Adăpostul pentru câini din Roman este situat în preajma gropii de gunoi. Mai precis, între fosta groapă de gunoi – acum, acoperită cu pământ și deja plină de iarbă, ca un deal abrupt și tronconic – și actuala groapă de gunoi, așa-zis ”intermediară”, dar care deja o întrece în înălțime pe cea veche.
Dl. primar Leoreanu spune că, la toamnă cel mai probabil, o va desființa. Va duce gunoiul la Stația de transfer și sortare de la Cordun și, după compactare, acesta va fi dus – în sfârșit! – la depozitul central de la Girov. Cum se vor putea executa toate aceste operațiuni cu un gunoi semiputred și semimacerat, e o curiozitate pe care abia așteptăm să o vedem satisfăcută. Până atunci, nu avem decât să privim norii, negri și deși, de ciori, care se ridică din când în când de pe gunoaie, pentru a se așeza imediat în alt loc. Toate acestea se petrec continuu. E o dinamică nelămurită, fiindcă nu poți înțelege de ce s-au ridicat ciorile dintr-un loc, pentru a se așeza în altul. Este, se pare, o entropie a stolului, care seamănă destul de mult cu mișcarea browniană…
Dacă ajungi, cine știe cum, între cele două dealuri de gunoaie, dai mai întâi de câțiva muncitori de la platforma de gunoi, care – din motive doar de ei știute – îți aruncă priviri ostile. După cum arată și după cum te privesc, ai nevoie de o oarecare doză de curaj ca să înaintezi.
Adăpostul pentru câini e o clădire joasă și anostă, înconjurată de un gard de sârmă. Ceea ce ar putea fi, la o clădire obișnuită, o terasă (sau, mai degrabă, un soi de prispă joasă, ca la casele bătrânești), aici e un șir de cuști din sârmă groasă, care înconjoară clădirea și în care sunt mulți câini. Câini care, de cum dau cu ochii de cineva, se pun pe lătrat, fiecare în legea lui.
Din hărmălaia aceea, ne iese în întâmpinare Cezar Scutaru, șeful Serviciului Adăpost Câini Comunitari, care are un tic, dă din mâini într-una. Odată intrat în incinta adăpostului, am constatat că nu era un tic, era singura metodă eficientă pentru a împiedica roiul de muște să se așeze pe tine.
”Adăpostul are 87 de cuști și acum, când vorbim, sunt ocupate toate. E încă bine, am avut perioade când am avut și 200 de câini aici. Îi mai puneam și câte 2-3 într-o cușcă – cei care nu se luptau între ei -, i-am mai ținut și prin curtea din spate… Ce să facem? Era pe vremea când nu se modificase legea și eram obligați să-i ținem, să-i vaccinăm, să-i crotaliem, să-i castrăm și să-i eliberăm…Ei, noi nu ne grăbeam prea tare să-i eliberăm, fiindcă știam că vor produce disconfort romașcanilor…”
În interior, adăpostul are tot ce îi trebuie: birouri pentru angajați, cabinet medical, grup sanitar, magazii de materiale… În mijlocul clădirii, este un spațiu amenajat exact ca un padoc, cu o alee centrală și cuști pe fiecare parte a aleii. Cuștile sunt din sârmă groasă, au o portiță spre alee, tot din sârmă, care se închide cu un zăvor, dar mai au și niște ușițe scunde, în spate, pentru evacuarea dejecțiilor și gunoiului, care sunt confecționate din plastic! Gros, e adevărat, dar, totuși, plastic… Ei bine, toate sunt roase pe jumătate și acum sunt cârpite cu tablă.
”Alea sunt nimic, sigur că au ros plasticul, dar ce ziceți de asta?” mă întreabă dl. Scutaru, arătându-mi peretele din sârmă al unei cuști, care fusese ros, dublat cu încă un rând de sârmă și apoi ros și acela… ”Am avut niște adevărate bestii aici”, spune Cezar Scutaru, cu nostalgie parcă.
Ajung în adăpost câinii fără stăpân – sau aparent fără stăpân – care sunt capturați de angajații serviciului. Sunt cazuri când, după capturare, apare și proprietarul câinelui care fie a fugit, fie s-a rătăcit, oricum a ajuns aici. Pentru a-l recupera, proprietarul trebuie mai întâi să facă dovada că este într-adevăr stăpânul animalului, după care trebuie să achite o ”taxă de revendicare”, în valoare de 50 de lei, și încă o taxă, de 5 lei/zi, pentru toată perioada cât a stat câinele în adăpost.
Revenind, capturarea se face cu un laț special, care are în alcătuire o sârmă oțelită (numită ”șufă”, în limbaj așa-zis tehnic), care costă aproape 300 de lei. Și pe care unii câini o mușcă și o fac inutilizabilă. Capturarea mai ”modernă” se face prin tranchilizare, utilizându-se niște ”proiectile” cu tranchilizant (care costă peste 100 de lei bucata), dar care tranchilizant nu are acțiune instantanee. ”Se întâmplă frecvent să plece câinele cu săgeata înfiptă în el și se pierde prin bălării ori se ascunde și nu-l mai găsești”, explică dl. Scutaru.
Odată ajunși în adăpost, câinilor li se fac deparazitări exterioare și interioare, se vaccinează antirabic și se crotaliază (li se aplică niște ”cercei” din plastic, pentru înregistrare). Apoi, sunt hrăniți și întreținuți vreme de 14 zile. Dacă, în acest interval, apare cineva care dorește să ”adopte” un câine, respectivul animal a scăpat de eutanasiere.
”Am avut și cazuri când, după ce a venit omul aici, a văzut un câine, l-a plăcut, l-a luat acasă, la o săptămână, două, l-a adus înapoi, că nu-i mai place sau că nu-l poate dresa…” Cezar e ușor indignat. ”Că și unii oameni… nu mai zic… Ce pretenții să ai de la un câine vagabond, care a trăit mai mult ascunzându-se sau atacând sau în haită? Cum crezi tu că-l poți dresa?”
Dacă facem un calcul sumar al cheltuielilor de la Adăpostul pentru Câini Comunitari din Roman, avem:
- Capturare și transport = 114 lei/câine
- Deparazitare interioară = 7 lei
-
Deparazitare exterioară = 14 lei
-
Vaccinare = 8 lei
-
Întreținere padoc = 29 lei/zi
-
Eutanasiere = 58 lei
-
Transport ecarisaj (Bacău) = 2,25 lei/kg
Până aici, face 252 de lei. Hrana, în luna mai, când în adăpost erau ”doar” 62 de câini, a costat 2.700 de lei. La aceste cheltuieli, sigur că se adaugă și cele cu salarizarea personalului, cu întreținerea, reparațiile și carburantul pentru mașină.
Un copil aflat în plasament, primește 600 de lei pe lună, adică 20 de lei pe zi. Pentru un câine, numai întreținerea padocului costă 29 de lei.
Toate operațiunile, în afară de capturare, hrănire și întreținerea curățeniei, sunt făcute de medici veterinari, aflați în contract de prestări servicii cu Primăria Roman. Deparazitările, vaccinările, castrările (când este cazul), microcipările și, în final, eutanasierile sunt executate de personal medical specializat. Eutanasierea, de pildă, se petrece în etape, câinelui făcându-i-se mai întâi o anestezie și abia apoi la injecția letală.
”Nu mai sunt aduși atât de mulți câini din județele învecinate, ca acum 3-4 ani. Se mai aduc, dar puțini, grupuri mici, 4-5 câini. Nu mai sunt transporturile acelea masive… Mi-aduc aminte că mi-a povestit o doamnă cum, într-o dimineață, pe la 5.30, pe strada Tineretului, în fața Policlinicii, a oprit un camion mare, ca acelea care transportă carne, spunea doamna. Șoferul a coborât, a deschis ușile din spate, a urcat la volan și a demarat. Din interior, săreau zeci de câini… Doamna a fost atât de șocată, încât nu s-a gândit să rețină numărul mașinii… Da, se întâmplau astfel de lucruri, dar acum, că legea permite eutanasierea, s-au mai așezat treburile…”
Dl. Cezar Scutaru își termină povestea, luptându-se cu zecile de muște care roiesc în jur.
Muștele, vecinătatea gunoaielor și mai ales mirosul specific adăpostului de câini îi fac pe Cezar și pe subordonații lui să merite un spor de condiții grele. Părerea mea și nu doar a mea…
Dan AILINCĂI
