A ajuns la Piatra Neamț nici ea nu prea știe cum. Destin? Hazard? S-a mutat într-o sâmbătă, într-o garsonieră închiriată, în Mărăței, iar luni, 1 februarie 2007, a plecat spre serviciu, cu noaptea-n cap, să nu facă impresie proastă din prima zi. A luat un taxi, să fie sigură că nu întârzie. S-a pomenit singură, lângă ofițerul de serviciu, și a așteptat să vină lumea „normală”. Când s-a terminat programul, și-a dat seama că nu știe să ajungă acasă. Stătea în fața inspectoratului, cu hârtia pe care notase adresa în mână și cântărea cele două variante: să cheme un taxi sau să meargă pe jos. Și a plecat pe jos, hotărâtă să cunoască orașul. Au trecut 9 ani de atunci…
„Eu sunt fată crescută la câmpie, când mă uit pe geam și văd un munte mă simt ca pe Valea Prahovei. În afară de oraș, au contat foarte mult colegii și șefii, care mi-au fost mereu aproape, mai ales că eu am venit din viața civilă și, la început, puneam câte 50 de întrebări odată, că nu voiam să greșesc. Apoi, toate informațiile astea utile – care e cel mai bun stomatolog sau unde găsești un anumit tip de produs – tot colegii mi le-au furnizat. Mă răsfață, în fiecare zi găsesc pe birou o brioșă, o bombonică. Sunt copilul adoptat!”.
Cristina Udrea s-a născut la Focșani, pe 11 iunie 1981, într-o familie de oameni exigenți, care nu și-au lăsat niciodată copiii de capul lor. Ea și sora, mai mare cu 5 ani, au fost crescute cu iubire, dar și cu cerințe mari și laude puține. Tatăl, director și acum al Oficiului Fitosanitar Vrancea, a emis lauda „supremă” la adresa Cristinei în ziua în care și-a susținut teza de doctorat. „Era emoționat, s-a uitat tot timpul în pământ, probabil ca să nu mă privească direct și să-mi transmită emoția lui, deși eu n-aveam nicio treabă și m-am uitat peste tot prin sală, iar la sfârșit mi-a spus că a fost «fără cusur». Nu mai auzisem asta de la el până atunci”.
Când a fost vremea să meargă la liceu, tatăl a fost cel care a îndemnat-o să aleagă unul cu profil economic, gândindu-se la viitor. Ea, o îndărătnică din cea mai complexă zodie (Gemeni) s-a dus unde a vrut și, după ce-a absolvit Liceul pedagogic, a urmat cursurile Facultății de psihologie și științele educației, din cadrul Universității „Al.I. Cuza” Iași, după care a făcut master în pedagogie, la aceeași facultate. A lucrat puțin în învățământ și a prins valul de recrutări din 2006-2007, când inspectoratele de poliție angajau ofițeri specialiști în științele educației.
Cum ideea de a lucra în sistem îi dăduse târcoale și în liceu – „Mi s-a părut atractiv, nu era nimeni în familie din domeniu” -, dar nu avea înălțimea necesară pentru condițiile de atunci (minim 1,70 m), de data asta, când se încadra pentru că standardele scăzuseră cu 10 cm, s-a hotărât să încerce. A candidat la Vrancea, dar n-a luat, și s-a dus la examen din nou, pe funcțiile rămase vacante după prima etapă. Cel mai aproape de casă erau Neamțul și Bacăul; nici acum nu știe de ce a ales Neamțul. Nu cunoștea pe nimeni aici, iar prin Piatra Neamț mai trecuse o singură dată, cu mașina.
Acum, are deja „rădăcini”, și-a luat apartament în Precista, ca să nu mai facă o oră pe jos până la serviciu, și, de 9 ani, se ocupă cu formarea profesională continuă a polițiștilor, dar și cu recrutările pentru școlile ministerului, inclusiv pentru Academia de poliție, și cu stagiile de practică ale elevilor și studenților. Mai ales în această perioadă, când Poliția Neamț face angajări din sursă externă, în biroul ei, care face parte din Serviciul Resurse Umane, telefoanele sună continuu. Cu zâmbetul pe buze și cu replica imediată „Nu m-ați deranjat”, Cristina Udea explică fiecăruia ce are de făcut.
* „Statutul ăsta îl duci cu tine la petreceri, în parc, e ca o haină”
Deși a eșuat la prima încercare de a deschide ușile sistemului, Cristina Udrea crede că toate probele eliminatorii de la recrutare sunt bine gândite și au rolul de a face „puțină curățenie” printre candidați. Testarea psihologică, de care mai nimeni nu se teme în comparație cu probele sportive, elimină destui din cursă. „Eu le spun tot timpul că este proba pentru care nu se pot pregăti altfel decât prin odihnă și stare zen. Să nu se certe cu nimeni și să doarmă bine, altceva nu au de făcut. Însă calitățile pe care trebuie să le aibă un om, ca să reziste și să evolueze în acest sistem, sunt foarte importante. Și aici intră echilibrul, capacitatea de adaptare permanentă, conștiinciozitatea și coloana vertebrală. Imaginea întregului este făcută de fiecare în parte și tot timpul când iei o decizie nu trebuie s-o gândești doar prin prisma personală. Statutul ăsta îl duci cu tine la petreceri, în parc, la cumpărături, e ca o haină pe care o porți pe dedesubt și, chiar dacă nu se vede, este acolo. Pornim de la o decență obligatorie și de la niște limite clare, apoi lucrurile decurg în funcție de personalitatea fiecăruia. Mie, de exemplu, nu-mi plac jumătățile de măsură și tonurile gri. Ce nu-i de mine, nu fac, dar, dacă m-am apucat de-o treabă, păi treabă să fie! Și două-trei lucruri, dacă le-am făcut în viața asta, le-am făcut pentru că am muncit”.
Cea mai recentă realizare a subcomisarului Cristina Udrea este doctoratul. A dat examen de admitere în 2012, deși ar fi vrut cu un an mai devreme, dar profesorul Constantin Cucoș, care i-a coordonat și licența, nu mai avea locuri. Un profesor exigent, obișnuit să ceară „mult”, ca să rămână „destul”. După 8 ore de program zilnic, e mai greu să găsești resurse pentru o nouă muncă serioasă, așa că, timp de 3 ani de zile, Cristina Udea și-a sacrificat toate week-end-urile și toate concediile ca să învețe.
„Am avut colegi, care, după două-trei luni, au renunțat. Eu, când simțeam că nu mai pot, sunam acasă. Mama, care îmi spusese să nu mă apuc de doctorat, mi-a fost tot timpul alături, că doar e mama, și mă trimitea să fac o plimbare sau să mă odihnesc, ca să mă refac și să văd lucrurile altfel. Adevărul este că 7-8 ore nu mă ridicam din fața calculatorului și nici măcar nu-mi dădeam seama, pentru ca, brusc, să realizez că sunt epuizată și-mi vine să plâng de oboseală. Aveam de făcut traduceri, articole, lucrări și toate erau cu termene precise – o muncă fantastică. La serviciu, am avut un suport total și din partea șefilor, și a colegilor, am primit aprobări pentru aplicarea de chestionare și tot sprijinul de care aveam nevoie. Niciodată nu mi-am propus să schimb total sistemul de formare profesională, ci doar să vin cu idei care-l pot îmbunătăți. Pe 8 decembrie 2015, am avut susținerea publică și m-am trezit pe holul universității cu dl. inspector șef Paul Tablan, cu adjunctul dl. Bezim, cu șeful meu direct dl. Aurel Munteanu, cu colegi de-ai mei. Bineînțeles că am fost surprinsă, pentru că nu mă așteptam, iar dl. inspector șef, foarte relaxat, m-a întrebat: «Ce e? Doar n-ai emoții!». Exersasem cu o săptămâna înainte, în fața calculatorului, foarte atentă la mesajele non-verbale – să nu mă joc cu pixul, să nu învârt inelul – să am în fiecare secundă reprezentarea a ceea ce transmit și să mă încadrez în cele 33 de minute. Primul om pe care l-am sunat după ce-am terminat a fost mama, care n-a putut veni, pentru că a trebuit să stea acasă cu cele două nepoțele. M-a simțit imediat că sunt mulțumită și mi-a spus «Bravo! Bine că ai terminat!». Toată luna ianuarie am refuzat să deschid calculatorul și, deși era rece, am stat numai afară, să recuperez. Acum nu m-am hotărât când mă apuc de altceva, dar vreau să fac întruna ceva”.
* „S-au făcut glumițe pe seama numelui meu, dar n-am rămas datoare”
Doctorului în științele educației Cristina Udrea îi plac oamenii valoroși, care reprezintă ceva prin ceea ce fac, nu printr-un nume. Tocmai de aceea a fost destul de acidă cu cei care au făcut glumițe pe seama numelui ei. I s-a întâmplat să fie întrebată uneori dacă n-o cheamă și Elena și a răspuns, de fiecare dată, că mama ei este Elena Udrea.
„Față de personajul public cu acest nume nu am decât o indiferență totală, dar față de cei care au făcut glumițe pe seama numelui meu, eu – care, până acum câțiva ani, mergeam liniștită pe stradă – n-am rămas datoare. Nu-mi plac oamenii care vor să pară altceva decât ceea ce sunt și se păcălesc singuri, stabilindu-și obiective care n-au nicio legătură cu realitatea sau cu potențialul lor”.
Cristina MIRCEA
