Când visele nu se izbesc de zidurile centrului de plasament

Vasile Țurcă este un tânăr ajuns la 18 ani, pentru care „acasă” înseamnă Centrul de Plasament „Elena Doamna” din Piatra Neamț. A ajuns în atenția publicului după ce a reușit performanța de a ocupa locul al II-lea la Olimpiada Națională de Tehnologie a Lemnului. Când mulți, la vârsta lui, visează doar la petreceri și nu dau școlii prea mare atenție, Vasile și-a făcut un țel din a avea rezultate bune la școală. Deși, după absolvirea liceului, s-ar putea angaja ca tehnician-proiectant produse finite din lemn la fabrici de mobilă, Vasile nu se mulțumește cu asta, ci visează să urmeze o facultate cu profil economic. Pentru că dorința lui cea mai mare este să aibă propria afacere. „Eu am vrut să intru la Colegiul Economic Administrativ, dar mi-au lipsit două sutimi și așa am ajuns la Colegiul Tehnic Forestier. Profesorii au văzut că am cap și atunci s-au ocupat mai mult de mine. Așa am reușit să am performanța de acum. Mă așteptam să mă calific la Națională, dar nu mă așteptam să ies chiar al doilea”.

Centrele de plasament i-au devenit „acasă” de când avea opt ani

Lui Vasile nu-i place să povestească prea mult despre viața lui. Evită să spună că trăiește într-un centru de plasament, pentru că i-a auzit pe mulți numindu-i „anormali” pe cei care nu au mamă și tată alături. Uneori, s-a simțit privit diferit între colegii de școală, unul din motive fiind, crede el, lipsa posibilităților financiare. „Toți pun preț pe bani. Eu nu prea ies în timpul liber, pentru că nu-mi permit. Am mai avut colegi, care-mi plăteau câte un suc, dar nu-mi place mie să mă țină alții”.

E din Roman de loc, dar primul centru în care a ajuns a fost în Ploiești. Părăsiți de mamă, Vasile și sora lui, Lenuța, au rămas cu tatăl și, când acesta nu i-a mai putut îngriji, i-a dus la un centru din Ploiești, unde avea rude. Acolo au stat doar două luni, iar Vasile nu-și amintește cu plăcere de acea perioadă. Spune că acolo a văzut ”partea urâtă a vieții din căminele de copii”. Au fost luați de rude, dar nici acestea nu și-au permis să-i țină pe copii, așa că au ajuns la centrul unei fundații din Dobreni, unde au trăit cinci ani. „A fost bine. Erau condiții față de cea la Ploiești. Acolo am descoperit că-mi place să citesc. Mai greu era când începeau muncile câmpului, pentru că eram scoși la treabă. Noi ne asiguram mâncarea din munca la câmp. În rest, era bine, dar fundația nu și-a mai permis să țină centrul, așa că s-a închis”.

Când avea 13 ani, a ajuns, împreună cu Lenuța, la Centrul „Elena Doamna” din Piatra Neamț. Mereu i-a fost greu să se adapteze, dar, spune el, a fost și motivul pentru care și-a găsit refugiu în școală și în citit: „Mi-a fost greu, pentru că am fost dat și în cea mai bună clasă din școală și a trebuit să mă acomodez, să mă descurc destul de repede, pentru că, altfel, riscam să mă pierd”.

Nu numai că nu „s-a pierdut”, ci mereu a reușit să se remarce între colegii de clasă.

„Vasile are o memorie de invidiat. Este foarte atent la ore și ține minte aproape tot ce i se predă, iar la Centru stă și citește. De fiecare dată îmi cere să-i aduc de acasă cărți ca să citească. Este de admirat pentru voință și pentru interesul pe care îl are pentru școală”, spune și Luminița Ardeleanu, „mama de suflet” a lui Vasile, educator la „Elena Doamna”.

Dacă-l întrebi cum arată o zi din viața lui, Vasile răspunde cu o altă întrebare, râzând: „O zi de școală sau de vacanță?”. Și povestește că, în timpul școlii, se trezește la 6, iar la 7.15 pornește deja spre școală, unde stă până la ora 14. „Acum fac școala de șoferi, pentru că mi-a plătit-o un ONG, Next Generation, așa că am ore de condus până la 16. Pe la 16.20 ajung acasă, la Centru, mănânc, mai citesc pentru școală sau câte o carte pentru mine, mai vorbesc cu băieții, mergem la cină și pe la 23 mă culc. Nu am foarte mult timp în care să spun că nu fac ceva. În vacanță, e mai greu cu trezitul, că încerc să mai dorm până la 9. După ce iau micul dejun, mă duc la Next Generation, unde avem mai multe activități interesante. Ei au ca domenii de activitate dezvoltarea personală și integrarea în societate, iar pe mine m-au integrat oarecum în grupul lor. Selectăm câte un grup de copii de la Centru, pe care îi luăm la asociație, facem diverse jocuri, discutăm, îi scoatem în oraș”.

”Eu nu am imaginație, mă simt ca-n vis după ce-mi ating scopul”

Vasile și-ar dori să-și permită să cumpere cât mai multe cărți, pe care, după ce le citește el, să le dea tuturor copiilor din Centru, să le citească. Nu vrea să le păstreze, ci să ajungă la cât mai mulți. Coincidență sau nu, cartea lui preferată este „Singur pe lume”, a lui Hector Malot. „Este important să citești. Îți îmbogățești vocabularul, aduni informații, te formezi ca om”.

Cititul nu dezvoltă și imaginația? „Eu nu am imaginație. Știu că este ciudat, mai ales că m-am calificat la o olimpiadă unde e nevoie de imaginație. Nu am avut niciodată și asta mi-au mai spus-o și alții. Nu am imaginație și nu visez. Niciodată nu visez cu ochii deschiși la ceva. Abia după ce-mi ating un scop, mă simt mândru și mă simt ca-n vis. Până atunci, nu-mi fac planuri și nu mă gândesc la cât de frumos ar fi. Sunt un optimist bine informat, adică un pesimist. Vrei sau nu, în viață tot dai de rău, dar nu vreau să dau de rău și eu să spun că e bine, să mă mint și să-i mint și pe ceilalți”.

 Familia ocupă, în continuare, un loc special

El e pasionat de învățătură, dar sora lui, Lenuța, a renunțat la școală, iar acum este căsătorită și urmează să devină mamă. Păstrează în continuare legătura, chiar dacă ea locuiește în Suceava. Vorbește zâmbind de Lenuța și de faptul că va deveni unchiul unui băiețel. Familia rămâne importantă, chiar dacă el nu a avut parte de o viață alături de părinți. „Cu tata păstrez legătura. Când poate, vine și mă vizitează. El m-ar lua acasă și acum, dar nu are posibilități financiare și nu m-ar putea ține la facultate. De aceea nu vreau să plec din centru. Aici am șansa de a face școală. Asta nu înseamnă că nu-l vreau pe tata alături. El ne-a crescut, atât cât a putut, și mai rar vezi tați care fac asta. De obicei, mamele se sacrifică, tații mai puțin”.

Despre relația cu tatăl său, povestește și educatoarea Lenuța Ardeleanu: „M-au impresionat de la început. Tatăl său chiar este un om amărât, dar a venit de două-trei ori pe an să-l vadă. Vine pe jos, de pe lângă Oniceni, până la centru, doar pentru a-și vedea copilul. Din păcate, chiar sunt și familii care suferă din cauza lipsurilor financiare”.

„Vreau să-mi deschid o afacere, care să-mi aducă bani fără prea mult stres”

Vasile știe ce vrea și se ghidează mereu după dictonul „Dacă vrei, poți!”. Spune că, până acum, i s-a demonstrat că așa este.

Încă nu s-a hotărât în ce oraș ar vrea să meargă la facultate, dar mai are puțin timp, de vreme ce e în clasa a XI-a, nu în ultimul an de liceu. Știe că vrea să obțină o bursă – l-ar ajuta să se descurce mai ușor – și că vrea să studieze în domeniul economic, pentru a deveni propriul șef. „Vreau să-mi deschid o afacere, care să-mi aducă bani fără prea mult stres. Știu că nu există neapărat așa ceva, dar cred că depinde și de cât de mult te implici. Mi-aș deschide ceva care să implice mâncarea, pentru că întotdeauna va fi nevoie de mâncare și atunci nu aș avea cum să dau greș. Mi-ar fi plăcut și ceva legat de lemn, dar, la cum merg lucrurile acum, când au apărut tot felul de materiale ieftine, care înlocuiesc lemnul, și românii caută lucruri ieftine pentru că nu-și permit altceva, nu cred că aș avea succes”.

Până când va ajunge la facultate, tânărul se bucură de viața de licean și de atmosfera din Centrul „Elena Doamna”, pe care mereu îl numește „acasă”. (Andreea AMARIEI)