În ultimii ani de comunism, chiar dacă includem aici o perioadă mai ”generoasă”, cam de prin anii ’70, ajungeau în amfiteatrele institutelor politehnice românești generații întregi de muzicieni, de actori, de pictori, de scriitori, de artiști în general, care își însușiseră perceptul etapei, ”din artă nu se poate trăi”. Unii dintre ei se pierdeau pe parcurs, dar cei mai mulți se țineau, într-o oarecare măsură, de învățătură, chiar dacă majoritatea timpului și-o umpleau cu ceea ce visau și simțeau să facă. Așa au apărut generații de folkiști, de poeți, de jurnaliști, de actori, de cântăreți, de pictori. Ei au absolvit facultățile lor tehnice, au ajuns angajați în fabrici și uzine, dar, cel puțin în timpul liber, își trăiau visurile: pictau și expuneau modest, pe ici, pe colo, intrau într-un teatru de amatori, cântau în vreo formație…
După 1990, ca la comandă, unii dintre ei au abandonat complet profesia și s-au dedicat exclusiv talentului și înclinațiilor lor. Alții au rămas ingineri, încercând să împace plăcutul cu utilul…
Mihai Știrbu este inginer și, ca atâția ingineri români, are cu totul și cu totul alte înclinații și preocupări decât îi cere profesia. Lucrează într-o firmă de produse și servicii energetice, dar, de fapt, scrie (are patru cărți publicate) și, mai important, este redactor-șef al unei reviste literare, intitulate ”Moldova literară” și care apare la Iași…
«Sunt inginer, e adevărat, dar studenția mea a însemnat revista ”Opinia studențească” din Iași, al cărui secretar de redacție am fost timp de câțiva ani. Era perioada în care pe la ”Opinia” treceau cei care au devenit, ulterior, ”nume grele” ale literaturii…»
Mihai Știrbu s-a născut într-o familie în care cultura era un mod de viață, un fel de a fi. Mama sa, deși, din motive financiare, s-a oprit cu studiile la nivelul liceului, i-a insuflat respectul și dragostea față de marile personalități ale culturii românești și universale. Pe cei despre care îi vorbea mama, micul Mihai îi considera niște ”supraoameni”. Fiind puțin mai bolnăvicios, își petrecea timpul liber citind și nu arareori mama sa îl trimitea afară, să se joace și el… A dat admitere la Institutul Politehnic, urmându-și fratele mai mare, dar și dintr-un calcul pe care mulți tineri și-l făceau: absolvind o facultate tehnică, sigur erai repartizat într-un oraș… aveai un venit sigur… Inginerul Știrbu recunoaște astăzi: «M-a luat valul, cu alte cuvinte…»
Că, deși vădea aplecări spre umanistică, prin clasa aX-a s-a apucat să învețe pentru a da admitere la facultatea de… silvicultură, asta deja este o poveste uitată.
«La Opinia Studențească am ajuns prin Daniel Condurache. El era cu doi ani mai mare decât mine și auzisem despre el că activează la Opinia… M-am dus la el, am vorbit… A, eu voiam să fiu fotoreporter… El mi-a zis ”Bine, vino” și… cam asta a fost. Cu timpul, am început să scriu mici articole, apoi mai mari articole… și, așa, după o vreme, am ajuns secretar de redacție».
A continuat să considere că toate personalitățile, și în general și cele care treceau, lucrau sau colaborau la Opinia… «erau niște zei»… Se spune că, atunci când te situezi pe poziția de adulator, e bine să păstrezi distanța față de persoana adulată, altminteri, dacă te apropii prea mult, ai să vezi că e și ea un om obișnuit, cu defecte, cu slăbiciuni, cu tare… și ai să fii dezamăgit. Ei bine, Mihai Știrbu susține că nu a fost dezamăgit de nimeni… E, fără îndoială, dovada unei prea mari candori, care, pentru noi, ceilalți, e demult scufundată în desuetudine.
«Una din personalitățile de care vorbesc este dl. profesor Gh. A. M. Ciobanu, cu care am fost vecin, perete în perete, vreo 30 de ani. Și cu care m-am înțeles și mă înțeleg în continuare extraordinar de bine. Cum m-ar putea dezamăgi un om ca domnul Ciobanu?»
Încă din școala generală, Mihai Știrbu a fost atras de arta fotografică. Era perioada filmelor foto, alb-negru, cu soluții și ”tancuri” pentru developare, revelator, aparat de mărit… În căminul studențesc, avea un adevărat laborator foto, pe care îl împărțea cu un coleg. Pentru acea perioadă, fotografiatul a însemnat apropierea de personalitățile pe care le admira deja, dar și o sursă de venit, fiindcă, atunci, pentru mai toți tinerii care urmau o facultate, a fi student era sinonim cu a fi pauper.
«Când s-a schimbat tehnologia și nu mai găseam substanțe pentru developare și când au apărut inclusiv automatele unde, contra a câțiva lei, obțineai pe loc niște fotografii mai bune decât făceam eu, am fost cam dezamăgit, dar… asta era, am renunțat. Dar să știți că am păstrat toate aparatele… și filtrele, și aparatul de mărit… le mai păstrez, încă nu știu pentru ce»
Sigur că a fost dezamăgit dl. Știrbu, fiindcă, prin intermediul aparatului de fotografiat, s-a apropiat de câțiva corifei ai literaturii și culturii epocii: Ana Blandiana, Nichita Stănescu, Mircea Radu Iacoban, D.R. Popescu, Octavian Cotescu, Amza Pelea – căruia i-a luat și un interviu -, Liviu Antonesei, Vasile Arhire și mulți, mulți alții.
Pe lângă pasiunea pentru arta fotografică, pe lângă atracția pentru jurnalism (pe care i-a revelat-o accesul în redacția ”Opiniei Studențești”), Mihai Știrbu avea ”microbul” literaturii. Era doar în clasa a VI-a când a scris un miniroman, intitulat ”Comoara”, care avea vreo sută de pagini. Mai târziu, a reluat subiectul și scris romanul ”Comoara verii”.
«Prin clasele a III-a, a IV-a, aveam un caiet gros plin cu poezii. Da, ca tot românul, mă născusem poet… Sigur că valoarea lor era… mă rog, atunci mi se păreau bune, dar astăzi… nu le-aș publica, fiindcă nu vreau să cad în ridicol»
A renunțat la poezie la o anumită vârstă, ca mai tot românul de altfel, și a mai scris proză: ”Comoara verii”, ”Povestea nemuritorului”, ”Periplu pe bicicletă”, ”Regăsirea înstrăinării”… Mai are pregătite încă vreo două-trei.
«”Regăsirea înstrăinării” este povestea tatălui meu. El s-a născut în Basarabia, dar s-a stins aici, în România, fără a-și mai fi văzut vreodată părinții… locurile natale. El s-a simțit român și, când a fost momentul să aleagă, momentul cedării Basarabiei , el a ales să rămână aici».
”Periplu pe bicicletă” e un soi de reportaj amplu, care pune împreună mai multe pasiuni ale inginerului Știrbu: arta fotografică, mersul pe bicicletă și scrisul. Mersul pe bicicletă l-a deprins în copilărie, iar gustul pentru drumeție pe bicicletă i l-au cultivat rudele din partea mamei.
«Am parcurs Transfăgărășanul cu bicicleta, asta se întâmpla prin 1985. Acum mă întreb: cum Dumnezeu am urcat eu Transfăgărășanul, dinspre Sibiu spre Argeș, și cum am urcat culoarul Rucăr-Bran?! Și nu aveam vreo semicursieră, ceva, ci o Ukraina. Mi-o dăruise tatăl meu, în ciuda dezacordului mamei, care se temea de accidente, și cu ea am parcurs vreo 30.000 de kilometri… A, când m-am întors de pe Transfăgărășan, de pe la Onești, bicicleta mea ”țipa”, adică scârțâia, iar pedalele se învârteau odată cu roțile… Am traversat Oneștiul pe lângă bicicletă, fiindcă mi-era jenă de zgomotele pe care le scotea când pedalam. Măgura am coborât-o sărind din când în când de pe bicicletă, fiindcă nici frână nu mai aveam… Deși mi-a fost dragă bicicleta aceea. La un moment dat, am vândut-o, deoarece se cam strâmbase cadrul și ar fi trebuit sudat…»
Până a ajunge la ”Moldova literară” Mihai Știrbu a publicat articole și eseuri în aproape 30 de reviste și publicații. Eseurile le-a adunat, ulterior, într-un volum dedicat ”feței mai puțin văzute a scriitorului”, cum spune inginerul Știrbu, care consideră că orice autor este inspirat de o muză ”care poate fi prietena, soția sau o persoană dragă; ei, despre această muză m-am documentat când am scris despre scriitori”.
După atâtea episoade… să le spunem atipice, nu se putea ca aderarea inginerului Mihai Știrbu la Liga Scriitorilor din România să fie altfel: «Dacă nu-mi rupeam piciorul, eu nu ajungeam în Liga Scriitorilor… Voiam să plec undeva cu bicicleta, cu un prieten. M-am dus la el, am lăsat bicicleta vizavi de blocul lui, am urcat, am stabilit amănuntele și, grăbit fiind, când m-am dus să-mi iau bicicleta, am călcat rău de tot pe marginea bordurii, am auzit o pocnitură… și a trebuit să stau trei săptămâni cu piciorul în ghips. Neavând ce face, am frunzărit internetul și așa am dat peste această Ligă a Scriitorilor, despre care habar nu aveam. Și, văzând că dintre membrii săi făcea parte și dl. profesor Gh. A. M. Ciobanu, am zis să încerc și eu. Am trimis o scrisoare la Cluj, însoțită de toate materialele solicitate și, în câteva zile, mi-a venit legitimația acasă. După aceea, m-a sunat dl. Păstrăvuș Mihai, care era atunci redactorul-șef al revistei ”Moldova literară”, și care m-a anunțat că fac parte din Filiala Iași a ligii».
A participat apoi la ședințele ligii și așa a aflat că Liga Scriitorilor din România s-a înființat la Cluj, în anul 2007, și are în prezent peste 50 de filiale, inclusiv în străinătate. Printre membrii săi, se găsesc și membri ai Uniunii Scriitorilor din România, neexistând nici discriminări, nici tratări preferențiale. În prezent, încă se mai întreprind demersuri pentru ca liga să fie recunoscută de Guvernul României, deoarece recunoașterea ar atrage după sine și speranțele unei finanțări din bugetul Ministerului Culturii. La această dată, atât Liga Scriitorilor, cât și revista ei, ”Moldova literară”, se autofinanțează, din cotizații, donații și sponsorizări.
Prin 2014, profesorul Păstrăvuș a renunțat la funcția de redactor-șef și, spre surprinderea multora – a inginerului, inclusiv -, a fost numit redactor-șef Mihai Știrbu din Roman. Chiar dacă erau destui membri ai ligii din Iași care are fi putut îndeplini sarcina conducerii unei reviste literare. «Sigur că am fost foarte surprins, dar am fost susținut de mai mulți membri și, apoi, s-a pus problema cumva la modul ”hai, ajutați-ne, nu ne lăsați, că nu are cine să se ocupe…” Ei, am acceptat, deși nu-mi dorisem… Bineînțeles că am fost ușor măgulit, dar, de atunci încoace, funcția asta îmi mănâncă tot timpul liber, nu mai am timp să scriu și eu, doar citesc, redactez și corectez ce scriu alții».
Mihai Știrbu este nu numai redactor-șef, ci este și secretar general de redacție, și corector, și tehnoredactor, împreună cu un coleg de serviciu de la firma unde lucrează. Satisfacția este că are ”colaboratori” – autori de texte și articole – din toată lumea, din Canada până în Australia. Și aceasta este cam singura satisfacție, dacă nu luăm în calcul satisfacția estetică, fiindcă nici colaboratorii publicați nu primesc niciun leu pentru materialele apărute, dar nici redactorul-șef nu primește vreun salariu pentru munca sa. E, cu alte cuvinte – fiindcă tot e în vogă termenul – o muncă de voluntariat.
Bine, s-ar mai putea vorbi aici și despre satisfacția descoperiri unor talente și a ”lansării” lor, dar aceasta este, de regulă, umbrită de reacțiile adverse, care urmează întotdeauna după ce este cineva lăudat și apreciat.
«Dar, dacă e să dau și nume, am să-l pomenesc pe dl. doctor Arvătescu, care, în opinia mea, este pe același nivel cu dl. Ciobanu în ceea ce privește cultura. El are un condei strălucit și asta mi-am dat seama de la citirea primelor lui rânduri».
Ce încheiere mai bună s-ar putea da acestui articol decât un gând al inginerului, fotografului, scriitorului, redactorului-șef Mihai Știrbu: «Eu sper că revista pe care o conduc, alături de celelalte reviste literare, culturale, va face lumea mai bună».
Dan AILINCĂI
