Locuri și oameni din fascinanta istorie a Romanului (II)

”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu

 Ajusesem, în articolul anterior, cu periplul nostru printre locurile și oamenii care au  marcat în vreun fel istoria Romanului, pe strada Ștefan cel Mare, la biserica catolică. Este o construcție relativ recentă, lucrările pentru edificarea ei începând în anul 1932, iar sfințirea având loc în 1950.

 Peste drum de actuala biserică catolică, funcționa Ceaprazăria Flinter. Pentru cititorii noștri mai tineri, ceaprazăria era un magazin unde se vindeau șepci, pălării, bascuri, toate produse, de regulă, în atelierul din spatele magazinului. În ultimii ani de comunism, în clădire a funcționat singura farmacie veterinară din oraș.

Ceva mai spre centru, dar pe partea actualei biserici catolice, găsim și azi fosta Casă Mârț. Mârț era farmacist și locuia la etaj, iar la parter locuia un stomatolog, renumit pe vremea aceea, Mardiros.

Peste drum, ceva mai jos, a funcționat inițial prima bancă românească din Roman, numită deja Banca Națională. Ulterior, clădirea a aparținut, prin cumpărare, din anul 1907, Societății Culturale ”Miron Costin”, apoi o vreme a adăpostit Biblioteca, iar mai târziu, în anii comunismului, a funcționat aici, pentru un timp, Clubul Întreprinderii de Țevi.

Exact față în față, a existat o clădire în care funcționa Cinematograful ”Trianon”. Era, de fapt, o sală ”multivalentă” putem spune, fiindcă aici se desfășurau și spectacole de teatru, de revistă, aveau loc concerte, dar rulau (în funcție de frecvența cu care apăreau) și filme.

Pe scena Cinematografului ”Trianon” a evoluat de multe ori trupa Teatrului ”Cărăbuș”, aflată în turneu. Tot aici a concertat și George Enescu.

Spectacole mai aveau loc și în saloanele Hotelului Cobzaru, aflat în apropiere.

Hotelul se numea, de fapt, ”Modern”, denumire păstrată de Cobzaru, cel care l-a preluat la un moment dat, dar clienții au preferat să-i dea o nouă denumire și îi spuneau Hotel Cobzaru.

Era un complex hotelier, cum i-am spune astăzi, având hotel, o bodegă, un restaurant, o cofetărie, un salon de teatru – cinema. Din păcate, în anii ’40, tot complexul a ars, incendiul plecând de la o peliculă cinematografică, în timpul proiectării unui film.

Lângă Hotel Cobzaru s-a deschis, la un moment dat, un atelier fotografic ”Lumiere”, dar vizavi, după Cinematograful Trianon, era grădina de vară a cinematografului, care, în timpul verii, constituia atracția preferată a romașcanilor  cinefili, dar și a copiilor, aici având loc, săptămânal, spectacole de marionete, susținute de artiștii Teatrului ”Țăndărică” din București. Într-un astfel de spectacol a evoluat și celebra Silvia Chicoș, actrița cu glas de copil, originară din Botoșani.

După grădină, pe aceeași parte, se găsea Banca de Gross, clădire care, pe la începutul secolului XX, a găzduit Restaurantul cu Terasă Krauzowicz, foarte elegant și foarte frecventat.

Prin anii ’50, a adăpostit Muzeul de Istorie, abia înființat de dr. Vasile Ursachi. Familia Ursachi, Vasile și Minodora, a locuit în aceeași clădire câțiva ani, timp în care într-o încăpere era muzeu, iar în celalaltă locuința muzeografilor. Acum, acolo funcționează un motel.

Prin 1903, restaurantul Krauzowicz a fost preluat de frații Rottenberg, odată cu terenul vecin, pe care frații și-au construit o casă, actuala Casă Romașcană. Frații Rottenberg dețineau în vecinătate și o tipografie.

Mai departe, era magazinul de piese auto al lui Șalu. Acest Șalu a vândut primul automobil care a circulat în Roman, un Ford T, prin acest magazin, prin care, ulterior, a adus și biciclete, motociclete și piese pentru ele.

În zona aceasta, în anii interbelici, evolua un vestit acrobat, Alexander. El întindea o sârmă între Hotel Cobzaru și clădirea de peste stradă și evolua pe ea, în numere deosebit de periculoase și, deci, foarte atractive pentru public. Acest Alexander a primit ”în ucenicie” un tânăr romașcan, Țopa, care a dat apoi mai multe generații de artiști de circ.

În intersecția dintre bulevardul Brătianu (actuala stradă C. Dobrogeanu Gherea) cu actuala stradă Sucedava, era laboratorul de cofetărie al lui Constantinescu, un mare cofetar și patiser, în același timp și un mare iubitor de muzică. Nu era doar meloman, ci și instrumentist, el cântând la havaiană, un instrument rar în România și acum, darămite atunci.

În aceeași clădire, funcționa și Cinematograful Brandt, în ordinea apariției primul cinematograf din Roman. Aici rulau, la începutul secolului trecut, filme mute, fondul sonor fiind susținut la pian de doamna Polipoli, o doamnă în vârstă care purta mereu niște pălăriuțe foarte originale. Niciuna din doamnele vremii, care i-au admirat pălăriuțele, nu se putea lăuda că ar fi aflat proveniența lor. Se presupune că, de fapt, doamna Polipoli și le confecționa singură, transformând alte pălării mai vechi…

Lângă cinematograf, exista așa-numitul Oficiu de Distribuire a Spectacolelor (precursorul O.S.T.A. de mai târziu, rebotezată într-un final A.R.I.A.), unde activa un renumit impresar al vremii, Gheorghe Cămeșoiu, alintat de artiștii pe care îi aducea în turnee, ”nea Ghiță Cămeșoi”.

Cam pe unde e acum blocul de locuințe Mivan Keer, vizavi de Casa Afacerilor, era clădirea Tribunalului, care, pe vremea când Romanul a fost județ, adăpostea și Prefectura.

În aceeași clădire, a funcționat primul atelier fotografic din oraș, atelierul lui Julius Helvig. Când arta fotografică a început să aibă răspândire, au apărut și alte ateliere: ”Lumiere”, ”Foto Jack”, ”Foto Barmac”…

În același corp de clădire a tribunalului se instalase și reprezentanța firmei Singer, care avea și magazin, dar și atelier de reparat mașini de cusut. În acest atelier a lucrat un timp și prințul Ghica, despre care Gh. A. M. Ciobanu scria undeva: «Prințul Emil Ghica a participat mai mult la Frontul francez, din primul război mondial. O personalitate de excepție, ce a avut parte și de o biografie ”de excepție”. După războiul al doilea, i s-a stabilit ”domiciliu” la Roman. Era neegalat în mecanică fină, fiind angajat la marile întreprinderi de profil din oraș, unde i se respecta originea. Și ajutorul îl primea aristocratic și distant. Era venit în Roman parcă dintr-o lume streină de noi. Ziua repara mașini, mai ales ”de cusut”, după principiul ”economiei de piață”, refuzând orice amabilitate materială. Nu a dat niciodată mâna cu cineva ”nefeudal”. Deși în socialism, s-a considerat toată viața proprietarul de drept al moșiei conacului de la Deleni. Psihologic, foarte interiorizat și mândru de noblețea sa. O nobleță, împletită cu corectitudinea Cavalerilor Mesei Rotunde. Un ”Don Quijote”, dar neîntrecut în tehnică.»

Unde era, până în anul 1991, ospătăria (și unde este acum un magazin), era marele restaurant Vasile Lupu. Doar acolo se găseau vestitele mărci de bere Bragadiru și Solca.

Vizavi, cam unde este acum așa-zisul Mall, funcționa un complex de magazin agroalimentar și restaurant ”La Burdujeni”. Aici a luat masa, în 1939, imediat după ocuparea Poloniei de către germani, un grup de oameni politici polonezi, în frunte cu președintele Poloniei, Ignacy Mościcki. Acest grup tranzita România, având cu sine tezaurul Poloniei. Cât timp polonezii au rămas în Roman, tezaurul a stat în beciul casei Ioachim, care adăpostea atunci administrația financiară.

În zonă au avut un magazin de sticlărie și porțelanuri fine și părinții lui Max Blecher.

În apropiere de Hotel Cobzaru, dar pe o stradă paralelă cu Strada Mare, era renumitul ”Colț Galben”. I se spunea așa de la Hotelul Galben care domina colțul, iar acesta era denumit astfel pentru simplul motiv că era zugrăvit în galben. Acolo era o mare (la dimensiunile de atunci, se înțelege) fabrică de sifoane și de gheață, care aparținea lui Nicu Stein, tatăl lui Richard Stein. Richard Stein a compus, prin anii ’30, cântecul ”Sanie cu zurgălăi”, special pentru Maria Tănase, care l-a refuzat însă, pentru că îi considera inferior calitativ textului scris de Liviu Deleanu, poet și dramaturg, tot evreu. Ulterior, cântecul i-a fost încredințat ”diseurului” Silvian Florin, care l-a lansat pe disc de gramofon și la Radio România. Pe coperta partiturii originale, apărută cu întârziere în 1937, la Editura Țicu I. Eșanu, piesa avea subtitlul ”Cling, cling, cling” și era etichetată drept ”cel mai formidabil succes”. Numele compozitorului era scris, cu sau fără intenție, incomplet și inversat: S. Richard.

Aproape fiecare oraș românesc are o ”stradă mare” a lui. La Roman, aceasta era strada care pornea de la gara Roman și ducea până la biserica Precista Mare și care s-a numit întotdeauna Ștefan cel Mare.

Încă de la începuturi și până a fi redesenată și redenumită Pietonal în capătul dinspre Precista – care, pentru romașcani, este ”Groapa” -, Strada Mare a fost structurată pe două sectoare importante: unul de case de locuit, instituții și zone de agrement (între gară și strada Brătianu, actuala C. Dobrogeanu Gherea) și sectorul comercial (în segmentul pietonal de astăzi). Aici era un amestec eterogen de dughene, mici ateliere de croitorie, crâșme, cofetării, băcănii, frizerii și ateliere foto.

O stradă care, și în 1982, era destul de sinuoasă și pavată cu piatră cubică și care avea – pentru romașcani, dar nu numai – un farmec aparte, desuet și romantic, poate datorită alternării dughenelor doar cu parter cu magazinele mai răsărite, care aveau etaj, acolo locuind patronii. Locuințele de deasupra prăvăliilor aveau balcoane cochete din fier forjat, balcoane în care, în clipele de relaș, familia privea de sus trecătorii, gustând vreo dulceață ori vreun șerbet cu apă rece…

Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Pațilea și scriitorul Lucian Strochi.

Dan AILINCĂI