În țară, de vreo câțiva ani buni, se vorbește intens despre „fenomenul” Arsenie Boca (1910-1989). De ce fenomen? În primul rând, trebuie spus, în puține cuvinte, că acela pe care credincioșii l-au numit Sfântul Ardealului a fost, mai întâi de toate, un om, pe nume Zian, care, ca toți oamenii, a primit la naștere unul sau mai mulți „talanți”. El a primit cel puțin doi: culorile (a pictat) și muzica (a cântat la flaut). A studiat Belle-Arte la București, însă, în timp, s-a „lipit” mai mult de pictură. La 24 de ani, a fost hirotonit diacon celib, având la bază studiile făcute la Institutul Teologic din Sibiu. Nașterea de-a doua oară – sau tunderea în monahism – a avut loc la 29 de ani. De atunci, numele de Zian a rămas prins în portativul trecutului, iar aceeași persoană se va identifica cu numele Arsenie. Un Arsenie care, potrivit canoanelor bisericești, a îmbrățișat de bunăvoie cele trei voturi: sărăcia, supunerea și fecioria. Odată cu acestea, avea să vină și prigoana.
Toți cei aleși ai lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, pe acest pământ, sunt căliți de încercări grele. De câte o cruce, asemenea focului care călește aurul, aducându-l la forma lui strălucitoare. Unii se „sting” sub vâlvătaia încercărilor, alții ajung să lumineze. Focul Părintelui Arsenie a fost prigoana împotriva elitelor și a creștinilor, dusă de comuniști. Prigoană prin care au trecut mii de români, deopotrivă clerici și mireni. În tot acest timp, chiar dacă a fost alungat de comuniști din mănăstire, chiar dacă a fost torturat și condamnat la închisoare, nu a încetat să lumineze, nu a lăsat pictura deoparte și nu a încetat să primească oameni, care au venit la el pentru a se spovedi și pentru a-și găsi sprijin și întărire în credință.
Prin ’80, se spune că ar fi fost chemat de Ceaușescu, pentru că auzise că Părintele Arsenie prezice soarta oamenilor. Cu această „ocazie”, soții Ceaușescu au aflat de la Părinte că vor muri într-o zi de mare sărbătoare. Părintele Arsenie a murit în ’89, fără a vedea schimbarea de după Revoluție, însă, înainte, avea să spună că românii vor avea de suferit de pe urma ei. A închis ochii, pentru a-i deschide într-o altă lume, din care, așa cum dau mărturie credincioșii, face bine și acum. Vindecă, îndeplinește, dă speranță.
* ”Vămile” spre lăcașul Părintelui
E ziua de Florii – ”Intrarea Domnului în Ierusalim”. Iisus intră, blând și smerit, pe mânzul asinei. E ziua în care suntem anunțați că trebuie să plecăm la 5.30, din locul unde am fost cazați (Hațeg), dacă vrem să ajungem mai repede la mormântul Părintelui Arsenie. Asta în condițiile în care eram la distanță de vreo jumătate de oră de mers cu mașina. Până acolo, norii, care au ocupat cea mai mare parte a cerului, dădeau de veste că ploaia e iminentă.
La un moment dat, pe drum, un panou mare, publicitar, ne anunță că mai avem un kilometru până la prima florărie. De acolo, aveam să găsim și alte florării, care se țineau lanț. Lumea obișnuiește să cumpere flori și să le ducă la mormântul Părintelui. Într-un timp, au fost interzise florile la mormânt, că erau prea multe și se crea dezordine. La fiecare florărie, se vând și obiecte cu chipul lui Arsenie Boca, se vând și batice pentru doamnele care au uitat să-și ia de-acasă. Se vând calendare, icoane, metaniere ș.a.
După florării, înainte cu aproximativ 300 de metri de poarta mănăstirii, un șir de vreo 20 de construcții improvizate, din OSB, în care sunt tot felul de suveniruri și obiecte personalizate, tot cu chipul Părintelui. Într-un loc, se vând chiar și mici, friptură la grătar, borșuri, cafele, bere, plăcinte dacice…
O adevărată armată de bișnițari, care văd în fiece pelerin, vizitator, turist, un posibil câștig. Iar aceștia dau toate motivele să fie tratați așa.
Trecem de aceste „vămi” și, la 5.50 punct, suntem în fața Mănăstirii Prislop, unde vreo 400 de persoane așteptau deja să le fie deschise porțile, pentru a merge la mormânt. E freamăt, e nerăbdare. E răcoare afară, dar asta nu i-a împiedicat pe unii să-și ia cu ei copiii, prunci abia de câteva luni. Sunt dumirit de pelerinii care au mai fost și altă dată, în aceeași perioadă a anului, că numărul celor care s-au strâns în fața lăcașului e mic.
* Urcușul duhovnicesc din poiană
La 6.30, oamenii sunt lăsați să intre. Un izvor de oameni țâșnește în interiorul curții. Foșnetul pașilor se așterne pe aleea care trece pe lângă bisericuța din piatră. Nimeni nu pare interesat să se oprească. Doar câteva femei rămân în urmă, la poartă, pentru a trage niște fuste peste pantalonii considerați ca făcând parte dintr-o ținută indecentă.
Freamătul pașilor seamănă cu un limbaj comun. E despre aceeași țintă, același scop. Fiecare caută un răspuns, o mângâiere, un grabnic ajutor. La vreo 300 de metri de la intrarea în curtea mănăstirii, începe urcușul. În poiană, păsările își încălzesc glasurile, prin triluri cristaline. Rândul se poticnește pentru câteva momente, timp în care oamenii schimbă, sporadic, vorbe între ei, iar o foaie cu o rugăciune către Dumnezeu și una către părintele îi mai trezește pe unii, care și-au pierdut gândurile printre primii stropi de ploaie iviți din neant.
Un paznic vine vijelios către noi și face semn părinților cu copii mici să iasă din rând și să-l însoțească la mormânt. La fel face și cu bătrânii. Un puști își ridică telefonul. Ar vrea să facă un ”selfie”, însă paznicul îl atenționează și-i spune să înceteze, pentru că, altfel, îi ia telefonul. De la intrare, scrie că este interzis fotografiatul. Îmi țintesc privirea pe crucea de la baldachinul din lemn, unde se află locul de „hodină” al Sfântului Ardealului. E liniște, din nou. Picurii se înmulțesc, umezeala și răcoarea e tot mai apăsătoare. Ajung în fața mormântului acoperit de flori. Mă grăbesc să mă închin, gândindu-mă că, în urma mea, mai sunt câteva sute de oameni în așteptare.
* Arborele cu Cruce și credința scrijelită
Când să ies de la mormânt, la câțiva metri distanță, un alt loc de închinăciune: un copac. După câteva sărutări, o metanie și câteva șoapte, unele persoane se scotocesc după bani și apoi îi lasă la rădăcina arborelui. Oarecum bulversat, mă întorc la unul dintre paznicii de la mormânt, să-l întreb ce-i cu „minunea”. Bărbatul îmi zâmbește, cumva dezarmant.
„Acolo e semnul Sfintei Cruci, care a fost scrijelit de un fost student, mai de mult, și care, în timp, s-a mărit.”
Deși există panouri care avertizează asupra obiceiul neplăcut al oamenilor de a arunca bani aiurea, nu se ține cont. Mărunții se adună, încet și sigur. Cu toate acestea, paznicii nu i-au oprit decât pe cei care încercau să facă fotografii. Cei care își vânturau buzunarele au fost păsuiți.
Ca într-o reculegere, o parte din cei care au trecut pe la mormânt se opresc în dreptu-i și rămân, pentru câteva momente, transfigurați, ca și când în fața lor e cineva care le vorbește. Puțin mai în deal, drumul se afundă și mai mult în poiană. Acesta duce spre peștera Sfântului Ioan de la Prislop. O grotă, fără încălzire în pardoseală, fără izolație termică, fără un minim de confort pentru orice muritor de rând. Aici s-a nevoit pustnicul, după ce a săpat în stâncă un „cuib” rece, un căuș de piatră, asemenea unui loc de veci, în care rugile s-au înălțat pentru binele omenirii. Ne întoarcem pe lângă mormântul Părintelui Arsenie, unde mai sunt locurile de veci și ale altor viețuitori care și-au dus zilele acolo, și trecem, în jos, pe lângă un firicel de apă, în care s-au adunat monede. Probabil, aruncate de cei care, pe lângă cererile adresate Părintelui, s-au gândit că una-două dorințe tot ar putea adăuga la „cele de trebuință”.
* Cum se oprește timpul în loc la Prislop
Ajuns lângă bisericuța din piatră, constați că e mult prea mică pentru puhoiul de oameni care vor să stea la slujbă. Vocile maicilor care dau răspuns la strană parcă sunt desprinse dintr-o altă lume. „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…” Glasurile firave și curate se unesc într-un unison perfect și „lovesc” direct în inimă, în minte, în oase.
Oricât de grăbit ai fi, picioarele te rețin pentru câteva momente în locul unde se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc – Jertfa fără de sânge, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: «Iisus, luând pâinea și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi paharul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: ”Beți dintru acesta toți: acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”».
Părintele Arsenie Boca, starețul Mănăstirii, e încă acolo, în acea oază de liniște, verdeață și rugi. E în fiecare ungher. Dincolo de porțile mănăstirii, e o altă lume, care și-a însușit latura materială ce domină omenirea, cu toate neajunsurile ei, dincolo suntem noi, cei care ne vindem și ne cumpărăm de câte ori avem ocazia.
”Grijește-te de ceea ce atârnă de tine. Iar o grijă care a făcut-o Dumnezeu atârnătoare de om, e a atârnării sale de El. Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om: așa va avea de toate, pe când, dacă omul Îl va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii și vieții, va avea și atunci, dar ca un hoț, nu ca un fiu, până va ajunge să nu mai aibă nimic.” – Arsenie Boca.
Părintele, așa cum dau mărturie mulți credincioși, a vindecat și vindecă, a alinat și alină, a fost și este alături de cei care-l cheamă în rugăciunile lor. Dar, poate mai presus de toate, rămân învățăturile lui, adevărate îndreptare de credință ce așează în candela conștiinței noastre untdelemnul necesar arderii acelui foc care luminează drumul ce duce la El, la Împărăția Cerurilor. Vorbele lui n-au fost spuse pentru ca alții să facă bani de pe urma lor, ci ca ele, odată descoperite, să încolțească în inima omului și să-i ofere un reper pe drumul vieții. Restul sunt luminițe, parfumuri, superstiții, risipă, deșertăciune… Ploaia a despicat cerul și curge în neștire, peste trupuri, peste suflare, peste grijile lumești, peste pământul din care am fost plămădiți și care ne așteaptă răbdător, însă nu înainte de a gusta din bucuria Celui ce a rupt lanțurile morții, prin Învierea Sa.
Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi…
Marian TEODOROF
Acolo unde se hodinește Sfântul Ardealului – Cum se oprește timpul în loc la Prislop
!!!!!!!!!!!!!!!!!!! ȘAPOU
În țară, de vreo câțiva ani buni, se vorbește intens despre „fenomenul” Arsenie Boca (1910-1989). De ce fenomen? În primul rând, trebuie spus, în puține cuvinte, că acela pe care credincioșii l-au numit Sfântul Ardealului a fost, mai întâi de toate, un om, pe nume Zian, care, ca toți oamenii, a primit la naștere unul sau mai mulți „talanți”. El a primit cel puțin doi: culorile (a pictat) și muzica (a cântat la flaut). A studiat Belle-Arte la București, însă, în timp, s-a „lipit” mai mult de pictură. La 24 de ani, a fost hirotonit diacon celib, având la bază studiile făcute la Institutul Teologic din Sibiu. Nașterea de-a doua oară – sau tunderea în monahism – a avut loc la 29 de ani. De atunci, numele de Zian a rămas prins în portativul trecutului, iar aceeași persoană se va identifica cu numele Arsenie. Un Arsenie care, potrivit canoanelor bisericești, a îmbrățișat de bunăvoie cele trei voturi: sărăcia, supunerea și fecioria. Odată cu acestea, avea să vină și prigoana.
!!!!!!!!!!!!!!!!!!! FINAL ȘAPOU
Toți cei aleși ai lui Dumnezeu, mai devreme sau mai târziu, pe acest pământ, sunt căliți de încercări grele. De câte o cruce, asemenea focului care călește aurul, aducându-l la forma lui strălucitoare. Unii se „sting” sub vâlvătaia încercărilor, alții ajung să lumineze. Focul Părintelui Arsenie a fost prigoana împotriva elitelor și a creștinilor, dusă de comuniști. Prigoană prin care au trecut mii de români, deopotrivă clerici și mireni. În tot acest timp, chiar dacă a fost alungat de comuniști din mănăstire, chiar dacă a fost torturat și condamnat la închisoare, nu a încetat să lumineze, nu a lăsat pictura deoparte și nu a încetat să primească oameni, care au venit la el pentru a se spovedi și pentru a-și găsi sprijin și întărire în credință.
Prin ’80, se spune că ar fi fost chemat de Ceaușescu, pentru că auzise că Părintele Arsenie prezice soarta oamenilor. Cu această „ocazie”, soții Ceaușescu au aflat de la Părinte că vor muri într-o zi de mare sărbătoare. Părintele Arsenie a murit în ’89, fără a vedea schimbarea de după Revoluție, însă, înainte, avea să spună că românii vor avea de suferit de pe urma ei. A închis ochii, pentru a-i deschide într-o altă lume, din care, așa cum dau mărturie credincioșii, face bine și acum. Vindecă, îndeplinește, dă speranță.
- ”Vămile” spre lăcașul Părintelui
E ziua de Florii – ”Intrarea Domnului în Ierusalim”. Iisus intră, blând și smerit, pe mânzul asinei. E ziua în care suntem anunțați că trebuie să plecăm la 5.30, din locul unde am fost cazați (Hațeg), dacă vrem să ajungem mai repede la mormântul Părintelui Arsenie. Asta în condițiile în care eram la distanță de vreo jumătate de oră de mers cu mașina. Până acolo, norii, care au ocupat cea mai mare parte a cerului, dădeau de veste că ploaia e iminentă.
La un moment dat, pe drum, un panou mare, publicitar, ne anunță că mai avem un kilometru până la prima florărie. De acolo, aveam să găsim și alte florării, care se țineau lanț. Lumea obișnuiește să cumpere flori și să le ducă la mormântul Părintelui. Într-un timp, au fost interzise florile la mormânt, că erau prea multe și se crea dezordine. La fiecare florărie, se vând și obiecte cu chipul lui Arsenie Boca, se vând și batice pentru doamnele care au uitat să-și ia de-acasă. Se vând calendare, icoane, metaniere ș.a.
După florării, înainte cu aproximativ 300 de metri de poarta mănăstirii, un șir de vreo 20 de construcții improvizate, din OSB, în care sunt tot felul de suveniruri și obiecte personalizate, tot cu chipul Părintelui. Într-un loc, se vând chiar și mici, friptură la grătar, borșuri, cafele, bere, plăcinte dacice…
O adevărată armată de bișnițari, care văd în fiece pelerin, vizitator, turist, un posibil câștig. Iar aceștia dau toate motivele să fie tratați așa.
Trecem de aceste „vămi” și, la 5.50 punct, suntem în fața Mănăstirii Prislop, unde vreo 400 de persoane așteptau deja să le fie deschise porțile, pentru a merge la mormânt. E freamăt, e nerăbdare. E răcoare afară, dar asta nu i-a împiedicat pe unii să-și ia cu ei copiii, prunci abia de câteva luni. Sunt dumirit de pelerinii care au mai fost și altă dată, în aceeași perioadă a anului, că numărul celor care s-au strâns în fața lăcașului e mic.
- Urcușul duhovnicesc din poiană
La 6.30, oamenii sunt lăsați să intre. Un izvor de oameni țâșnește în interiorul curții. Foșnetul pașilor se așterne pe aleea care trece pe lângă bisericuța din piatră. Nimeni nu pare interesat să se oprească. Doar câteva femei rămân în urmă, la poartă, pentru a trage niște fuste peste pantalonii considerați ca făcând parte dintr-o ținută indecentă.
Freamătul pașilor seamănă cu un limbaj comun. E despre aceeași țintă, același scop. Fiecare caută un răspuns, o mângâiere, un grabnic ajutor. La vreo 300 de metri de la intrarea în curtea mănăstirii, începe urcușul. În poiană, păsările își încălzesc glasurile, prin triluri cristaline. Rândul se poticnește pentru câteva momente, timp în care oamenii schimbă, sporadic, vorbe între ei, iar o foaie cu o rugăciune către Dumnezeu și una către părintele îi mai trezește pe unii, care și-au pierdut gândurile printre primii stropi de ploaie iviți din neant.
Un paznic vine vijelios către noi și face semn părinților cu copii mici să iasă din rând și să-l însoțească la mormânt. La fel face și cu bătrânii. Un puști își ridică telefonul. Ar vrea să facă un ”selfie”, însă paznicul îl atenționează și-i spune să înceteze, pentru că, altfel, îi ia telefonul. De la intrare, scrie că este interzis fotografiatul. Îmi țintesc privirea pe crucea de la baldachinul din lemn, unde se află locul de „hodină” al Sfântului Ardealului. E liniște, din nou. Picurii se înmulțesc, umezeala și răcoarea e tot mai apăsătoare. Ajung în fața mormântului acoperit de flori. Mă grăbesc să mă închin, gândindu-mă că, în urma mea, mai sunt câteva sute de oameni în așteptare.
- Arborele cu Cruce și credința scrijelită
Când să ies de la mormânt, la câțiva metri distanță, un alt loc de închinăciune: un copac. După câteva sărutări, o metanie și câteva șoapte, unele persoane se scotocesc după bani și apoi îi lasă la rădăcina arborelui. Oarecum bulversat, mă întorc la unul dintre paznicii de la mormânt, să-l întreb ce-i cu „minunea”. Bărbatul îmi zâmbește, cumva dezarmant.
„Acolo e semnul Sfintei Cruci, care a fost scrijelit de un fost student, mai de mult, și care, în timp, s-a mărit.”
Deși există panouri care avertizează asupra obiceiul neplăcut al oamenilor de a arunca bani aiurea, nu se ține cont. Mărunții se adună, încet și sigur. Cu toate acestea, paznicii nu i-au oprit decât pe cei care încercau să facă fotografii. Cei care își vânturau buzunarele au fost păsuiți.
Ca într-o reculegere, o parte din cei care au trecut pe la mormânt se opresc în dreptu-i și rămân, pentru câteva momente, transfigurați, ca și când în fața lor e cineva care le vorbește. Puțin mai în deal, drumul se afundă și mai mult în poiană. Acesta duce spre peștera Sfântului Ioan de la Prislop. O grotă, fără încălzire în pardoseală, fără izolație termică, fără un minim de confort pentru orice muritor de rând. Aici s-a nevoit pustnicul, după ce a săpat în stâncă un „cuib” rece, un căuș de piatră, asemenea unui loc de veci, în care rugile s-au înălțat pentru binele omenirii. Ne întoarcem pe lângă mormântul Părintelui Arsenie, unde mai sunt locurile de veci și ale altor viețuitori care și-au dus zilele acolo, și trecem, în jos, pe lângă un firicel de apă, în care s-au adunat monede. Probabil, aruncate de cei care, pe lângă cererile adresate Părintelui, s-au gândit că una-două dorințe tot ar putea adăuga la „cele de trebuință”.
- Cum se oprește timpul în loc la Prislop
Ajuns lângă bisericuța din piatră, constați că e mult prea mică pentru puhoiul de oameni care vor să stea la slujbă. Vocile maicilor care dau răspuns la strană parcă sunt desprinse dintr-o altă lume. „Cuvine-se cu adevărat să te fericim pe tine, Născătoare de Dumnezeu…” Glasurile firave și curate se unesc într-un unison perfect și „lovesc” direct în inimă, în minte, în oase.
Oricât de grăbit ai fi, picioarele te rețin pentru câteva momente în locul unde se săvârșește cea mai mare Taină a iubirii lui Dumnezeu față de neamul omenesc – Jertfa fără de sânge, întemeiată de Mântuitorul la Cina cea de Taină: «Iisus, luând pâinea și binecuvântând a frânt și a dat ucenicilor Săi, zicând: „Luați, mâncați, acesta este Trupul Meu”. Luând apoi paharul și mulțumind, le-a dat lor, zicând: ”Beți dintru acesta toți: acesta este sângele Meu al Legii celei noi, care pentru mulți se varsă spre iertarea păcatelor”».
Părintele Arsenie Boca, starețul Mănăstirii, e încă acolo, în acea oază de liniște, verdeață și rugi. E în fiecare ungher. Dincolo de porțile mănăstirii, e o altă lume, care și-a însușit latura materială ce domină omenirea, cu toate neajunsurile ei, dincolo suntem noi, cei care ne vindem și ne cumpărăm de câte ori avem ocazia.
”Grijește-te de ceea ce atârnă de tine. Iar o grijă care a făcut-o Dumnezeu atârnătoare de om, e a atârnării sale de El. Grija omului de Dumnezeu simplifică grija omului de om: așa va avea de toate, pe când, dacă omul Îl va exclude pe Dumnezeu de la conducerea lumii și vieții, va avea și atunci, dar ca un hoț, nu ca un fiu, până va ajunge să nu mai aibă nimic.” – Arsenie Boca.
Părintele, așa cum dau mărturie mulți credincioși, a vindecat și vindecă, a alinat și alină, a fost și este alături de cei care-l cheamă în rugăciunile lor. Dar, poate mai presus de toate, rămân învățăturile lui, adevărate îndreptare de credință ce așează în candela conștiinței noastre untdelemnul necesar arderii acelui foc care luminează drumul ce duce la El, la Împărăția Cerurilor. Vorbele lui n-au fost spuse pentru ca alții să facă bani de pe urma lor, ci ca ele, odată descoperite, să încolțească în inima omului și să-i ofere un reper pe drumul vieții. Restul sunt luminițe, parfumuri, superstiții, risipă, deșertăciune… Ploaia a despicat cerul și curge în neștire, peste trupuri, peste suflare, peste grijile lumești, peste pământul din care am fost plămădiți și care ne așteaptă răbdător, însă nu înainte de a gusta din bucuria Celui ce a rupt lanțurile morții, prin Învierea Sa.
Părinte Arsenie, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi…
Marian TEODOROF
