Îl găsești acasă, citindu-și ziarele cumpărate cu regularitate sau vreo carte care îl binedispune. Pe 16 august, Mihai Bordeianu a împlinit un secol de viață, dar n-ai spune asta când îl cunoști. E bărbierit proaspăt, cămașa e încheiată până la ultimul nasture, ține umerii drepți și privirea semeață. Dacă-l întrebi cum se simte la un secol de viață, îți spune zâmbind: ”Măi dragă, acum încep altă sută. Azi e prima zi din noua mea sută. Fericit nu mai sunt, pentru că nu o mai am pe soția mea alături. 74 de ani am fost împreună. Am copilărit împreună, am avut trei copii și șapte nepoți împreună, acum avem și-o stră-strănepoată. De când s-a dus, nici la telefon nu mai răspund. Nu i-am spus niciodată o vorbă urâtă, în toți acești ani. E greu fără ea”. Așa l-am găsit pe Mihai Bordeianu în prima zi din cel de-al doilea secol de viață.
* Amintiri din Piatra de altădată
Acum locuiește în Gara Veche, dar mai toate amintirile din tinerețe sunt legate de cartierul Mărăței, despre care povestește luminându-se la chip. Poate pentru că-i aduce aminte de fetița de care avea să se îndrăgostească mai târziu sau de mama pe care a pierdut-o prea devreme.
”În Mărăței am copilărit, la biserica din Mărăței m-am botezat, tot în cartier mi-am cunoscut soția și, mai târziu, m-am căsătorit. Aici, când eram eu tânăr, era Regimentul 15 și se făcea instrucție și pășteau vitele. Aici aduceam vaca atunci când trăia mama, care s-a îmbolnăvit și a murit când eu aveam nouă ani. Nu era casă fără animale pe aici. O casă avea vacă, alta avea o pereche de cai, în funcție de cum se descurca fiecare. Nu erau trotuare pe atunci sau alte lucruri. Mărăței era mahala, iar aici nu era mai nimic”, povestește el cum arăta Piatra acum opt-nouă decenii.
Rămas orfan de mamă la nouă ani, a fost crescut de o mătușă, care era moașă. Tatăl nu l-a părăsit, dar nici n-a avut prea mult timp de copil. ”Tata era plutaș și se ducea la Șaru Dornei și făcea plute. Le aducea până aici cu munteni și aici aduna mai multe, se ducea în Siret și le ducea până la gura Siretului și acolo le dădea. Sora tatei a avut grijă de mine după ce-a murit mama, și o cumnată, că frații mei erau cu mai mulți ani mai mari ca mine. Mătușa era moașă și stăteam la dânșii, că era mai bine. Avea un bordei și o sobă, că puteam să dormim trei-patru după sobă. Eu citeam noaptea și mă certa că-i consum gazul. Și mă ascundeam după sobă și citeam în continuare”, își amintește bătrânul.
Îl încearcă râsul când își aduce aminte de primul an de școală, când nu erau nici zeci de modele de caiete, nici tabletă și nici ghiozdan cu personaje din desene animate: ”În clasa I, aveam o placă și, cu un creion din piatră, scriam pe placă. Mă mai certam cu un coleg, îi dădeam cu placa în cap și se ștergea placa. În mahala erau evrei care aveau vreo două magazine, dar nu așa de multe ca-n centru. Aici era madam Rifca, cum îi spuneam noi. Când spărgeam placa, luam un ou din cuibar și mergeam la madam Rifca și-mi dădea altă placă”.
* Războiul, anii din lagăr și timpul care-și pierde valoarea
De la amintirile plăcute din copilărie, chipul lui Mihai Bordeianu se întunecă brusc. Aici, firul poveștii începe să se mai piardă puțin. Amintirile se îmbină una cu alta și deja nu mai ești sigur dacă sunt prezentate în ordine cronologică. ”În toamnă am făcut nunta și în primăvară m-am încorporat. Aveam doi copii când am plecat pe front. Șase ani am fost în Siberia. Am lucrat la o mină de cărbuni. M-au prins la Iași, când s-au întors armele și veneam spre casă. Eu aveam un tun de calibru de 75. A venit întâi un bombardament aviatic. Ne-a pus la pământ. Au ieșit rușii și n-am mai avut cum să scăpăm. Erau între ei doi ruși, din care unul era doctor. Eu știam puțină rusă și am mers cu dânșii ca perivodchik (n.red. translator). Când ne-au luat prizonieri, aveam pe unul din regiment de la noi, un om voinic, care era cu mitraliera. El nu s-a oprit când ne-au somat. L-au împușcat atunci, pe loc, c-au zis că mănâncă mult”, își amintește fostul prizonier de război.
Mihai Bordeianu a ajuns la o mină de cărbuni din Karaganda, Kazahstan.
În timpul cercetărilor de arhivă ale ambasadorului României în Kazahstan, Vasile Soare, efectuate în perioada 2003-2005, la Direcția Arhivelor și Documentației de pe lângă primăria regiunii Karaganda, Kazahstan, au fost identificate date potrivit cărora, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial, în perioada 1941-1945, pe teritoriul regiunii Karaganda au fost amplasate 3 lagăre de concentrare sovietice pentru prizonieri militari și civili străini: Spassk nr. 99, Balhash nr. 37 si Jeskazgan nr. 39. Prin acest lagăr au trecut 66.160 de prizonieri (66.746 după alte date). Din aceștia, 6.740 de prizonieri au fost de naționalitate română. Lor li se adaugă peste o mie de prizonieri de altă naționalitate, care au luptat în Armata Română, având probabil cetățenia română la acea vreme (evrei, ucraineni, armeni, moldoveni). În documentele lagărului, prizonierii de război străini au fost înregistrați pe naționalități. (sursa: once.ro)
Înainte de ajunge la mină, Mihai Bordeianu spune că au fost duși aproape de Moscova, poate pentru a li se decide acolo soarta: ”Ne-au urcat într-un tren și țin minte că stăteam așa, pe vine, și mă gândeam la ce ne așteaptă. Ce era să fac? Să plâng? Nu-mi folosea la nimic. Și, cum stăteam așa, vedeam cum urcă pe picioare păduchi cât furnicile de mari. Cu același tren venise armata rusă. De unde curățenie sau civilizație? Nici măcar nu-i omoram! Îi dădeam jos de pe mine și atât. După aia, am trecut Uralii și ne-am dus în Siberia, la mina de cărbuni. Am lucrat acolo vreo patru ani. Eu am avut noroc că știam oleacă de rusă și poate că asta m-a și salvat. Când am ajuns la dânșii, am făcut o școală inițială și erau ruși de-ai lor care nu știau limba cum o știam eu. M-am dus în mină șef de echipă. Mai erau câțiva români acolo”.
Grupul sanitar era la un capăt de lagăr, iar bucătăria la celălalt. Fostul prizonier spune că iernile erau crunte, că nu se pot descrie în cuvinte, iar mâncarea era… ca-n lagăr. Au făcut atunci ca un tunel care să unească cele trei construcții – locul de dormit, toaleta și bucătăria.
La fiecare viscol, totul se îngropa în zăpadă. Deschideau ușile de la tunel, trăgeau zăpada înăuntru până reușeau să iasă la lumină, după care cărau omătul afară din tunel. ”Trebuia să te descurci ca să poți să trăiești. În mină, cărbunii se alegeau într-un vagon și piatra în altul. Se făceau adevărate dealuri din piatră, iar la baza lor era un bazar. Luam cearșaful de pe pat, ne înveleam cu el și mergeam și-l vindeam în bazar, ca să facem bani să ne cumpărăm ce ne trebuie de la magazia lagărului. Erau niște nemți la magazie. Luam câte un veston nemțesc din magazie, că era stofă bună, îl îmbrăcam și îl vindeam mai departe. Știu că mi-am făcut un costum din haine din alea, nemțești. După aia, au început să ne plătească în mină, dar nu dădeau bani la toți, dădeau cui credeau ei că merită. Minerii aveau 435 de ruble, eu aveam 650 de ruble”.
Mihai Bordeianu spune că, după aceea, a fost trimis la niște cursuri la Moscova. Aici povestea se încâlcește. Timpul își schimbă logica, din nou: ”Trei luni am făcut școală antifascistă la Moscova. Aveam un prieten evreu. El avea o legitimație și era protejat. Ieșeam seara pe geam, amândoi, și ne plimbam. Acolo am văzut pentru prima dată trenul acesta pe sub pământ, metroul. Casierul de la mină, care gestiona banii, îmi trimitea la Moscova și așa am putut să văd mai multe”.
După cursuri, Mihai Bordeianu a fost trimis să facă niște barăci, într-un fost lagăr. El lucra în construcții înainte de război și avea experiență în domeniu: ”A fost un lagăr și mai erau oameni rămași acolo. Erau ostași italieni, germani și unguri, da’ numai ofițeri, că doar ăia au scăpat. În primele zile când am ajuns acolo, treceau căruțele cu cadavre să le ducă la groapă, erau ostașii de rând. Am văzut multe în anii ăia. Am văzut ruși de-ai lor puși în genunchi, lângă o baltă, și împușcați pe rând, în cap. Nu știu ce făcuseră, dar parcă trăgeau în niște saci”.
* Întoarcerea acasă și viața de după lagăr
Spune că, în toți acești ani, a păstrat legătura cu soția prin scrisori. N-a evadat, libertatea a venit deodată, pe neanunțate, de parcă nimic n-ar fi fost în tot acel timp: ”Ne-au eliberat. Ne-au pus într-un tren care oprea în fiecare gară. Se aduna lumea să le dăm săpun din tren, că noi aveam. Am mers luni de zile cu trenul, până am ajuns acasă. Am ajuns noaptea și copiii mei erau la Podoleni, la o cumnată. Dimineața, la prima oră, n-am mai avut răbdare și m-am dus să-i văd. Erau prin sat și eu m-am întins pe-un pat, că eram obosit, și-am adormit. Cornelia, fata, era mai mare. A venit repede acasă, că i-or fi zis vecinii, și s-a uitat la mine și m-am trezit că zice «Acesta-i tatăl meu, tăticul meu». Băiatul, în schimb, nu era prea mare când am plecat. Mânca lapte când m-am trezit și știu că l-am întrebat dacă știe cine sunt. Mi-au dat lacrimile când am auzit «Nu știu, tată»”.
S-a reîntors în domeniul construcțiilor și zice că nu i-a fost deloc greu s-o ia de la capăt, mai ales că lumea îl căuta când auzea că e în Piatra. ”Unde e primăria acum, era clădirea evreilor și știu că m-au chemat atunci acolo, să-mi propună să fiu director la Celuloza, dumneavoastră cred c-o știți ca Reconstrucția. Eu aveam lucrările mele și nu mi-a trebuit. Câștigam foarte bine din construcții și ei îmi propuneau mai puțin. M-am descurcat bine”.
Acum, ziua trece că n-are încotro, cam așa spune bătrânul. Mai citește un ziar, o carte, că lemne nu-l mai lasă familia să taie și nici de pomană nu poate să stea. Merge la biserică în zilele de duminică și de sărbătoare și încearcă să fie cumpătat în toate, așa cum spune c-a fost o viață întreagă. Ba chiar asta pare să fie cheia succesului unui secol de viață, dacă-l întrebi pe supraviețuitorul din gulagul sovietic: ”Eu n-am băut rachiu. Când făceam rachiu în curte, luam când curgea cu lingurița și îi dădeam soției să guste. Am fumat un timp și pe urmă m-am gândit că mă însor, o să am copii și-o să tușesc și o să spună că sunt bolnav și n-o să se uite la mine. Am fost cumpătat în toate și e mai bine așa”.
Andreea AMARIEI
* Valurile înstrăinării
- Primele comunități românești din Basarabia au ajuns în Kazahstan după 1890. Prin reformele agrare ale lui Stolîpin, guvernul țarist oferea pamânt în Asia Centrală.
- 12-13 iunie 1941: au fost ridicați 29.839 de români din Basarabia și din nordul Bucovinei.
- Deportarea de la 6-7 iulie 1949: operațiune denumită conspirativ ”IUG”/Sud.
- Prizonierii de război din perioada 1941-1950.
- Deportarea de la 1 aprilie 1951, în special din motive religioase.
- Deportarea din aprilie 1953.
- Deportarea la muncă după 1956, folosindu-se ca pretext desțelenirea;
- Deportarea prin repartizarea forțată a românilor absolvenți de studii superioare spre Siberia și Asia Centrală; s-a făcut permanent.
- Recrutările forțate pentru muncă în URSS.
- Deportările individuale după 1970, pentru românii acuzați de ”naționalism moldovenesc”: Alexandru Șoltoianu, Valeriu Graur, Alexandru Usatiuc-Bulgar, Gheorghe Ghimpu și mulți alții.
* Ne plâng morții în pământ străin, iar autoritățile nu fac nimic
«Din Basarabia și din nordul Bucovinei s-au ridicat forțat numeroși lucrători pentru muncă gratuită pentru marile șantiere industriale, pentru exploatări petroliere sau pentru mine de tot felul din tot imperiul sovietic.
Prin Hotarârea nr. 39 din 9 august 1940, Consiliul Economic al Guvernului URSS a dispus ”recrutarea în localitățile rurale ale Basarabiei a 20 de mii de muncitori”, iar la 28 august 1940 conducerii Chișinăului i s-au cerut ”recrutări suplimentare în județele RSS Moldovenești”.
Rezultatul: până la 29 noiembrie 1940, din Basarabia organele sovietice au recrutat și trimis în diverse regiuni industriale ale URSS, inclusiv în Kazahstan, în bazinul carbonifer Karaganda, cca. 56 mii de persoane de origine română.
În locul lor, au fost aduși în Basarabia 13 mii de ofițeri NKVD și de armată, învățători din Ucraina, Rusia, Belarus, care au predat limba rusă obligatorie timp de un an. Acesta a fost începutul deznaționalizării provinciilor românești ocupate, explică Vasile Soare.
Exista documente care atestă că, în perioada 1948-1960, au fost trimiși pe șantierele sovietice 196 de mii de români (”moldoveni”). După 1956, încep lucrările de desțelenire a stepelor din Asia Centrală. Cine mergea acolo primea cereale și bani mai mulți decât acasă. Era tot o formă indirectă de deznaționalizare, prin deplasarea unor mari mase de români.
Vasile Soare a reușit să inaugureze primul monument dedicat prizonierilor români de pe teritoriul fostei URSS, o cruce înălțată pentru morții noștri din lagărul Spassk 99, din regiunea Karaganda.
Zeci de prizonieri mureau zilnic, apoi erau aruncați în tranșee comune. Peste cadavre, se turna var, apoi tractoarele nivelau pământul – un strat de 30-50 de centimetri. După închiderea lagărului în 1950, peste oseminte s-a făcut un tancodrom, pentru ca nimeni să nu mai afle adevărul.
Primele țări care și-au căutat morții din Karaganda au fost Germania și Japonia. Pe cheltuiala proprie, nemții au îngrădit perimetrul și, apoi, toate celelalte țări și-au ridicat monumente acolo: Japonia, Finlanda, Italia, Franța, Polonia, Ungaria, Ucraina, Lituania, Armenia, Rusia, Kazahstan.
Cu excepția diplomatului Vasile Soare, autoritățile române au făcut puțin. De aproape 20 de ani, parlamentarii noștri nu au reușit să dea o lege simplă, prin care să se restituie automat cetățenia română pentru toți românii din teritoriile înstrăinate și pentru urmașii lor. Agenții NKVD nu i-au întrebat dacă renunță la cetățenia română.» (”Risipiți prin stepele din Asia Centrală, “deportații pe veci” se întorc în Țara Dacia din Karaganda”, articol semnat de Viorel Patrichi, apărut în ziarul Gardianul, în septembrie 2008)
