– Există un mit despre dvs. și vreau să-mi confirmați sau să-mi infirmați: ați câștigat sau ați pierdut jucători la partide de poker?
Niciodată. Sunt speculații, sunt povești. Nu neg faptul că, în acea perioadă, nu am mai jucat un poker cu Sechelariu, cu Ștefan, cu Dragomir sau cu Porumboiu. Era vorba de anturaj și trebuie să recunosc că, în anumite situații, am jucat cu niște arbitri, despre care se știa că nu iau bani pentru a favoriza sau nu o echipă. Dar, când îi câștigau la poker acești arbitri, nu arbitrau meciurile ca la carte. Trebuie să recunosc că, cel puțin în primul an de liga a doua, până am reușit să ne închegăm ca o echipă, a trebuit să mai dăm niște atenții.
În acest context, am avut chiar o contră dură cu acest Niculae, care promovase și el la acea vreme, cu echipa Astra Ploiești. Țin minte că, la ei acasă, i-am bătut cu 1 la 0 și m-a căutat. Vroia să-l cunoască pe patronul de la ”echipa asta de țărani” din Târgu Neamț. În condițiile în care el avusese grad de colonel în Securitate și în condițiile în care, la acel moment, niște băieți îl băgaseră în față.
– Este recunoscut faptul că Gheorghe Ștefan, zis Pinalti, a fost un mare jucător politic al județului, dacă nu chiar al țării. A fost și un mare jucător de poker?
Era un super jucător de poker! Era cel mai bun jucător! Față de mine nu a fost corect, legat de Adrian Iencsi. Pe Iencsi l-am luat mai mult din respect pentru tatăl lui. La vremea când eram jucător la juniori, tatăl lui Iencsi era libero la Ceahlăul. Un om deosebit și un jucător foarte bun. L-am simpatizat și am rămas într-o relație bună.
Într-o dimineață, eram la Piatra Neamț, la BRD, unde aveam cont, și m-a așteptat. Afară ploua mărunt. Era un pic ciupit, tracasat, și m-a implorat să-l ajut cu ”soarele lui”, cu ”lumina ochilor lui”, dar nu prea înțelegeam ce vrea să spună. ”Domnu’ Valentin, băiatul meu, sufletul meu, soarele meu, își bate joc Ștefan de el!”, îmi spune. ”Cum își bate joc?” îl întreb. ”L-a dat la o echipă de șoferi pe la IRTA, unde nu are nici serviciu, nici nu joacă, ăia din echipă sunt niște bețivani și nu se duce cu ei la băutură. Mi l-a distrus! Are 19 ani și nu joacă nicăieri”, îmi mai spune.
I-am zis să mă aștepte să rezolv treaba la bancă și mergem la Ștefan. Îmi răspunde că nu poate merge, că acum două săptămâni s-a îmbătat, a mers la Ștefan la birou și a vrut să-l bată. Până la urmă, am reușit să-l conving pe Ștefan, dar prima lui reacție a fost adversă față de Iencsi. Poate și pentru că tatăl jucătorului a vrut să-l bată.
I-am forțat mâna lui Ștefan și l-am luat pe Iencsi la Târgu Neamț. Deja, la acea vreme, activitatea mea la firmă era dificilă, eram numai în deplasări la Budapesta, era o perioadă când nu se mai făceau schimburi valutare. Era foarte greu și-i vedeam foarte rar pe jucători. Nu vă mai spun că, după ce l-am luat pe Iencsi, am observat că el șchiopăta. Dădusem, la acea vreme, o sumă destul de frumușică lui Ștefan. Norocul acestui copil a fost dr. Surupățeanu, Dumnezeu să-l odihnească. O lună și jumătate s-a ocupat de el și i-a vindecat o bătătură din călcâi. Niciodată nu m-am băgat peste antrenori, să le spun pe cine să bage în echipă. Însă, la acel meci, mi-am călcat pe principii și l-am chemat pe antrenorul de la acea vreme, pe Niță, și i-am zis: ”Vasile, te rog să mă scuzi, niciodată nu am intervenit, dar te rog, de mâine, ca acest copil să joace titular la echipă”. Vasile s-a conformat, iar Iencsi a început să joace din ce în ce mai bine de la meci la meci. La un moment dat, Ștefan a venit la un meci, la Târgu Neamț, și, când l-a văzut cum joacă, nu i-a venit să creadă. În vara acelui an, Ștefan a venit la mine, să îl dau pe Iencsi ca libero la Ceahlăul. I-am spus să-mi dea suma pe care i-am dat-o eu pe Iencsi, dar i-am spus că vreau să devenim și co-proprietari, cu 50% și 50%. Am făcut actele, Iencsi a început să joace la Ceahlăul, am semnat contractele.
La acea vreme, președinte la Ceahlăul era eminența cenușie Chivorchian, fost coleg de școală cu mine la Bacău. Eu știam că sunt co-proprietar cu 50% la Iencsi. Asta semnasem pe actele care au mers la FRF. Trece timpul, mi se întâmplă beleaua care mi s-a întâmplat în 1998-1999 și Iencsi ajunge la Rapid. Sumă oficială de transfer: 600.000 de dolari, deși sunt sigur că a mai fost și altceva.
Și-mi zic ”Uite, Dumnezeu are grijă de mine! Am pierdut tot, dar măcar îmi scot o parte din bani de la acest transfer”. L-am căutat pe Ștefan, care mi-a zis că nu știe ce a făcut Chivorchian, mai ales că acesta plecase de la Ceahlăul, undeva la Timișoara parcă. Am întrebat la federație și mi s-a spus că nu sunt co-proprietar al lui Iencsi. Domnul Chivorchian dusese alte hârtii.
* ”L-am atenționat pe Ștefan că va fi folosit în politică”
– În ce relație ați rămas cu foștii dvs. prieteni de poker și fotbal?
Cu dl. Ștefan nu m-am mai întâlnit de foarte mult timp. Pe timpul ascensiunii sale politice, mi-a propus o colaborare, dar, fiind deja Stan Pățitul, l-am și atenționat și i-am și spus: ”Ai să fii folosit și ai să tragi ponoasele!” Ceea ce s-a și întâmplat. Și-mi pare rău că s-a întâmplat așa.
Cu domnul Porumboiu m-am mai auzit, telefonic. Când m-am întors din Franța, m-am dus la el și l-am rugat să-mi dea să-i coordonez o activitate care-i merge prost. Și răspunsul lui a fost că nu poate să mă pună decât președinte la clubul lui de fotbal. Răspunsul meu a fost: ”Fotbalul pentru mine nu mai există”. Ca să-mi bat joc de munca și banii lui, să plătesc un jucător cu 400.000 de euro, în condițiile în care, la Vaslui, vin trei babe în tribună, este deja cu totul și cu totul peste condiția mea profesională și morală. Însă am rămas prieteni.
– Ați cochetat cu politica?
În perioada 1992-1996, am fost consilier independent la Târgu Neamț, fiind președinte al Comisiei Juridice. Nu am rezistat decât trei ani de zile, pentru că deja volumul de muncă la Agapia era mare și aveam o cifră de afaceri de un milion de dolari, numai din exploatarea forestieră și din cherestele. Aveam abator și ferme. Și deja începusem să devin incomod pentru unii din Consiliul Local. Tot timpul aveam discuții și dispute cu primarul și mai ales cu dna secretară pe probleme juridice. Erau foarte multe cereri de revendicare de terenuri care miroseau și nu am vrut să fiu de acord cu așa ceva.
Este o mare nesimțire ca, în 26 de ani, în acest orășel, să ai o centură ocolitoare și să suporți în continuare mașinile de mare tonaj care trec prin centrul orașului. Nu e posibil ca circulația din oraș să fie blocată, pentru că cineva i-a dat aviz lui Flozampet să-și facă autogară în buricul orașului!
O să vedeți ce o să fie pe vârful acela de pantă, de la ieșire din oraș, spre Piatra, când o să se dea în funcțiune acea construcție de pe stânga. O să vedeți câte accidente o să fie! Cine i-a dat autorizație de construcție acelui patron și în ce condiții? Poate să fie și primar de Paris, nu de Grumăzești. Cum e posibil? Legea trebuie respectată! Și, atunci, se merită să te expui ca om? Pentru ce?
După ce am părăsit acest fenomen fotbalistic, acum patru ani s-au împlinit nu știu câți ani de la înființarea clubului Cetatea. Erau niște domni pe acolo, alde dl. Onu și super președintele inginer Roman. Nu au avut nici măcar bunul simț să dea un telefon, nu mai zic să mă caute personal, și să mă invite la acea festivitate! Pentru ce am cheltuit 3 milioane de dolari la club? Merită?
Din fondurile familiei, am finanțat statuia lui Creangă din parcul central. Dacă o să vă uitați pe spatele statuii, veți citi numele meu. Cei de la Fundația Culturală ”Ion Creangă” nu mi-au dat vreodată un telefon la Zilele ”Ion Creangă” și să-mi spună ”Băi, fraiere, hai mă și tu, că nu ți-ai făcut vilă la acea vreme și nici nu ți-ai luat Mercedes, ci ai băgat bani într-o statuie!”.
Terenul și amenajările de la stadion, tot eu le-am făcut. Cei din urma mea nici măcar n-au vopsit ce le-am lăsat. Numai la tribune am băgat vreo 400 de metri cubi de beton, ca să o consolidez. Și ăștia ajung să nu mă invite? Și atunci, se merită să te sacrifici, să nu dormi nopți? Se pare că nu. Dar am învățat târziu asta.
* Cea mai mare pierdere din viață este că mi-am neglijat familia
– Dacă ați lua-o de la început, ați proceda la fel?
Nu. Pentru că nu mi-am onorat, decât parțial obligațiile familiale. Și asta mă doare fantastic. Îmi amintesc că ajungeam de la Budapesta la ora 2-3 noaptea și dimineața, la ora 7, cea mică mă prindea de picior și-mi spunea: ”Tata, nu pleca! Vreau să stai cu mine!”
– Să înțeleg că ăsta este cel mai mare regret pe care-l aveți…
Este cea mai mare pierdere din viață.
– Ce vă mai doriți de la viață, dle Gârbea?
Să fiu sănătos și eu și familia. Vreau să-mi văd copilul realizat profesional. Dacă reușesc să pun pe picioare afacerea de la Agapia, într-o altă clădire intenționez să fac o mică clinică de recuperare în cardiologie. Și, după aceea, pot să plec liniștit. Dar vreau să mă îngroape la Agapia.
Aici, la cimitirul din oraș, am avut o altă deziluzie. Prin 1992-1993, eram pe val și a venit un electrician de-al meu, care era bun prieten cu preotul Vrăjitoru. Și-mi spune că părintele Vrăjitoru are nevoie de ajutorul meu. Îl iau cu mine și mergem la biserică. I-am dat două mașini de oțel beton, două mașini de ciment, o mașină de tablă, ca să ajungem în momentul când, peste ani, s-a resfințit biserica și s-a făcut o listă cu ctitorii bisericii. M-au sărit și de această dată. Din ce știu, decizia nu a fost a preotului Vrăjitoru, m-a susținut el cumva, însă decizia a fost a unui domn care acum e protopop și e din Humulești, Dogaru. O să merg într-o zi la el și o să-i duc hârtiile judecătorești care mă absolvă de orice vină și să le citească. E un nemernic și un idiot! El a spus atunci, la resfințirea bisericii, că eu nu trebuie să apar ca ctitor, pentru că aș fi penal. Asta era problema lor, nu eforturile pe care le-am făcut. Și, de atunci, am așa o aversiune față de fenomenul Bisericii. Nici la mormântul lui tata nu am mai fost, iar la biserică nu am mai fost de 20 de ani. Însă îl am pe Dumnezeu în inimă.
– Cum e să fii om de afaceri în România?
Aici, trebuie etapizat. Până în anul 2001, era bine. Acum, dacă ești mic, riști oricând să fii strivit. Până în 2001, dacă aveai capacități mintale și morale, te descurcai. După 2001, totul a intrat sub control. Acum, în 2016, nu ai nicio posibilitate să faci vreo afacere legală. În primul rând, discutăm de domeniul bancar. În Elveția, Banca Agricolă finanțează agricultura, nu construcțiile sau imobiliarele. Am fost la trei ferme din Elveția și laptele se aruncă la canal. Se strânge doar 800 de litri de lapte pe zi de la o fermă, restul la canal. Cine e cel mai mare exportator de brânzeturi din lume? Elveția. Le-am spus că nu sunt sănătoși la cap. Știți ce mi-au răspuns? ”Noi, de 80 de ani, ca stat, subvenționăm acest sistem, până am ajuns aici. Să avem un echilibru. Dacă eu las controlul și procesez cât lapte îmi iese, poate luna îmi iese bine, dar, poate, luna viitoare scad prețurile din cauza acestei infuzii de lapte și pierd piața din mână. Ca să fiu stăpânul pieței, trebuie să o controlez”. Însă și sistemul politic controlează mediul nostru de afaceri. Mai întâi, să vedem dacă au fost influențe politice sau nu atunci când, fiica lui Băsescu a primit un credit de un milion de euro pe persoană fizică.
În alte vremuri, băieții deștepți care au luat CAP-urile mergeau la banca lui George Păunescu și-i spuneau: ”George, dă-mi 2 milioane de dolari, un milion ți-l dau ție și pun garanție ferma de nu știu unde”. Mâine avea banii. Pe George Păunescu nu-l interesa garanția de 100.000 de euro.
De câțiva ani, băncile s-au înțepat și nu mai pun botul la manevre. Eu aș întreba pe un director de bancă: ”cum i-ai trimis, cumetre, banii lui Țiriac în off-shore?” Acești oameni au devalizat statul român. Nu se mai pot face afaceri în România, pentru că nu mai sunt bani.
Mai grav este că în România nu mai sunt oameni. Caut de două săptămâni un om care să-mi cosească iarba. Nu am găsit. Îl plăteam cu 100 lei pe zi. S-a generalizat o lene cruntă în România. Ne furăm singuri căciula cu aceste ajutoare sociale. Mă bucur că am recuperat afacerea din Agapia, dar mă gândesc cu groază, în perspectivă, la modul cum mă voi descurca.
Ciprian Traian STURZU
