1991-1994). Se pot adăuga și niste detalii: prezintă studioul ”ABC Teatral” la TT și editează, singur sau împreună cu Paul Findrihan, caietele-program ale TT, publicația de cultură teatrală ”Zig-zag” (1984-1989), ”Heautontimorumenos”, gazeta Festivalului de Teatru, îngrijește și editează câteva cărți despre TT și personalitățile care l-au marcat (”Breviar”, ”Remember”, ”O istorie anecdotică a unui teatru serios”, ”Teatrul Tineretului ’50”). O vreme bună a deținut și funcția de secretar artistic la Facultatea de Muzică a Academiei ”Gheorghe Dima” din Cluj (2001-2008), dar a fost și secretar general de redacție la Ziarul Ceahlăul (1994-2011), redactor responsabil al revistelor: ”Antiteze” (nr. 1, oct. 1998), ”Meridianul Ozana” (nr. 1-8, dec. 1997 – dec. 2000), redactor-șef al revistei ”Apostolul” (din 1999 și în prezent).
* De la „Lume, lume”, la „Peer Gynt”
A deschis ochii spre lume într-un sat de peste drum de Hanu Ancuței, într-o familie de învățători, cu o mamă orfană de ambii părinți și un tată încălțat și alfabetizat de vreo șase-șapte generații.
„Copilăria mi-am petrecut-o luând bătaie de la toți copiii de pe uliță: eram mic și sfrijit și, în plus, vorbeam graseiat; un bun prilej de miștocărit și spart câteva ouă de vrăbii în cap. În rest, dețineam toate juliturile necesare în locurile tradiționale și vânătăi în cele mai neașteptate locuri. Răzbunarea pe viață era frumoasă, dar dureroasă: mă strecuram printr-o spărtură de gard în ogradă la bunicul, care avea un imens cazan de făcut rachiu și degustam câteva picături de la oamenii care voiau să-i facă un bine băietului lui «domn învățător». Mă întorceam acasă, cântam «Lume, lume», cântec de alean pentru tot românașul, și adormeam sfârșit sub nișe frunze de brusturi. Urmau apoi o cafteală de la tata, promisiuni ferme de îndreptare, alte julituri, alte necazuri, alte cântece de petrecere…”.
Cu școala a fost ușor de adunat o sumedenie de note de zece, până prin clasa a VI-a, când părinții au luat decizia de a-l trimite la internat, la o școală din Pașcani, să scape de faima de „băiet de învățător” și să vadă cum e cartea la oraș. Urmau examenul de absolvirea de șapte clase și cel de admitere în liceu, nu era de joacă și, după o căruță de note proaste, elevul Mircea a intrat în rând cu ceilalți colegi. Cât despre viața de internat…
„Mi-a fost mereu foame și totul era un fel de militărie: deșteptarea, înviorarea, încolonarea, la masă, pe stradă, la film… Nu prea suportam: citeam mult, jucam șah și făceam fel de fel de nefăcute. Am beneficiat astfel de câteva eliminări, o notă 7 la purtare (la nota 6 erai exmatriculat), un vot de blam cu avertisment dat în fața întregului liceu. Numai bucurii pe capul părinților… Colac peste pupăză, m-am îndrăgostit de o blondă care semăna cu Rossana Podesta – cine a văzut «Elena din Troia» și-o amintește – și am observat că nici cu metaforele nu merge chiar întotdeauna. Așa că, chit că terminasem secția reală, m-am hotărât să dau la filologie. Ca să-mi perfecționez metafora, să devin cult și să-i zic două vorbe de la obraz Rossanei mele – mi-o «suflase» un student de la facultatea cu pricina”.
Austeritatea de internat din Pașcani a fost compensată din plin cu viața de student la Iași, în vremea când apăruse un club select la Casa studenților. Cu un salariu de învățător în buzunar și cu bursă, Mircea Zaharia n-a căzut în „păcatul” vieții boeme și a ținut un echilibru sănătos între cursurile preferate, cele la care s-a „târât”, bibliotecă și „Bolta rece”. A luat „statul” cu 10, dar, pentru că nu era membru de partid, a ratat ocazia de a se face gazetar la Deșteptarea și s-a întors profesor în satul natal, cu canon autoimpus de lectură de 100 de pagini pe zi. Apoi s-a mutat cu părinții la Roman și cu slujba la Sagna.
„Spre toamna lui 1971, tata citea Ceahlăul pe prispă și mi-a atras atenția că Teatrul Tineretului scoate la concurs un post de referent literar. Îmi plăcea cum sună chestia asta, așa că m-am înscris. La Iași văzusem cam toate spectacolele – Teatrul Național e la doi pași de Bolta Rece; și invers -, la lucrarea de stat avusesem ca temă «Problema intelectualului în dramaturgia interbelică», iar «Istoria teatrului universal» de Vito Pandolfi o ronțăisem la timpul potrivit. Concursul a fost mai mult o șuetă agreabilă; în comisie, erau Eduard Covali, director; Cornel Nicoară, director adjunct; Paul Findrihan, secretar literar, și Corneliu Dan Borcia, secretar de partid, altminteri actor bun, băiat de treabă, da’ pocherist mediocru. Una peste alta, peste vreo lună mi-au trimis cererea de transfer din învățământ, așa că n-am așteptat să se termine anul școlar și, în aprilie 1972, m-am prezentat la exerciț’. Am intrat direct în foc și m-am descurcat. Asta înseamnă că am picat exact la o vizionare cu «Peer Gynt», montat de Cătălina Buzoianu, cu Mitică Popescu. Un spectacol care, după premieră, trebuia jucat la București, iar caietele-program pentru turneu nu erau tipărite. Pe scurt: am stat o săptămână la Bacău – nu văzusem până atunci o tipografie – și, în ziua spectacolului, am ajuns cu programele, cu avionul la București – nici avion nu prea văzusem. Iar De atunci și până când am plecat din teatru, n-a existat spectacol fără afiș sau program la premieră”.
* Teatrul – dinăuntru și din afară
Dacă pentru cei din afara fenomenului teatru, scena în sine este o magie, iar în perioada de „dinainte de 89” era sub „onoarea” cenzurii, care a reușit, mai mult ca niciunde, să creeze legături între actori și public, din interior teatrul se vede altfel. O meserie de consum imens, nespectaculoasă – deși creatoare -, dar plină de dragoste.
„Era o stare de grație pe care n-o sesizam. E ca atunci când ești fericit și nu-ți dai seama de asta decât când se schimbă lucrurile. Veneam la Teatru cu bucurie: actori, regizori, scenografi, tehnicieni de scenă. Trăiam așteptând premiera și fiecare, în dreptul lui, își făcea treaba cu gândul la această sărbătoare. Era singura dată când purtam cravată și toată lumea aștepta surescitată întâlnirea spectacolului cu publicul. După spectacol, absolut de fiecare dată, actorii primeau un buchet imens de flori, transmis împreună cu mulțumirile directorului. Erau mărunțișuri de protocol la care Eduard Covali era foarte atent”.
Dincolo de toată dragostea și de toată bucuria dintre scenă și public, era cenzura, cu rolul bine definit de a fereca mințile și de a asigura imbecializarea și înserierea omului nou. Pentru afișe, programe și pliante publicitare erau necesare semnături, ștampile, numere de identificare, aprobări nu doar de la oamenii de teatru, ci mai cu seamă de la cei de partid. Partea și mai complicată era ce se întâmpla pe scenă.
„Aici erau două probleme: a textului și a spectacolului. Propunerile de repertoriu, făcute de pe o stagiune la alta – din toamnă în toamnă, nu pe an calendaristic – erau aprobate de director, Consiliul oamenilor muncii, Comitetul de cultură, Secția de propagandă a județului și, în ultimă instanță, de Direcția teatrelor a Ministerului Culturii și Educației Socialiste. Drumul spectacolului la public era și el marcat de o serie de vizionări care urmau același traseu, cu mențiunea că o anumită vizionare putea fi repetată, până când forul decident aviza spectacolul”.
Astăzi, după ani de „hârjoneală democratică”, Mircea Zaharia vede teatrul, întâi și întâi, deprofesionalizat cam în toate componentele, plecând de la secretarul literar, adică de la repertoriu, și ajungând până la realizarea spectacolului și calitatea actorilor.
„După 1989, s-au înființat școli de teatru unde nu te aștepți, se produc anual 150-200 de actori, când, înainte, erau 20-25 maxim 30 pe an, la Târgu Mureș plus București, și n-are cine să-i învețe, pentru că au făcut școală în localități în care nu există teatru. Ei sunt gata geniali, dar le lipsește ABC-ul meseriei: nu știu să respire, să se miște, să poarte un frac, nu mai spun ce se făcea înainte, când erau cursuri de scrimă și dans. Pe fondul ăsta, se umple scena cu muzică și proiecții, uitând că teatrul înseamnă cuvânt și apoi poveste”.
Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț, cândva un punct de mare atracție pentru toată suflarea teatrală românească, a renăscut anul trecut, cu o ediție care s-a dorit a fi festivă. Nu discutăm aici despre calitate, despre prestanța evenimentului în sine și nici despre simțămintele născute în puținii spectatori care au avut acces în sală. Am căutat, pe unde am putut, cronici profesioniste despre festival, dar, din păcate, nu am găsit. La ceva timp după festival, singurul care a analizat fiecare spectacol, într-un stil mai mult decât caracteristic, punctând lucrurile bune, dar neocolindu-le pe cele să le spunem discutabile, a fost Mircea Zaharia. Un spectator atent, cunoscător și, mai ales, dedicat pentru tot ceea ce înseamnă ideea de Teatrul Tineretului la Piatra Neamț. De aceea, spusele sale ar trebui citite, analizate de cei care, acum, conduc TT și care ar trebui ca, în ediția din acest an, chiar să facă un festival la Teatrul Tineretului, nu doar să-l mimeze.
Vă prezentăm în cele ce urmează selecțiuni din cronica lui Mircea Zaharia, care a fost publicată în două ediții ale revistei Apostolul, cu precizarea că am extras doar observațiile, nu și analiza pieselor, aceasta fiind deja superfluă, întrucât piesele sunt de mult jucate, jurizate, premiate și puse-n statistici.
* În căutarea teatrului pierdut – Festivalul de Teatru Piatra Neamț PLEDEZ PENTRU TINE(RI)
Prima zi a unui Festival de Teatru e cea mai grea. Și pentru organizatori, și pentru spectatori. Până te dumirești cum stau lucrurile. Cum stau data asta, pentru că suntem acum la cea de a XXXVII-a ediție a festivalului de la Piatra-Neamț. O ediție cu un selecționer unic, criticul Oltița Cântec, un prieten al TT, un critic stimat și competent. Vorbind despre criteriile selecției, doamna Cântec explică, în excelentul caiet-program al Festivalului, că a urmărit inovația artistică, noutatea spectacolelor, satisfacția creatorilor – regizori, actori, scenografi, autori – dar și a juriului și a publicului. Cam greu de răspuns atâtor cerințe, care, la urma-urmei, cu excepția primei, sunt deziderate, nu criterii. Mi s-ar fi părut normal ca spectacolele să fie selectate după gravitatea temelor și a mesajelor, după performanța artistică din toate compartimentele spectacolului. N-a fost să fie; nu-i bai. Sau a fost așa și nu s-a observat. Iarăși nu-i bai. Să nu judecăm pripit; suntem abia la jumătatea ostilităților.
Dincolo de faptul că un repertoriu de festival ar trebui să se facă vizionând spectacole și nu casete, de către o comisie cu afinități profesionale și nu de un selecționer unic, consider că este absolut regretabilă întâmplarea că Teatrul Tineretului nu-și poate face treburile singur. Există aici un secretariat literar puternic, un regizor de mare autoritate profesională, actori în stare să execute un act critic. Nu era nevoie de nici un ajutor pentru a ne mătura prin curte.
În al doilea rând, tot regretabilă este absența unui spectacol al TT din Festival. Existența competiției în sine nu este un impediment; ca gazdă, se putea ușor participa în afară de concurs. Dar să faci un festival sub genericul „Pledez pentru tine(ri)”, și să nu ai un spectacol care să nu-ți trădeze blazonul, mi se pare un derapaj jignitor pentru întreaga echipă.
Las deoparte lipsa de fast care trebuia transforme Festivalul într-un eveniment al teatrului și o sărbătoare a orașului. Deși regretabil, lucrurile merg și așa. Dar la aceastea voi reveni (…)
Deocamdată trebuie spus că juriul acestei ediții, format din: Maria Zărnescu (președinte) – teatrolog, critic de teatru, prof. asoc. dr. UNATC București, Alina Herescu – scenograf și Szabó K. István – regizor de teatru, va acorda premii pentru cel mai bun spectacol, pentru regie și scenografie, pentru interpretare actor/ actriță. Și cu precizarea că, în 12 zile, au putut fi vizionate 26 de spectacole (dintre care 16 în concurs), să trecem la treabă (…)
Continuăm relatarea ostilităților de pe scena ultimei ediții a festivalului nemțean. Precizăm pentru eventualii cititori cârcotași că neglijențele mele de limbaj nu trebuie luate ad litteram. Scriu cum vorbesc, atâta doar că după punct încep cu literă mare. Cine are urechi, să le ciulească (Matei, 13,9 bis).
Așadar. Prima jumătate a festivalului a fost mobilată cu durere (cred) în așteptările spectatorilor, dar sâmbătă a fost cea mai bună zi a actualei ediții (susțin). Lucrurile s-au mai dezghețat și au început să apară și spectacole mai interesante. Premiile juriului o confirmă. Vom încerca să argumentăm în continuare.
Desigur, 26 de spectacole dintr-un festival nu pot da o imagine concludentă a stării teatrului românesc, în această clipă. Dar pot da, cu o marjă acceptabilă de eroare, măcar câteva tușe ale acestei imagini. Referitor la dramaturgia română lucrurile stau rău: se scrie puțin și prost (nu orice text dialogat înseamnă teatru!), se colează texte, scrisori, note, procese-verbale; se experimentează, colaborează, asociază și semnează. Iar Teodor Mazilu, Marin Sorescu, I.D. Sârbu, Dumitru Solomon,Tudor Popescu & comp. zac prin sertare, alături de dramaturgii noștri clasici sau interbelici.
În privința racordului la dramaturgia străină, lucrurile stau bine; se traduce și se joacă cam orice, aproape simultan cu scena europeană, dar acest fapt nu e un criteriu care să dea în mod automat valoare textului; am văzut-citit o mulțime de tâmpenii ovaționate azi și uitate mâine.
În ceea ce privește arta spectacolului, cred că la capitolul regie (mai ales regia tânără) lucrurile stau bine, oricum mai bine decât la capitolul actorie. Aici amatorismul și inflația sunt în floare: o producție de zece ori mai mare (față de dinainte de ’89) la capitolul absolvenți actorie nu înseamnă nici pe departe de zece ori mai mulți actori talentați (rezultate de excepție obține școala de la Cluj, se spune).
Cât despre spectacole, cred că dezvoltarea tehnicii de scenă, a proiecțiilor video, a eclerajului sofisticat și a efectelor acustice – folosite intens și fără discernământ – deplasează accentul de pe cuvânt pe imagine, nu întotdeauna spre luminarea și sănătatea spectatorilor (am înghițit tone de fum la mai toate spectacolele, cât să mă țină conservat binișor până la următoarea ediție a festivalului).
Și nici publicul parcă nu mai e cel pe care-l știam de la festivalurile trecute; în general, se ascultă bine și civilizat, dar se mai și râde și aplaudă aiurea, iar lumea se ridica automat în picioare la terminarea spectacolului, indiferent ce i-a fost servit pe scenă. E un reflex dăunător – ne-am obișnuit vreo 50 de ani să stăm în picioare și să aplaudăm, dar ar cam fi cazul să ne mai retușăm gena de aplaudaci. În ceea ce mă privește, am încercat o dată să aplaud performanța scenică a unei actrițe și lumea m-a privit cu milă.
Am înțeles că sunt un spectator expirat, am plecat tiptil spre casă și am mai fredonat o dată, fals bineînțeles, Ci j’avais quatre dromadaires…
Teatrul Tineretului și-a reluat Festivalul după o îndelungată absență motivată. Vorba românească zice că e mai bine mai târziu, decât niciodată. Nu cred. E bine, când e bine; când nu, nu prea. Iar ceea ce am văzut pe scenă arăta nu prea.
Cum nu prea a fost prezența cronicarilor care, chiar socotiți după rețeta Pristanda, nu depășesc numărul degetelor de la o mână – două (?). Am înțeles că și absența asta e motivată, certitudinea susținerii festivalului venind târziu, după ce pixurile de notorietate se angajaseră pe alte cărări. Acu’ nu-i vorbă că țara asta s-a umplut de festivaluri de teatru – mai mult de 50, cred – campate, de la cele tradiționale (Piatra-Neamț, Oradea, Galați, Brașov) în cele mai ciudate locuri: Fălticeni, Vaslui, Caracal, Turda. (N-ar trebui totuși să fac mișto de Turda, pentru că teatrul de acolo – care n-a strănutat niciodată de vreo 65 de ani – a avut un spectacol în recentul FNT, în timp ce TT n-a mai călcat la acest festival național de ani buni; din 2012, cu Yerna, cred.) Faptul că unele titluri au participat la întruniri festivaliere second hand, nu înseamnă nimic. Dar nu trebuie să condamnăm neapărat acest lucru. Și Teatrul Odeon a fost cu un spectacol de Radu Afrim la Caracal, dar nu pentru aceasta îl iubim noi. Pe Odeon.
Revenind la oile noastre, bănuiesc că și criticii își fac programul selectiv: după prestigiul manifestării – probabil, dar sigur – după repertoriul ei. Punct. De altfel, TT pare să treacă printr-o pasă neagră de imagine nu doar din punct de vedere al unui repertoriu și unei producții discutabile, ci și tehnic: acustică deplorabilă, scaune incomode, mult plastic, puțin ștaif și puțină personalitate. Pe dinăuntru și pe dinafară. Singurul lucru cu miros de teatru, cu stil și eleganță este foaierul de la etaj. Semn că se poate.
Să nădăjduim însă nădejdi bune. Istoria ne-a demonstrat că toți tinerii furioși, creatorii care chiar au ceva de spus, se clasicizează mai repede decât cred ei înșiși, că TT poate renaște din propria cenușă (pardon de vorbă bătucită – iaca cacofonia!), cu spectacole eveniment produse nu neapărat după o anumită ritmicitate. Să-i lăsăm pe tineri să zburde, dar să nu-i lăsăm să confunde libertatea cu libertinajul, să creadă că lumea începe cu ei. Mai devreme sau mai târziu, trebuie să recunoaștem că există și istorie.
Și, oricât de năbădăioși am fi și am reinventa zilnic roata, trebuie să recunoaștem că, dincolo de greci, de vreo patru sute de ani, teatrul a dat la pace cu publicul său, consfințind împreună adevărul, că lumea încape între patru puncte cardinale: „Romeo și Julieta”, „Hamlet”, „Macbeth”, „Regele Lear”.
Le jeux sont faits, rien ne va plus.
Mircea ZAHARIA
