Constantin Brâncoveanu (n. 1654 – d. 15 august 1714) a fost un mare boier, Domn al Țării Românești între 1688 și 1714 și nepot al domnitorului Șerban Cantacuzino. În perioada în care a domnit, Țara Românească a cunoscut o perioadă de înflorire culturală și de dezvoltare a vieții spirituale. Aceasta datorită credinței în Dumnezeu a acestui domnitor iubitor de neam și țară, precum și a credinței familiei sale. Dar pe primul loc în ierarhia sa personală a stat iubirea de Dumnezeu, apoi iubirea de neam și țară și apoi iubirea pentru cei apropiați. Aceasta este ierarhia corectă spirituală pentru orice creștin ortodox care dorește să slujească Sfânta Treime.
Constantin Brâncoveanu a fost unul dintre cei mai mari ctitori de biserici și mănăstiri din țările române. Încă înainte de a ajunge domnitor, el a ridicat două biserici, una la Potlogi (Dâmbovița) și alta la Mogoșoaia, lângă București. După ce s-a urcat pe tronul Țării Românești, Brâncoveanu a mai ctitorit, tot în București, încă trei biserici, pe locul unora mai vechi: biserica Sf. Ioan cel Mare sau ”Grecesc”, demolată în secolul trecut, biserica mănăstirii Sf. Sava, demolată în secolul trecut, și Biserica ”Sf. Gheorghe Nou” din București, existentă și azi în centrul capitalei, recent restaurată. În această din urmă biserică au fost depuse și osemintele ctitorului, în anul 1720, aduse în taină de la Constantinopol, de soția sa, doamna Marica.
În vara anului 1690, Constantin Brâncoveanu a pus piatra de temelie a celei mai de seamă din ctitoriile sale: Mănăstirea Horezu (sau ”Hurezi”), cu hramul Sfinții Împărați Constantin și Elena. În ziua de 15 august 1714, la praznicul Adormirii Maicii Domnului, tocmai când domnitorul împlinea 60 de ani, a fost dus împreună cu cei 4 fii ai săi, Constantin, Ștefan, Radu și Matei, spre locul de osândă. Constantin Brâncoveanu, adevărat creștin și cu fapta, nu a renunțat la credința strămoșească, chiar cu prețul vieții sale și a fiilor săi.
