Ușile bisericii vechi din Ghindăoani, cu hramul „Sfântul Nicolae”, se deschid pe 6 decembrie și de Florii. Sunt singurele ocazii când sătenii, care,din 2004, au o biserică mare, de zid, mai pășesc în bisericuța din lemn, unde pun colivele. E mai îndemânos așa, pentru că cimitirul e în jurul bisericii vechi. În rest, mai intră, din când în când, clopotarul și preotul paroh. Stăpânele constante ale lăcașului sunt viespile, care au profitat de fiecare „breșă” făcută de ciocănitori și au ros în lemn până au făcut găuri cât pumnul.
În încercarea de a le stăvili cumva, oamenii bisericii au pus bucăți de tablă peste găuri, însă viespile s-au mutat exact alături, unde au făcut o gaură și mai mare. Așa se face că, din loc în loc, pereții bisericii și mai ales spațiul de sub streașină au „petece” din tablă, care s-au dovedit inutile până la urmă.
Dincolo de aspectul exterior, cam ciuruit, de temelia crăpată pe alocuri, și de vopseaua care nu are neapărat cea mai potrivită culoare, biserica are toate atuurile pentru a fi declarată monument istoric. Lucru care s-a și întâmplat în luna martie a acestui an, când directoarea Direcției pentru Cultură Neamț a declanșat procedura de clasare. Este un prim pas, drumul până în Lista monumentelor istorice mai durează, dar, cel puțin, vreme de un an, biserica este protejată prin lege și apoi poate avea șansa obținerii finanțării pentru restaurare. Până atunci, preotul paroh a făcut o investiție mai mult decât necesară și a contactat niște meseriași specializați în vopsit turle de biserici, de la o firmă de alpinism utilitar, care au reparat acoperișul (deja apa se infiltra în interior printr-un loc), l-au scăpat de rugină și l-au vopsit. Părintele paroh Marius Vasile Irina spune, însă, că e singura cheltuială pe care și-o mai poate permite parohia, după efortul pe care l-a făcut, ani la rândul, pentru ridicarea și dotarea cu toate cele trebuincioase a bisericii noi, de dimensiuni impresionante.
* Datele despre istoric, puține și incerte
Paroh la Ghindăoani, de când a terminat studiile și a fost hirotonit, părintele Irina ne-a declarat că n-a găsit nimic în biserică despre istoric, niciun înscris, niciun pomelnic în care să fie trecut numele ctitorului și, prin urmare, a dedus că biserica a fost construită de săteni. N-a cercetat arhivele, dar nici nu are mari speranțe că ar putea găsi date relevante.
În aceste condiții, directoarea Direcției pentru Cultură Neamț a trecut în nota de constatare prin care a propus clasarea bisericii ce a reușit să afle: „Din verificări, a rezultat că, pe locul acesteia, a existat o biserică mai veche, construită în anul 1822. În urma unui incendiu, biserica veche a ars și, pe locul ei, în anul 1888, a fost ridicată actuala construcție. Este un locaș de cult construit după rigorile impuse de secolul al XIX-lea și se încadrează în categoria bijuteriilor de arhitectură țărănească din această zonă. Obiectivul prezintă probleme la nivelul acoperișului, vizibil degradat în unele locuri, precum și pe latura de vest, ca o consecință a acestui fapt. Extinderea inexplicabilă a cimitirului până aproape de fundație a dus la slăbirea rezistenței acesteia, prin urmare este necesară intervenția de urgență pentru consolidare”.
„Extinderea inexplicabilă a cimitirului” este, într-adevăr, o problemă, mai ales că unul din cavourile recent construite a „mușcat”, practic, din spațiul și așa foarte limitat, dintre lăcașul de cult și morminte. Toată această înghesuială de morminte, în imediata apropiere a temeliei bisericii ar putea afecta întreaga structură de rezistență, mai ales că vorbim despre o biserică din lemn pe temelie clasică din piatră. Pe de altă parte, îngrijorat că înhumările pot afecta pânza freatică, cimitirul fiind pe un deal, iar casele în vale, un vecin a reclamat parohia la Direcția de Sănătate Publică Neamț, iar, la rândul ei, parohia a deschis acțiune în instanță împotriva DSP. Procesul este pe rol, la Tribunalul Neamț, din ianuarie 2013, dar abia a ajuns în faza studiului de mediu și a achitării onorariului pentru expert, ceea ce înseamnă că va mai dura până la un deznodământ.
Între timp, pe fântâna din curtea bisericii, din care spune satul că a băut lumea de când se știe și n-a pățit nimeni nimic, au apărut mai multe afișe, care averizează că apa nu este potabilă. Bătrânii spun că dintotdeauna a fost cimitir acolo, iar oamenii au trăit fără probleme până la 100 de ani, deși au folosit apă din fântâna declarată acum „toxică”. Numai expertiza de specialitate va putea lămuri cum stau lucrurile de fapt, dar, oricum, fizic vorbind, cimitirul nu mai are unde se extinde. Pentru că nu doar în temelia bisericii au fost săpate morminte, ci și în cea a clopotniței, iar spațiu nu mai este aproape deloc.
În schimb, curtea bisericii noi, generoasă, nu are încă un cimitir și ar putea fi o variantă, deși este tot pe deal, la câțiva zeci de metri de cea veche.
Revenind la istoricul bisericii, am apelat la primarul Iuliu Savin, pe care satul – unde s-a născut Vasile Conta – îl consideră cel mai informat în privința trecutului locului. Dumnealui crede că, în puținele date care există, sunt niște confunzii. Pentru că a găsit documente din care rezultă că, în jurul anului 1840, Mihail Kogălniceanu a făcut o donație de cărți bisericești acestui lăcaș de cult. Prin urmare, este logic că biserica exista anterior anului 1888, iar cea incendiată în timpul invaziei turco-tătare a fost, de fapt, o alta, situată în partea dinspre nord.
Dincolo de așa-zisele controverse, cert este că, astăzi, nu mai există nici cărțile donate de Kogălniceanu, nici vreo dovadă certă în privința ctitorului, ci doar o construcție în stil clasic moldovenesc, din lemn, cu balcon pentru cor, catapeteasma – care pare originală și de valoare, dar are nevoie de restaurare – și turla principală absolut superbă, și din interior, și din exterior. Și, vorba primarului, ”Satul îmbătrânește, dar lucrurile care contează trebuie conservate; poate cândva, într-o zi, se va bucura cineva de ele”. Cât despre acțiunile urgente, Iuliu Savin crede că „Ar fi bine să se facă o deratizare, pentru a scăpa de viespi, cu o substanță care să nu atace lemnul, și un proiect complet de restaurare, gândit de specialiști și cu finanțare din fonduri europene”. Pentru toți acești pași, edilul a declarat că-i va acorda întregul sprijin preotului paroh.
* Omul care sparge norii
Clopotarul, omul care a reușit să deschidă lacătul încăpățânat de la ușa bisericii, „păcălindu-l” cu suc, pare foarte dedicat misiunii pe care o are de îndeplinit pe acest pământ. Nu se pricepe el foarte bine la arhitectură, dar are acel bun simț al țăranului adevărat, cu respect pentru biserică, indiferent că are 200 de ani sau doar 12. Locul la care ține cel mai mult, este clopotnița veche, cu scările ei abrupte, cu dâre de apă pe pereți – „Bine că repară băieții” – și cu unul din clopotele mici spart – „Dar n-are nimic, sunetul e la fel”. Prăfuită și plină de pernuțe de toate mărimile, așezate pe un prichici zgârcit ca spațiu, clopotnița este a doua lui casă.
„Vara, mai aici dorm, nu cu nevasta acasă. Nu mă pot juca cu recoltele oamenilor. Când se adună norii de gheață, trag clopotul de câteva ori și i-am spart, ori pleacă în alte părți. Clopot ca ăsta nu găsiți în multe locuri. Scrie ceva pe el, de când este și cum, dar eu nu mă pricep să citesc. În orice caz, nu există să dea greș. Ăsta e clopot care face istorie”.
Cristina MIRCEA
