Întreaga lună a lui Cuptor stă sub semnul Soarelui arzător, al muncii câmpului, dar și al interdicțiilor severe, impuse de sfinții populari năprasnici, cu rol purificator asupra celor care nu le cinstesc zilele.
Arșiță și ploaie, flăcări și gheață, fulgere și curcubeu, toate sunt descătușate de ei, în timp ce cutreieră văzduhul în căruțe cu roți de foc, trase de cai înaripați. Oamenii se roagă lor, aprind lumânarea păstrată la icoană de la Paști și afumă mâțișorii de salcie de la Florii.
În popor, se credea că aceste ”puteri” devin mai puțin periculoase după 27 iulie. Începând cu această zi, berzele și cocorii își pregătesc zborul cel mare, cerbii ies din râuri, semn că apa începe să se răcească, merele sunt bune de mâncat, turmele încep să coboare la vale, crugul cerului se întoarce spre toamnă…
În mentalul popular al românilor, aspectul distructiv al focului implică existența unor existențe malefice, chiar dacă, în esență, focul ce arde și mistuie este simbolul regenerării și al purificării.
Astfel, Sântilie, împreună cu surorile sale – numite Pâliile, Paliele sau Panteliile (19 iulie) -, cu Sfântul Foca, patronul incendiilor devastatoare (23 iulie) și cu frații săi – Ilie Pălie (21 iulie) și Pantelimon (27 iulie) -, desemnează perioada cea mai toridă a anului, marcată de nenumărate și severe interdicții de muncă, cu scopul de a feri recolta de primejdia focului, iar pe membrii familiei – de boli aducătoare de ”fierbințeală”.
În aceste zile, țăranii nu foloseau cuptorul, nu lucrau pământul, dăruiau apă și fructe călătorilor. Pentru țăranul român, nu era ușoară respectarea acestor interdicții. Era vremea când se muncea de la răsăritul până la apusul soarelui: se mergea la seceriș, se scoateau ceapa și usturoiul din straturi, ca să nu încolțească, se pregăteau podurile și hambarele pentru a depozita recoltele, se seamănau pentru a doua oară varza și spanacul, se săpau viile și se curățau buruienile, ca să nu se strice strugurii.
Unele din aceste sărbători se țin până în zilele noastre, îndeosebi cele ale căror patroni sunt aspri și neînduplecați.
Se crede că ultimul dintre frații lui Sântilie este cel mai aprig. Era numit diferit, de la zonă la zonă – Pantelimon, Pintelei-Călătorul, Pintilie sau Sf. Ilie ăl șchiop – și era temut peste măsură. Acest lucru ne amintește și de alte zile patronate de sfinți importanți, care încheie un ciclu festiv, precum Filipul cel Șchiop sau Sânmicoară.
* Sfântul Foca
Biserica prăznuiește la 22 septembrie doi Sfinți Mucenici, care poartă același nume. Unul este Sfântul Foca ”făcătorul de minuni”, iar celălalt este Foca ”grădinarul”. Mutarea moaștelor Sf. Sfințit Mc. Foca din Sinope, la Constantinopol, s-a petrecut în secolul IV d.H. și se prăznuiește la 23 iulie.
Se credea despre Foca că era ținut doar de creștini, dar, odată, când, de ziua lui, au ars șapte sate, sărbătoarea acestui sfânt a început să fie ținută și de turci.
Despre Foca se spunea că îi pedepsește pe cei care nu îi serbează ziua. Arde case, stoguri de paie, cereale și chiar pe cei care îndrăznesc să lucreze de ziua lui. Astfel, pentru generațiile mai vechi, dar și pentru tinerii proveniți mai ales din mediul rural, Aducerea Moaștelor Sf. Sfințit Mc. Foca face parte din categoria zilelor de peste an ce se bucură de mare atenție și cinstire.
* Superstiții de ziua Sfântului Foca
În popor, Ilie Pălie și Foca erau ținute pe 21, respectiv 22 iulie, de teama incendiilor și a arșițelor prea mari, crezându-se cu tărie că Pălie ar naște focul, iar Foca ar sufla în el spre a-l face mai mare!
”Nu se lucrează de Foca, că iei foc”, circulă o vorbă printre bătrânii satelor nemțene.
Este bine să ne gândim că, fără foc, nu iese fum, adică orice zicală populară are un sâmbure de adevăr ascuns în ea.
Strămoșii noștri, în aceste zile de sărbătoare, își linișteau și bucurau sufletele. În prima parte a zilei, participau la rugăciunile din Sfintele Biserici Creștine, apoi se delectau cu diferite jocuri, hore, glume, despre care se credea că bucură sufletului sfântului sărbătorit.
