Studiu de caz: Politicienii din Neamț și migrația spre mai binele lor

Putem afirma, fără vreo urmă de îndoială, că județul nostru este habitatul natural, în care trăiește, se înmulțește și se simte foarte confortabil o specie de animal politic, dar nu din cel aristotelian, ci de factură mai modernă: Homo Politicus Migratorus.

Exemplarele din Neamț nu se deosebesc cu mult față de cele de prin alte părți, ci doar în măsura în care au interese specifice. Cei mai mulți dintre hominizii politici de Neamț sunt nepregătiți pentru ”meseria” aleasă, dacă nu cumva compensează această lipsă prin diplome obținute la apelul de seară.

De ani mulți și nu foarte buni, asistăm – unii cu nepăsare, alții cu plăcere masochistă – la periplul acestor animale politice prin viața publică, într-un spectacol de duzină, cu actori de duzină și public abrutizat, într-o tentativă de evoluție care, nu se știe cum, în final ajunge să fie pe dos. La fiecare tură de alegeri, niciun partid nu se gândește să pregătească un program pentru cetățeni, ci toate partidele sunt preocupate să fure primari, consilieri și/ sau parlamentari ”de la ăilalți”, care, de regulă, sunt foștii ”ai noștri”. Că, până să fie furate, respectivele ”prăzi” au fost blamate, ănjurate, umilite, reclamate la instituții cu 3+ majuscule, nu mai contează. De cum revin în partid, sunt brusc curați, uscați și proaspăt parfumați, numai buni să lupte pentru noua lor echipă și interesele ei, care, evident, este mult mai bună decât cealaltă. Cameleonism? Nu e termenul care vine prima dată în minte, dar tot cu ”C” începe și are legătură cu una din cele mai vechi meserii.

Încercăm în această ediție să vă prezentăm un tablou al migrațiilor, în sezon de alegeri, dar nu numai. Nu e un tablou complet, fiindcă sunt sute de exemple, de la cel mai mic nivel al funcțiilor până la vârful aisbergului, acolo unde se iau deciziile și de unde pornesc influențele.

* Consiliul Județean – migrație la nivel înalt, de la Vasile Pruteanu la Emilia Arcan

CJ Neamț, care ar trebui să fie cea mai importantă instituție județeană, fiindcă aici se fac legile pentru județ, a fost condus, în actuala formă de organizare, de mai mulți președinți. Aproape toți au demonstrat spirit liber când a venit vorba de respectarea disciplinei de partid: atunci când interesele personale nu mai aveau loc în/ printre cele de partid, se schimba partidul.

Exemplul cel mai sugestiv este Vasile Pruteanu. În 2014, scriam, în Mesagerul de Neamț:

«Vasile Pruteanu este omul perfect al tranziției în Neamț. Nimeni și nimic nu a reușit să-l îndepărteze de cornul abundenței după 1990, el fiind mereu în primul rând al celor care au luat decizii și au profitat de pe urma lor. La fel de adevărat este că nici înainte de 1989 nu s-a putut plânge de inactivitate, zelul său de activist devotat partidului fiind cunoscut tuturor propagandiștilor care i-au păstrat amintiri plăcute. A fost inspector simplu, a fost inspector școlar general cu acte, apoi general adjunct, cu funcție special obținută pentru el. Întreaga capacitate organizatorică și-a dezvoltat-o însă în politică, fără de care nu ar fi obținut nici funcțiile respective.

A fost pesedist devotat, apoi și-a descoperit originile de dreapta pe la PNL, după care a organizat Partidul Liberal Democrat în Neamț, punând mare râvnă în distrugerea organizațiilor PNL din județ. A ajuns apoi, firesc, în rândurile portocaliilor lui Traian Băsescu și Gheorghe Ștefan, în PDL, de unde a plecat la… PNL. Iar.

Funcțiile de conducere au venit odată cu ștaiful obținut în politică. A fost prefect pus de PSD, ca recompensă pentru activitatea depusă, fost deputat PNL și PLD, a fost președintele Consiliului Județean al PDL, apoi a candidat pentru aceeași funcție din partea partidelor reunite PSD și PNL (USL). Evident, acum Vasile Pruteanu este lider important în PNL, consilier județean și va trebui să lupte împotriva celor care-l propuneau ca fiind candidatul perfect, adică PSD».

Vasile Pruteanu a dispărut discret din politică, în ciuda faptului că a fost implicat în contracte dubioase, asta ca să folosim un limbaj elegant. Dispărut, este un fel de-a spune, deoarece , după ce ediția print a intrat în tipografie, l-am găsit pe lista de consilieri județeni a PNL.

La polul opus, cu relativ puține schimbări politice, au fost Culiță Tărâță – om de la PSD, care a părăsit partidul pentru o carieră în ”slujba interesului național”, la UNPR-ul condus de Gabriel Oprea – și Raul Constantin Bobeanu – care a migrat de la agrarieni la PDSR și a rămas în zona de stânga până la sfârșit, care tot de acolo avea să i se tragă.

Dan Vasile Constantin a urmat o traiectorie asemănătoare cu a lui Vasile Pruteanu, cu mențiunea că a rămas tot timpul un om de stânga în activitatea politică, cu multe reușite de dreapta în viața personală. În cazul său, trecerile de la politica de tip comunisto-utecistă la cea de tip pesedist a fost lină, cu popasuri pasagere prin mici formațiuni locale. Este cert că, în afaceri, s-a dovedit un bun administrator, atât cu banii altora, cât și cu ai săi.

Vlad Marcoci a parcurs, și el, drumul oricărui politician de succes din Neamț, de la PD la PNL, apoi la PSD, pentru ca, acum, să fie, din nou, membru marcat al PNL. Recent, într-o emisiune televizată, spunea că știe că va fi catalogat ca traseist, dar că a stat într-un partid atâta timp cât a fost nu numai ascultat, ci și auzit, acuzând o lipsă de comunicare care i-a blocat inițiativele. Interesant în privința lui Vlad Marcoci este că, de fiecare dată când a făcut gesturi aparent sinucigașe din punct de vedere politic, a căzut ca pisica, în picioare, pe poziții politice sau administrative mai bune.

Emilia Arcan, actualul consilier cu atribuții de președinte la CJ Neamț, a avut, la rându-i, un trecut politic agitat până să ajungă în frunte femeilor PSD-iste nemțene. A fost în Partidul Democrat, de unde ar fi trebuit să ajungă la Direcția Muncii, dar episodul cu patronul de la Niela Taxi au frânt visurile democratice, Emilia Arcan find preluată de Miron Smarandache la Partidul Conservator. Pe baza numirii de partid, a fost director economic la Direcția Agricolă și a participat activ în celebra noapte a alegerilor prezidențiale 2009, când, în sediul PSD, se sărbătorea cu șampanie ”victoria” lui Mircea Geoană și se împărțeau funcții de tot felul. După, a ajuns un ajutor de nădejde al lui Cristian Liciu, ajuns la rândul său șef la PSD Piatra Neamț. Când Liciu a fost ”eliberat din funcție” și a urmat momentul la fel de celebru, cu mobila smulsă din pereți și scoasă în stradă pentru a fi mutată la PC, după colț, Emilia Arcan a fost mai puțin văzută pe la sediul PSD, revenind în forță odată cu noile așezări de putere din partid. În vremea prezidențiatului lui Alin Antochi la filială, la propunerea lui Costică Sandu, Emilia Arcan a fost aleasă președinte la organizația de femei, în dauna celeilalte propuneri – dr. Georgeta Vintea -, șefa secției OG din spitalul județean, secție care, acum, este în atenția nedisimulată a președintelui CJ Emilia Arcan.

Parlamentarii – depersonalizarea și distrugerea imaginii unei demnități

Nivelul la care se face politică în Neamț reiese (mai ales) și din consecvența politică a celor care au ajuns în Parlament. Rămâne valabil că peștele de la cap se împute, mai ales când, acolo, în prima putere din stat, cea legislativă, ajung, de regulă, șefii din teritoriu sau oameni de-ai lor, care au acumulat puncte de fidelizare și trebuie să le încaseze.

Cu câteva excepții care vin doar să confirme regula, parlamentarii de Neamț și-au urmat propriul drum, indiferent că partidul le-a sau nu le-a înțeles aspirațiile. Dacă nu le-a înțeles și, ulterior, a fost cazul, revenirea la matcă s-a produs, sentimental, într-o deplină și negociată cădere la pace.

În acest caz, partidele au fost folosite doar ca mijloc de transport electoral.

În anumite cazuri, n-a contat partidul cât cel care îl conducea. Este greu de spus că Mihaela Stoica aparținea vreunui partid, în condițiile în care ea era, indisolubil, legată de …partidul Gheorghe Ștefan, care i-a fost și mentor, și sponsor, și decident. La fel, Liviu Bumbu – ajuns senator pentru că așa a vrut Culiță Tărâță, care l-a ales dintr-o listă de trei, pentru că, până la punct, aveau amintiri comune din punct de vedere profesional. Partidul a fost vehiculul care l-a propulsat pe Bumbu în Senat, dar șofer a fost Tărâță, tot el fiind cel care alimenta mașina la pompă.

În cazul Mihaelei Stoica, n-a contat că a fost în PNL, PLD, PDL, M10, PMP; a contat că a ajuns acolo după cum hotăra Gheorghe Ștefan. După ce el n-a mai avut influența necesară, ea a pierdut, cel puțin pe moment, influența în partidul în care încă se mai află și a anunțat, discret, o retragere (temporară?) din viața politică.

Aproape același lucru se putea spune și despre Leonard Cadăr până când se vorbea despre parcarea sa la UNPR. Trecerea la PSD nu i se poate imputa lui Ștefan, dar nici nu credem că a avut ceva împotrivă.

Exemplele Stoica și Bumbu sunt extremele unui fenomen. Alți deputați, precum Marius Rogin, nu pot fi bănuiți că au fost manipulați să treacă de la un partid la altul. Rogin a ales, la un moment dat, partidul lui Virgil Măgureanu, apoi Partidul Democrat, pentru ca, ulterior, să fie PDL și, mai nou, PNL. Este greu de crezut că, în mișcările sale teritoriale, a depins de vreo personalitate politică locală, cel puțin nu în măsura în care să fie obligat să țină cont de ea.

Ioan Munteanu este un caz atipic de politician, care a prins la populație și care parcă dintotdeauna a fost în PSD. În realitate, relația sa cu partidul a variat în funcție de cei care l-au condus și puțini sunt cei care-și amintesc că Munteanu a fost viceprimar de Piatra Neamț, din partea ApR (Alianța pentru România), a lui Teodor Meleșcanu. Același nucleu ApR a produs multe figuri marcante, dintre care unii, mai târziu, aveau să fie printre cei care au schimbat fața municipiului sau care, acum conduc, instituții extrem de importante; de ex. Vasile Asandei, directorul Agenției de Dezvoltare Regională Nord-Est. Ar putea fi o recunoaștere a faptului că ”scouter”-ii lui Meleșcanu știau să-și facă foarte bine treaba.

Revenind la Munteanu, acesta a fost și prefect, a fost și parlamentar PSD, a fost și independent, atunci când nu mai avea sau nu mai putea vorbi cu cineva din partid. De multe ori a fost acuzat de înțelegeri perfectate cu Gheorghe Ștefan, fiind dovedit faptul că aceia care-l acuzau se mândreau ulterior cu propriile negocieri cu Ștefan. Totuși, indiferent unde s-ar fi aflat în zona politică, mișcările lui Ioan Munteanu nu au fost percepute ca trădări, iar în PSD, cel puțin, a fost mereu regretat și dorit înapoi (atunci când nu era în organizație).

Pentru mulți pesediști și, mai ales, pentru majoritatea primarilor, poziția lui Munteanu în diverse probleme reprezenta un barometru. De aici și legendele privind capacitatea sa de influențare a primarilor și potențialul de vot pe care-l controlează.

Neamțul a avut și parlamentari de import, dintre care se detașează clar Elena Udrea, aleasă în 2012 pe Roman. Privind strict în documentele de partid, și ea a schimbat câteva: a fost în PNL, a ajuns, în apogeul carierei politice, la PDL și, apoi, mergând pe mâna fostului președinte Traian Băsescu, a ajuns la Mișcarea Populară. Se cuvine reamintit că, la vremea ei, candidatura Elenei Udrea în Neamț a produs senzație, fiindcă niciun alt loc din țară nu părea să prezinte garanția că o va alege deputat fără emoții. În mod ciudat, nici Elena udrea nu e privită ca o traseistă din punct de vedere politic, imaginea de favorită politică a lui Băsescu acoperind toate defectele și calitățile pe care le-a avut.

Una peste alta, se poate spune că oamenii nu prea și-au bătut capul cu apartenența politică a parlamentarilor, pentru că – exceptându-i pe Munteanu, Drăgușanu și, uneori, Rogin – nu i-au perceput ca pe niște persoane cu păreri proprii, ci, mai degrabă, ca pe niște indivizi fără personalitate, care repetau ca papagalul punctajele venite de la partid, de la București, și fără vreo legătură cu problemele reale ale comunității locale. Poate de aceea au și fost repede uitați și nu atrag atenția la fel mult ca primarii, de exemplu. Dacă întrebi 100 de nemțeni cine sunt parlamentarii județului, 95 nu-i vor ști pe toți, unii îi vor pomeni pe cei care au fost și alții se vor uita cu foarte multă mirare că mai există cineva care-și bate capul cu asemenea prostii. Întrebat exact acest lucru, cineva a răspuns amar: ”Dom’ne, ăștia sunt precum cancerul: stau ascunși și, când apar, e prea târziu să mai faci vreun tratament”.

2012 a fost momentul distrugerii totale a imaginii de parlamentar de Neamț. Toată lumea a fost convinsă că rezultatul alegerilor a fost urmarea unui blat generalizat. Că la Roman trebuia să iasă deputat Elena Udrea și de aceea i s-a adus contracandidat un romașcan care lucra în mediul universitar la Iași. Că PSD a fost bucuros să dea o mână de ajutor, cu condiția să nu i se facă necazuri în zonele unde voia să câștige. Că Dorinel Ursărescu (apropo, pe la ce partid o fi acum? că la ALDE e în poziția ingrată de a privi fără a participa) a plecat de la Roman să candideze pe colegiul 6, unde I s-au pus contracandidați care să-I ridice nici cea mai mică problemă. Că la Piatra Neamț a fost la fel și totul s-a cedat USL-ului, cu excepția ”anomaliei” Mihaela Stoica, ieșită deputat doar la redistribuire. Că și în colegiul 3 a fost noncombat al PDL… Când, la redistribuire, județul s-a pomenit cu 3 locuri în plus – senatorul Leonard Cadăr, deputații Constantin Moisii și Mihaela Stoica -, senzația de blat a fost și mai pregnantă.

 Studiu de caz: Neamțu-i fruncea!

Județul Neamț a ocupat locul întâi pe țară, raportat la primarii care au ales alte formațiuni în cele 45 de zile de aplicare a OUG 55/2014, celebra ordonanță dată de Liviu Dragnea pentru relansarea partidului din punctul de vedere al primarilor. Într-un clasament realizat de un ONG, județul Neamț figurează pe locul I, cu exact 37 de primari care au schimbat partidul. În procente, se traduce că 45% dintre primari au nesocotit alegerea inițială a votanților, în cazul fericit în care vreun alegător ar fi interesat de acest lucru!

PSD a atras cei mai mulți primari: 26 de primari din cei 37 au ales formațiunea aflată la guvernare. Ceilalți 11 fie s-au orientat spre UNPR, care, în acel moment, avea președintele Consiliului Județean Neamț, fie au spus că rămân independenți. Marii perdați au fost PDL-ul și PNL-ul, partide care erau în degrigoladă, primul după retragerea lui Ștefan, al doilea pe fondul luptelor județene interne. Evident, ordonanța a avut efecte și la eșalonul consilierilor – s-au schimbat majorități în consilii locale importante, s-au schimbat viceprimari, etc.
Faptul că ordonanța a fost neconstituțională nu a schimbat lucrurile cu nimic, ea producând efecte, iar în România abuzul de lege este ocrotit de lege, mai ales dacă este ordin… de partid.

Primarii tuturor partidelor

Primarii sunt îngerii și demonii tuturor alegerilor, locale sau parlamentare. Funcția de primar este dorită, deși e prost plătită. Aparent, nu este niciun gheșeft să ajungi primar și să câștigi mai puțin decât un funcționar la Apa Serv. Funcția e atrăgătoare, deși, de multe ori, bilanțul îl poate face DNA-ul. În același timp, este indispensabilă, precum un anume obiect de îmbrăcăminte.

Primarul, odată ajuns primar, devine un mic zeu local, care, dacă se și pricepe cât de cât, ajunge un factotum și-și răzbună toate frustrările adunate în cei patru ani dinainte de alegeri. Pentru că, odată primar, ajunge să fie căutat, lăudat, apreciat, cadorisit cu atenție, i se aprobă sau i propun contracte, i se angajează fiii, rudele, dacă asta vrea, i se îndeplinesc toate dorințele. Și, pentru toate acestea, el nu trebuie decât să se înscrie în partidul care i se pune la dispoziție.

Iar primarul, conștient că de el depinde votul în comunități – de cele mai multe ori prost informate, unde oamenii confundă încă primarul cu secretarul de partid -, cere, licitează, supralicitează, ștind că, după vot, urmează statul umil pe la ușile unora care, înainte de alegeri, erau în stare să-i ducă geanta.

Exact din cauza asta, primarii, în marea lor majoritate, nu dau doi bani pe partide, pe doctrine, pe solidaritate de partid. Ei știu că banii vin de la cei aflați la putere și se comportă ca atare. Dacă legea le permite, trec la dușmani și devin dușmanii foștilor prieteni. Dacă se schimbă contextul și se impune, revin fără nicio jenă în partidul de unde au plecat, pentru că, din punctul lor de vedere, de administratori ai localităților, nu pot face altfel; n-ar putea realiza nimic și s-ar vedea obligați să trăiască din salariu. Un cunoscut primar din Neamț spune clar: ”Crezi că eu trăiesc din salariu, când, la un sigur drum la București, trebuie să duc salariul pe 3 luni pentru aprobarea unei amărâte de hârtii?!”

Pentru ei, partidele nu mai înseamnă nimic, dacă nu le facilitează bani de la Guvern, lucrări de investiții scumpe și cu posibilități de parandărăt, etc.

Exemple sunt nenumărate, atât la orașe, cât și la comune. Clasice sunt cazurile cu plecare din orașe.

Ion Rotaru a fost agrarian, alegând acest partid pentru că nu putea să ajungă primar fără o structură în spate, în lupta cu un Partid Democrat arogant și aparent atotputernic. Rotaru a ales partidul și, apoi, l-a părăsit fără remușcări, când a înțeles jocul, când a înțeles că trebuia să schimbe echipa dacă voia finanțări. A trecut la PD, apoi la PSD, a colaborat cu PDL-ul, a ajutat-o pe EBA la europarlamentare, apoi intrat în UNPR, pentru ca, de curând, să revină în PSD. Totul a avut un singur scop: să poată supraviețui ca primar, să poată obține fonduri. Chestiunea cu loialitatea de partid nu l-a interesat, pentru că, de fapt, nimeni nu ține cont de ea decât, poate, acolo unde este o comunitate care se poate întreține singură și unde primarul are deja vechime.

Un alt fost primar de oraș, Decebal Arnăutu poate fi socotit un traseist. PSD, PDL, acum PNL au fost vehiculele care i-au asigurat cadrul propice pentru candidaturi repetate. La momentul considerat potrivit, i-a părăsit pe toți, pe rând, sau a fost părăsit. Oricum, fiecare și-a văzut de drum. Acum, Arnăutu candidează din partea PNL și este loial șefului de partid, în condițiile în care membrii PNL din Târgu Neamț nu vor să audă de el, dar se uită cu jind la voturile pe care le poate aduce.

Dragoș Chitic (candidatul PNL pentru Piatra Neamț, fost viceprimar PDL, fost independent), Ionel Ciubotaru (primar de trei mandate la Roznov, pentru PSD, PNL, PDL și, acum, din nou candidat, pentru PSD), Ioan Iacob (primarul de la Negrești, PNL-ist convins până când a trecut la PSD, fără vreo jenă, după ce a cheltuit fondurile uriașe primite pe timpul alor săi), Constantin Matasă (primarul de Grumăzești, la fel de PNL-ist, până și-a dat seama că este din același sat cu Ionel Arsene), toți aceștia și mulți alții ca ei dau declarații sforăitoare de dragoste, câtă vreme sunt siguri că le vin banii. Partidul? Dacă îi poate proteja, din toate punctele de vedere, e bine; dacă nu, principiul blondei – ”Următorul, vă rog”

Studiu de caz: Marea familie politică a Romanului

Laurențiu Leoreanu, primarul de Roman, este, și el, un monument de pragmatism electoral, reușind să devină candidatul cu cele mai mari șanse de a fi reales, după ce în CV îi apar PSD-ul, PDL-ul și acum PNL-ul. Nici în cazul lui nu a contat prea mult partidul, câtă vreme a făcut rost de fonduri pentru oraș și pentru cei care trebuia să asigure liniștea, din punctul de vedere al funcționării Consiliului Local. Pentru Leoreanu, a colabora instituțional cu Gheorghe Ștefan sau cu Culiță Tărâță nu era nicio problemă, nici chiar în perioada când aceștia erau în conflict deschis. După cum nu a existat o problemă reală în a-i face campanie Elenei Udrea, pentru parlamentare, împotriva USL-ului. A devenit antologică scena în care fostul contracandidat al Elenei Udrea, istoricul Liviu Brătescu, cel care a scris o carte cu pasaje deloc laudative despre Leoreanu, la nici 4 ani distanță, vorbește laudativ despre candidatul PNL la funcția de primar, dl. Laurențiu Leoreanu. Încă un semn că, pentru partide, contează voturile aduse de un individ exact la fel de mult cât contează pentru acesta banii mediați de partid.

Dintre cei care se mai agită în lumea politică a Romanului, este greu să mai găsești puriști din punct de vedere politic. Sorin Cazan este un exemplu care tinde să devină clasic. Doar raportându-ne la perioada din 2010 încoace, el a trecut pe la PNDC, apoi a ajuns la PDL și acum organizează și candidează pentru Primăria Romanului din partea partidului lui Bogdan Diaconu. În lipsa altor candidați puternici, are toate șansele să ocupe locul al II-lea și să statueze o înțelegere benefică pentru următorii 4 ani. Unii romașcani spun că Sorin Cazan ar fi adevărata candidatură a PSD-ului în Roman, teren unde înțelegerile dintre partide n-ar fi permis o luptă pe față a social-democraților împotriva lui Leoreanu. Cert este că discursul populist al lui Cazan a prins peste tot, indiferent de partidul din care făcea parte, iar el a parcat la PRU nu din pricina convingerilor sale naționaliste (a mai negociat și cu alte partide înainte de PRU), cât urmare a unor negocieri care i-au asigurat niște condiții clare.

Un alt personaj cunoscut din zonă este Vasile Mocanu. El a trecut, fără supărare, de la PSD la PNL, după care, nemulțumit de ce i s-a oferit aici, a trecut, din convingere, la ALDE, unde activează acum.

Nici supervizorul PSD-ului la Roman – ne referim aici la Oana Bulai – nu se poate lăuda cu prea multă statornicie politică. A activat cu devotament pentru PSD, apoi și cu mai mult devotament pentru PDL, pentru ca, acum, cu experiență acumulată în timp și cu achiziții importante din punctul de vedere al societăților pe care le coordonează, să-și pună în joc tot ce a mai rămas nefolosit din zestrea devotamentului politic personal înapoi la social-democrați.

O altă doamnă a politicii romașcane, de data aceasta la nivel electoral mai modest, este Camelia Duca, văzută ca o mare speranță a ecologiștilor în 2012, pentru ca, acum, să ajungă candidat la Primăria Roman din partea PSOR, partidul făcut acasă de Mircea Geoană, expulzatul din PSD.

Și ar mai fi un nume care poate însemna ceva din punct de vedere electoral: Mihail Florea, rămas atașat particulei ”democrat”, indiferent că a fost în fruntea PD Roman sau, cum e acum înregimentat, în armata PSD.

pagini realizate de Valentin BĂLĂNESCU