Otilia Mircea este absolventă a Facultății de Geografie-Geologie, specializarea Geochimie, este doctor în chimie și lucrează ca restaurator la Muzeul de Istorie din Roman. Un om deschis, optimist, plin de tonus, deși lucrează între bucăți de metal ruginite și cioburi străvechi de ceramică.
– Cum ajunge un doctor în chimie să lucreze într-un muzeu?
– Am avut șansa să ajung la Muzeul de istorie din Roman după terminarea facultății, atunci când, ca tânăr absolvent, îmi căutam un loc de muncă. Terminasem Facultatea de Geografie-Geologie, specializarea Geochimie și am luat în calcul două posibilități: a fi profesor și a fi muzeograf. Ei bine, atunci era scos la concurs un post de muzeograf în Roman… Am câștigat concursul și așa m-am hotărât să rămân muzeograf și să fac o meserie despre care nu știam aproape nimic. A trebuit să citesc foarte mult și să învăț, ca să știu ce înseamnă să fii muzeograf, dar și restaurator. Iar specializarea mea în Geochimie – chimia Pământului – m-a ajutat foarte mult atunci când am ajuns să fac cunoștință cu arheologia. Obiectele vechi, poate nu neapărat antice, dar cu certitudine vechi, care, din diverse motive, au „zăcut”, cum spunem noi, în pământ, la diferite adâncimi în sol, în timp sunt degradate. Sigur, cunoștințele dobândite în facultate mi-au fost deosebit de utile, dar ceea ce se găsește într-un muzeu este mult diferit de teoria generală din facultate. Aici ai de a face cu diverse obiecte, confecționate din diferite materiale, din diferite perioade, recoltate din diferite zone și trebuie analizat fiecare obiect în parte.
– Există destule obiecte pe care arheologii le găsesc, după un număr apreciabil de ani de la crearea lor, în stare intactă. Care este explicația specialistului?
- E vorba și despre condițiile chimice în care s-au păstrat, dar nu numai. Pentru fiecare obiect se are în vedere, în primul rând, materialul de bază din care a fost confecționat. Fierul, se știe, este mult mai ușor degradabil față de bronz sau față de argint ori aur. La fel de importantă, însă, este și compoziția solului în care obiectul a zăcut timp îndelungat, aciditatea lui, umiditatea și altele.
– Vizitatorul unui muzeu vede limpede restaurarea unor obiecte din ceramică, fiindcă sunt porțiunile acelea albe care înlocuiesc bucățile lipsă. La metale cum procedați?
- La metale este mult mai simplu. Când un obiect din metal ajunge în cadrul laboratorului, procedăm imediat la studierea stării de degradare, iar, pentru asta, sunt necesare niște analize, pornind de la suprafață și mergând spre interiorul obiectului. Aici, la Roman, nu avem un laborator specializat pe analize complexe, dar avem colaborări cu laboratoare din mediul universitar, unde realizăm și analize complexe. Ei, abia după ce avem toate aceste analize, putem hotărî, de comun acord – fiindcă, de obicei, există mai multe opinii privind restaurarea… – care ar fi soluția optimă, tratamentul optim care trebuie aplicat obiectului, astfel încât acesta să devină așa cum a fost inițial. Și, mai mult decât atât, să fie și conservat de aici înainte, echilibrat din punct de vedere chimic, adică să fie protejat față de factorii degradanți din mediu.
– Îmi imaginez că, în afara cunoștințelor de chimie, de geochimie, aveți nevoie și de apreciabile cunoștințe de istorie, fiindcă nu tratați obiectele arheologice doar ca pe niște simple bucăți de metal…
- Da, normal. Fiindcă sunt foarte importante pentru noi contextul în care a fost descoperit obiectul, modul și aria în care a circulat obiectul, modul de utilizare, cauza abandonării lui și încă altele. Sigur că trebuie să avem temeinice cunoștințe de istorie. Să mă refer, de exemplu, la obiectele descoperite în mormintele de incinerație. M-am ocupat foarte mult de obiectele care au zăcut în spații închise, fiind depozitate în urnele funerare. Ele, în timp, au avut o altă evoluție a degradării față de cele care au zăcut direct în pământ și, de aceea, ele ne dau foarte multe informații: despre modul și cauza abandonării – dacă au făcut parte din ritualurile funerare -, despre elementele auxiliare, cum ar fi despre îmbrăcămintea din epocă – dacă putem extrage amprente, fibre mineralizate în timp. Uneori, obiecte de numai câțiva centimetri pot furniza informații mai multe și mai importante decât incinte vaste dintr-un sit deschis. În ceea ce privește obiectele care au zăcut în spații închise, sunt două situații distincte în ceea ce privește starea lor de conservare: întâi, obiectele care au fost trecute prin foc – și aici vorbim deja despre o structură modificată – și a căror analize urmează un anume protocol, apoi obiectele care au zăcut în spații închise fără a fi fost arse ori modificate în alt fel decât de trecerea timpului, a căror ananlizare urmează alte căi.
– Un restaurator, în afara cunoștințelor de istorie, chimie, structura metalelor și mai știu eu ce altele, are nevoie și de imaginație?
– Trebuie să știm să privim în profunzime, dar nu este suficient. Importante sunt rezultatele pe care noi le obținem în urma unor cercetări laborioase, între care esențiale sunt cele de microscopie electronică, care evidențiază deteriorarea până la nivel de structură celulară. Cât privește imaginația… ce să zic? Da, este nevoie de ea, dar noi putem reconstitui obiectul – din care avem în față doar un fragment – prin analogie cu alte obiecte similare, descoperite în același sit sau în zonă… Se creează, de-a lungul timpului, niște „modele”, niște „tipuri” de obiecte și meseria apelează automat la ele.
– Recunosc, e o întrebare de ignorant: cam ce proporție dintr-un obiect trebuie să aveți la dispoziție ca să puteți reconstitui obiectul inițial, în întregime?
- Dintr-un fragment foarte mic, nu putem avea cunoștințele necesare pentru a defini un obiect. În cazul ceramicii, de exemplu, trebuie să avem măcar o parte din baza vasului, o parte din „burta” vasului, cum îi spunem noi, și o parte din „gură”. Dar, atenție!, restaurarea nu înseamnă să facem vase noi, pornind de la niște cioburi din trecut. Restaurarea înseamnă a pune în valoare un obiect folosit cu mulți ani în urmă. Cu siguranță, vizitatorului – deci, nespecialistului – îi vine greu să-și imagineze cum arăta obiectul original plecând doar de la un fragment, dar aceasta este regula în restaurare: nu facem obiecte noi, cu foarte mult material contemporan adăugat, ci „reparăm” și conservăm ceea ce au găsit arheologii. Dar munca unui restaurator înseamnă și să vadă, zilnic, săptămânal, mă rog… să urmărească în timp, să monitorizeze, dacă vreți, transformarea unui obiect care a fost adus de arheologi și care trebuie să ajungă într-o anumită stare și, în starea aceea, să reziste foarte mulți ani în condiții de expunere în muzeu.
– Din atâte obiecte care v-au trecut prin mâini, în timp, există unul care să însemne pentru dumneavoastră mai mult decât celelalte? Fie că v-a ridicat mai multe probleme, fie că a constituit un „chalange”, fie v-a stârnit ostilitate din cine știe ce motiv, fie v-a plăcut în mod deosebit…?
- Da, există unul care mi-a plăcut în mod deosebit: este obiectul pe care l-am prezentat la examenul pentru obținerea atestatului profesional de restaurator, o diademă din cupru aurit, din epoca medievală, probabil secolul al XIV-lea, al XV-lea. Dar toate obiectele de podoabă îmi sunt dragi și lucrez cu încântare la ele.
– Știu că dumneavoastră aveți și o poveste să-mi spuneți…
- Este vorba despre povestea obiectelor din Muzeul de istorie, poveste-proiect care se desfășoară împreună cu copiii, în folosul copiilor, dar și în intenția promovării obiectelor expuse în muzeu. Noi ne-am propus să acoperim acel palier de copii care nu merg la un muzeu de istorie fiindcă sunt prea mici; vorbim de copii de 6-7 ani. Și atunci ne-am gândit să „ducem” muzeul la copii… Le povestim, la propriu, copiilor ce facem noi în muzeu, fiecare în domeniul lui, și chiar simulăm munca noastră, a restauratorilor, prin jocuri puzzle. Practic, ce am făcut? Am fotografiat obiecte reprezentative din muzeu și le-am transformat în puzzle-uri, pe care le-am dat copiilor ca să le completeze. Copiii au reconstituit fiecare obiect din materiale diferite, fiecare cum a avut inspirație sau din ce a avut la îndemână. Surpriza a fost uriașă, fiindcă proiectul are mare priză. Inițial, proiectul a fost gândit pentru 160 de copii și am ajuns să lucrăm acum cu 5.000 de copii! Proiectul urmărește să promoveze creativitatea și, atunci, fiecare cadru didactic își îndrumă copiii în așa fel încât lucrările să fie cât mai diversificate. De aceea, materialele pentru „puzzle-uri” sunt atât de diferite: semințe, pene, resturi de creioane, mărgele… Ce este foarte interesant este faptul că, după ce execută aceste mici opere de artă, copiii, când vin în vizită la muzeu – fiindcă, prin proiect, ei beneficiază de o vizită gratuită la muzeu -, își caută fiecare vasul său, vasul pe care l-a „restaurat” grafic. Eu țin foarte mult la acest proiect, cu atât mai mult cu cât se adresează și școlilor și grădinițelor din mediul rural, adică acolo unde muzeul „ajunge” mai greu; și țin la acest proiect și pentru că este un proiect colectiv și, astfel, îi am alături mereu pe colegii mei.
Dan AILINCĂI
