Se spune că, în săptămâna dinaintea Duminicii Mari, când vara își intră în drepturi, câmpurile sunt pândite de fel de fel de primejdii – furtuni, vârtejuri, grindină -, iar oamenii sunt urmăriți de Rusalii, făpturi mitice, ciudate, stăpâne ale văzduhului, de care bătrânii satelor se tem și le numesc în fel și chip: ”Ielele”, ”Șoimanele”, ”Zânele”, ”Dânsele”, ”Frumoasele”, ”Măiestrele”, ”Milostivele”, ”Împărătesele văzduhului”, ”Fetele Câmpului”, ”Ursoaicele” (”Ursitoarele”). Le spun astfel, ca să nu le zică pe nume, să nu le supere. Oamenii în vârstă vorbesc cu teamă despre aceste misterioase femei și aduc în discuție legende pe care le știu de la moșii lor. Spun că Rusaliile ar fi fost slujnice ale lui Alexandru Macedon și, după ce au băut apă vie pe furiș, s-au transformat în zâne.
Rusaliile – iele, zâne, șoimane, milostive, doamne, împărătesele-văzduhului, ursoaice, etc. – erau respectate, dar nu îndrăgite, pentru că aduceau tot felul de boli. Ele apar noaptea, înainte de cântatul cocoșilor. Se mai zice că sunt spirite răzvrătite ale morților, care, după ce au petrecut Paștile cu cei vii, părăsind mormintele la ”Joimari”, nu mai vor să se întoarcă sub pământ. Oamenii nu știu câte sunt și nu le spun pe nume, ca nu cumva să le supere. Rusaliile umblă îmbrăcate în alb, dansează în văzduh și caută locuri neumblate. Locurile unde au jucat rămân arse și neroditoare.
Din unele legende, aflăm că Rusaliile răpesc, din când în când, un tânăr frumos, ca să joace cu el. Când este eliberat, tânărul nu are voie să le descopere altora cântecele lor și nici să le mărturisească semenilor ce a văzut. În caz contrar, e pedepsit cu moarte sau paralizie.
* Superstiții de Rusalii
Acum nu se merge la câmp, pentru că Rusaliile pedepsesc cu boala zisă amorțeală, dambla, luat de vânt sau ologeală. În Duminica Rusaliilor, nu e bine să te urci în arbori sau în locuri înalte și nici să călătorești departe de casă.
Gospodarii își ornează și protejează bătătura cu flori, frunze de tei sau de nuc, pentru a îndepărta ielele, zânele rele sau duhuri ale naturii.
De Rusalii, este bine să nu se certe nimeni, căci e luat de iele. E bine să ai la tine trei fire de usturoi, în sân sau la brâu. Femeile duc la biserică frunze de nuc și de tei, pentru a fi sfințite, și apoi le aduc acasă. Le împrăștie prin camere, prin grădină, prin locurile unde stau animalele.
Se spune că, dacă în noaptea de Rusalii vei dormi sub cerul liber sau dacă te vei duce la fântână, vei cădea sub puterea ielelor. Rusaliile pedepsesc pe aceia care lucrează în această zi, considerată a dansului lor, și nu o prețuiesc și sărbătoresc cum se cuvine.
E un moment când creștinii sfințesc ramuri de tei, soc, mure, pe care le folosesc apoi ca leacuri tot restul anului. În tradiția populară se zice că numai până la Sânziene plantele au puteri vindecătoare.
Se ung ușile cu usturoi, pentru că, așa, casa va fi păzită de rele și ghinion tot restul anului.
* Călușarii tămăduitori
”Dansul călușarilor” este un obicei popular legat tot de Rusalii. Se crede că acest dans ritual poate să vindece relele făcute de Rusalii. Se adună cei mai buni dansatori ai satului și formează o ceată de 13 călușari. Timp de o lună, ei se leagă cu jurământ că vor juca ”Călușul”.
În acest timp, bolnavii caută să se vindece. Cel bolnav se întinde pe pământ, iar călușarii încep dansul și săriturile. La un anumit timp, fiecare călușar sare peste cel bolnav, iar, la sfârșit, celui bolnav i se șoptește la ureche un descântec de sănătate.
Tradiția călușarilor vine din vremuri străvechi și e născută din credințele pre-creștine. Se crede că, pe vremuri, călușarii erau preoți ai cultului solar. Aceștia erau conduși de un mare preot, iar dansurile lor erau inițiatice. După răspândirea creștinismului, preotul a primit numele de vătaf.
Despre dansurile călușarilor, se spune că erau exorcizante. Marele preot era cel care implora zeul să îi ajute. El conducea mica armată a călușarilor, care se războia cu duhurile rele ce puneau stăpânire pe sate. Mai mult, călușarii depuneau un jurământ al tăcerii, doar vătaful având voie să vorbească.
Grupurile de călușari aveau un număr variabil de dansatori. Cel mai adesea erau alcătuite din nouă flăcăi. Aceștia se împărțeau astfel: un vătaf, un stegar, un ”mut” (acesta, de obicei, mascat și cu o sabie de lemn în mână) și călușari de rând. Călușarii făceau legăminte de ceată pe durate diferite, în mod curent o săptămână. Câteodată, aceste jurăminte se făceau pe trei ani. Jurământul se efectua cu mâinile pe steag sau trecând pe sub steag.
Se crede că ”mutul”, dacă își încălca consemnul muțeniei în timpul jocului, risca să înnebunească. Pe durata convenită a Călușului, membrii cetei se abțineau de la relații sexuale, fiind obligați la puritate totală.
Un moment caracteristic, dar, totodată, enigmatic, îl reprezenta jocul executat în genunchi. Mutul era păstrătorul secretului inițiatic. Vătaful avea misiunea supravegherii corectitudinii jocului, a chemării periodice la vigilență și a menținerii stării de taină.
Tradiția spune că fiecare ceată de călușari va da viața, va însufleți dansul menit să-i scape de suferință pe aceia care n-au fost cu băgare de seamă și au lucrat în zilele de Rusalii, în popor cunoscuți drept cei ”luați din căluș”.
* Obiceiul Frunzelor de tei
Duminica Rusaliilor sau Duminica Pogorârii Duhului Sfânt mai este numită și Duminica Cincizecimii, deoarece acest eveniment a avut loc la cincizeci de zile de la Învierea lui Hristos.
Duminica Rusaliilor, când este prăznuită Pogorârea Duhului Sfânt, este prilej pentru aducerea aminte de ”limbile ca de foc” care s-au pogorât peste Apostoli. Aceste ”limbi” sunt închipuite astăzi de frunzele de nuc sau de tei, care sunt aduse de credincioși la biserică, pentru a fi sfințite. După slujbă, frunzele se iau acasă și se așază la icoane și la uși.
În popor, se crede că frunzele și ramurile de tei feresc gospodăriile de fulgere, de grindină și de duhurile cele rele. Aceasta credință populară s-a întemeiat alături de sărbătoarea Pogorârii Sfântului Duh și datorită sfințirii frunzelor cu Agheasmă, acestea devenind astfel purtătoare de har.
