Sărbătoarea Învierii Domnului să atragă în sufletele tuturor creștinilor părticica de Hristos care să ne îndrume pe Cale, pentru a descoperi Adevărul necesar pentru a rămâne în Viață!
Hristos a Înviat!
Una dintre cele mai importante sărbători pentru români, Sfintele Paști, își găsește rădăcinile în multe tradiții și legende străvechi și chiar păgâne. Prin Învierea Domnului, se crede că, timp de o săptămână, porțile Raiului se deschid pentru sufletele reținute în prinsoarea Iadului.
Răstignirea și Învierea reprezintă legătura eternă dintre moarte și viață, așa cum renaște natura în fiecare primăvară.
Tradițiile populare sunt din cele mai variate, însă, în mai toate regiunile României, sunt câteva elemente comune: pregătirea bucatelor tradiționale, din care nu lipsesc ouăle roșii, sau focurile de pe dealuri.
Învierea Domnului este cea mai mare sărbătoare a creștinătății, un eveniment copleșitor pentru orice om, un mister care s-a petrecut acum două mii de ani, dar care continuă să fascineze întreaga făptura umană. Este o realitate care se transmite din generație în generație, de la un secol la altul, ca un izvor de apă vie.
Întruparea și Învierea Fiului lui Dumnezeu sunt fundamentale pentru viața oricărui om, deoarece reprezintă începutul și temeiul mântuirii noastre, prin care a fost distrusă moartea spirituală. Suntem neputincioși să cuprindem, în cuvinte și cu rațiunea, minunea în sine, fiindcă depășește posibilitățile noastre de înțelegere. Exemplul cel mai grăitor al tainei praznicului sunt valurile numeroșilor creștini care iau parte la această sărbătoare a bucuriei, a împăcării și luminii, lumină care, potrivit tradiției, trebuie dusă și în case.
Învierea Domnului a fost descoperită încă din vremea patriarhilor, proorocilor și drepților din Legea Veche, iar în timpul activității Sale pe pământ Mântuitorul le-a vestit ucenicilor despre patimile, moartea și Învierea Sa după trei zile (Marcu 8,31). Lumina Învierii lui Hristos ni se dă în mod gratuit, dar trebuie să ne străduim să ne-o însușim, fiindcă ne încredințează că sensul vieții noastre, garanția vieții viitoare se află în Învierea Mântuitorului și în lucrarea Duhului Sfânt, care transformă trupurile noastre opace în trupuri transparente, trupuri spirituale, luminoase, trupuri pline de Duh Sfânt.
Ziua Învierii Domnului începe, din punct de vedere liturgic, în noaptea dinainte, la miezul nopții, când tradiția ne spune că mormântul s-a deschis și a înviat Hristos. Chiar dacă românii participă în număr destul de mic la Sfânta Liturghie din această noapte sfântă, ei vin la Slujba Învierii, pentru a lua Lumină. Apoi se duc pe la casele lor, revenind, dimineața, la biserică, în locurile unde se sfințesc pasca și prinoasele.
În biserică este obiceiul ca, în această noapte, să se sfințească pâinea numită păști, fie sub formă de anafură sau anafură amestecată cu vin. În alte zone, aceasta pâine, sub formă de prescuri, e adusă la biserică de femei, în Vinerea Mare, când se slujește Sfântul Maslu. În alte zone, o aduce o singură familie, în Marea Joi, ca milostenie pentru o rudă decedată în anul care a trecut, împreună cu vin și vase.
Tradițiile populare ale românilor, dar și ale creștinilor, încă din cele mai vechi timpuri, sunt departe de tradiția iudaică, ce presupunea o sărbătoare a durerii, la care alimentele rituale, pasca și mielul, se consumau în grabă, însoțite de ierburi amare, după cum amară fusese și robia din țara Egiptului.
Pasca primilor creștini era o pâine dulce, care se sfințea de preoți, apoi se împărțea săracilor. Amintirea acesteia este pasca de astăzi.
În unele locuri era obiceiul ca, în noaptea Învierii, să se aprindă, pe dealuri, ”focurile de veghe”. În jurul lor, oamenii istoriseau întâmplări din viața lui Hristos. Flăcăii săreau peste aceste focuri, pentru ca vrăjitoarele și fermecătoarele să nu aibă putere asupra lor. În zilele noastre, ele se mai fac, sporadic, prin curțile bisericilor.
În zilele noastre, Învierea este privită ca o sărbătoare a luminii. Seara sau la miezul nopții, când oamenii merg la slujba Învierii, ei aprind lumânări la mormintele celor morți din neamul lor. În multe zone din țară, există obiceiul ca, în noaptea Învierii, să fie lăsate luminile aprinse în toată casa și în curte.
* Tradiții populare ale păștii
Pasca se frământa din faină curată de grâu, la care se adăuga lapte, uneori și ouă. Pasca are forma rotundă, deoarece, în popor, există credința că scutecele lui Hristos au fost rotunde.
Pe margini, se pune un colac împletit în trei, iar la mijloc se face o cruce din aluat, simbolizând crucea pe care a fost răstignit Hristos. Între împletituri, se pune brânză sărată sau dulce, frământată cu ou și stafide.
Pasca se împodobește cu ornamente din aluat – flori, spirale, frunze, etc. În anumite regiuni ale țării, ea este un aluat simplu, ornamentat și cu cruce, în altele este aluat pentru cozonac.
Înainte de a se face pasca, femeile ”se grijesc, se spală pe cap, se piaptană, îmbracă straie curate, fac rugăciuni și apoi se apucă de plămădit”, ne amintește etnologul I. Ghinoiu.
De asemenea, și faza coacerii era sacralizată: ”Când pun pasca în cuptor, femeile fac cruce cu lopata sus, pe tuspatru pereții și apoi la gura cuptorului, zicând: Cruce-n casă,/ Cruce-n masă,/ Cruce-n tuspatru/ cornuri de casă”.
Pasca era dusă apoi la biserică, într-un coș anume pregătit pentru Paște. După sfințirea din dimineața primei zile de Paște, există credința că pasca dobândește puteri purificatoare, asemeni anafurei. Ea era sfințită și mâncată imediat după anafură. Tot în coșul cu care se ducea pasca la sfințit, femeile puneau cârnați, ouă roșii și împistrite, colaci, brânză, slănină, drob, usturoi, sare, prăjituri și alte alimente. De asemenea, și acestor alimente sfințite li se atribuie puteri vindecătoare.
* Alimente și obiceiuri tămăduitoare de Paști
În unele locuri, se spune că aceluia care mănâncă ouă în ziua de Paști îi va fi ușor peste an. În trecut, albușul de ou roșu sfințit se usca, se pisa și se sufla în ochii bolnavi de albeață ai vitelor și oamenilor. Cu slănină, se ungeau rănile sau vreun picior scrântit.
De asemenea, pentru friguri, omul se afuma cu slănină și tămâie, puse pe o lespede.
Hreanul sfințit se păstra în pământ, crezându-se că el curăță apa fântânilor, vindecă de boli și friguri. Dacă îl consumă cineva când vine de la biserică, se spunea că va fi iute și sănătos tot anul.
Sarea era folosită la sfințirea fântânilor, iar azi e pusă în mâncare. Cuișoarele se spunea că sunt bune pentru dureri de măsele, iar cu făină se freca ochiul vitei bolnave de albeață. Despre usturoiul sfințit, se spunea că nu se strică. Usturoiul se folosea și la alungarea strigoilor sau pentru tămăduirea celor bolnavi de vătămătură.
Puteri deosebite i se atribuie și lumânării de la Înviere, care este păstrată șapte ani și aprinsă în caz de grindină, furtuni sau mari primejdii. Noaptea Învierii este deosebită, ea simbolizând noaptea luminii, a izbăvirii omului din iad, din păcat și din moarte.
În unele locuri, există datina ca, în a doua zi de Paști, să vină băieții la udat. După tradiționalul ”Hristos a înviat!”, băiatul spune că îi este sete și scoate o ulcică cu apă, pe care o varsă fie pe gâtul fetei, fie pe fața ei, rostind: ”Să-ți fie inima curată ca apa și ea sa te ferească de orice boală.”
Se mai practică și în ziua de astăzi acest obicei, apa fiind înlocuită cu parfum. Băiatul primește câteva ouă roșii si este invitat la masa pascală.
În ziua de Paște, se spune că nu e bine să dormi, că îți ia strigoiul anafura dintre dinți, o vinde diavolului și nu mai ai noroc în casă.
* Tradiția ouălor roșii
Istoricul de artă Alexandru Tzigara-Samurcaș a prezentat, într-o conferință radiofonică, în 1932, semnificațiile ouălor roșii de Paște.
”Sărbătoarea Învierii e însoțită, după o foarte veche tradiție, de apariția ouălor roșii și a celor încondeiate. Riturile privind oul, ca simbol al creației lumii, le vom găsi dealungul istoriei; la perși, la popoarele nordice, ca și la cele de origine slavă. Egiptenii le asociau la serbările primăverii. După retragerea Nilului, ei ofereau ouă în semn de sacrificiu zeilor lor. Același rit îl practicau și romanii. Creștinii au păstrat acest simbol în cultul lor, dar l-au legat și de taina Patimilor.
Creștinismul, prin analogie optică, a asemuit culoarea ouălor cu sângele vărsat de Mântuitor pentru răscumpărarea păcatelor lumii. În unele regiuni din Transilvania, poporul are credința că ouăle roșii închipuiesc pietrele care au fost aruncate în Iisus, pe drumul calvarului. Aceste pietre, atingând pe Mântuitor, s-au prefăcut în ouă roșii.
În ceea ce privește tradiția ca, la masa de Paște, să se ciocnească ouăle înainte de a fi mâncate, poporul crede că, după răstignire, Pilat din Pont a fost invitat, de autoritățile cetății, la un ospăț și, în timp ce se pregătea să mănânce un ou, cineva anunță că Iisus a înviat. La această veste, Pilat răspunse că nu crede în Înviere decât dacă oul pe care-l avea în mână se va înroși. Pe loc, oul s-a înroșit și Pilat, cuprins de teamă, îl lăsă să cadă. De atunci, creștinii ciocnesc ouăle înainte de a le mânca”.
La întoarcerea de la slujba de Înviere, creștinii pun într-un lighean un ou roșu și o monedă de argint, peste care toarnă apa neîncepută. Exista datina de a se spăla cu acea apă, dându-și fiecare cu oul roșu peste obraz. În unele sate, în lighean se pune și o crenguță de busuioc, existând credința că, dacă te speli cu el, vei fi onorat ca busuiocul.
După credința populară, e bine să ții minte cu cine ai ciocnit oul prima dată, pentru că, dacă, din întâmplare, te rătăcești printr-o pădure, trebuie să-ți amintești cu cine ai ciocnit oul de Paști și imediat găsești drumul.
Exista credința conform căreia, dacă un băiat dorea să ciocnească oul cu o fată de Paști, acesta îl încerca înainte, să vadă dacă este tare, ciocnindu-l ușor de frunte. Iar fata încerca oul cu care dorea să ciocnească în dinți.
