În popor, Sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului se mai numește Sântămăria sau Uspenia. Sântămăria Mare este cea mai importantă sărbătoare a sezonului cald, iar în unele zone este considerată Paștele verii. Aceasta deoarece rânduiala liturgică a praznicului Adormirii este asemănătoare cu cea a Învierii Domnului Iisus Hristos. Astfel, pe 14 august, seara, se cântă Prohodul și Binecuvântările Maicii Domnului, la fel ca în Vinerea Mare, și se poartă Epitaful, la fel ca în Săptămâna Patimilor. Dis-de-dimineață, femeile culeg flori, pe care le duc la biserică și le pun la icoane. Apoi, ele aranjează pe masă mâncare aleasă și fructe din noua recoltă. Acestea, după ce sunt binecuvântate de preot, se dau de pomană participanților la slujbă, în amintirea celor care nu mai sunt. Româncele care doresc să-și celebreze ziua numelui o pot face, potrivit Bisericii, de Sântămăria Mică, pe 8 septembrie.
Se crede că locul de origine al sărbătorii este orașul Ierusalim. Aici se păstrează și în zilele noastre, nu departe de Grădina Ghetsimani, o biserică înălțată deasupra mormântului Maicii Domnului. Sutele și miile de pelerini care vizitează zilnic sfântul lăcaș au prilejul să se închine la o renumită icoană făcătoare de minuni, cunoscută sub numele de Ierosolymitissa. Alte tradiții afirmă că împăratul Mauriciu, în cinstea biruinței asupra perșilor cu mijlocirea Maicii Domnului, a făcut ca această sărbătoare să fie generalizată și cinstită, din anul 595 d.H.
Sărbătoarea se numește Adormirea Maicii Domnului pentru că, pe de o parte, în cadrul bisericii, nu se poate vorbi de moartea propriu-zisă a Sfintei Fecioare Maria, iar, pe de altă parte, tradiția creștină afirmă că sfârșitul Mamei Mântuitorului a fost asemenea unei adormiri.
În unele tradiții, Maica Domnului se roagă la Dumnezeu să nu pedepsească lumea sau să nu izgonească vânturile, cu avantajele pe care le aduc acestea oamenilor.
În dimineața Sântămăriei, femeile mergeau la biserică, aici împărțind ”colivă” de struguri, prune și faguri de miere la cei săraci. Femeile plecau în cimitir și tămâiau mormintele neamurilor.
În satele moldave, ziua era importantă pentru celebrarea sufletelor morților, despre care se credea că s-ar întoarce noaptea acasă, pentru a fi ospătate de cei vii. Astfel, femeile mergeau la biserică, cu ”coliva de pomană”, în special colăcei și vin.
La icoana Sfintei Marii, se puneau multe flori… câteva din ele se aduceau acasă și ”se puneau la grindă, să se uște, că erau ăle mai bune de leac”.
Se mai păstrează și astăzi precepte, dar și interdicții legate de această zi, pentru bunul mers al vieții și treburilor, prevederi meteorologice și multe altele din universul rural al comunităților.
Măicuța Domnului este socotită apărătoarea tuturor celor năpăstuiți de soartă, dar și aceea care se roagă neîncetat pentru iertarea păcatelor celor adormiți.
De Sântămăria Mare, țăranii, după ce dis-de-dimineață, înainte de răsăritul soarelui, se spălau cu apă neîncepută, se închinau la icoana Maicii Domnului și-i cereau să le dea belșug și mană la animale; iar pe lupi și urși să-i țină departe de stâni.
De Sfânta Maria, se interzicea scăldatul în apa râurilor, din cauză că a fost spurcată de cerb. Din bătrâni, se știa că, după această zi, era interzis și dormitul pe prispă.
La sate, femeile care descântau ”legau” ciocul păsărilor, ca acestea să nu distrugă recolta.
Tot acum, în unele zone din țară se tocmeau pândarii, paznicii care păzesc viile, pentru ca recolta de struguri să nu fie prădată de hoți și gospodarii să se bucure de ea.
Tot de Sfânta Maria Mare, ciobanii coboară oile de la munte, iar bărbații își schimbă pălăria cu căciula, semn că vara-i pe terminate.
* Tradiții ale plantelor de leac de Sântămărie
În această zi, se culegea năvalnicul, o plantă care crește în păduri, în locuri ascunse, cunoscute doar de femeile vârstnice. Năvalnicul, cunoscut și sub denumirea de limba-cerbului, nu este numai o plantă de leac, ci și una magică, de dragoste.
De Sântămăria Mare, fete și flăcăi de altădată, ducând în mână zahăr și însoțiți de o bătrână din sat, îmbrăcată într-o cămașă albă, curată, mergeau dis-de-dimineață să culeagă năprasnic, buruiana de dragoste.
În ziua praznicului Maicii Domnului, planta aceasta era dăruită fetelor, pentru a avea noroc să se căsătorească cu un băiat gospodar și iubitor.
De asemenea, acum se adună ultimele flori, care sunt renumite ca leacuri pentru bolile grave.
* Îndrumar creștin la vremuri anevoioase – Darul vindecării
Încă de la apariția creștinismului, în concordanță cu tradiții mai vechi, creștinii au recurs la mijloacele terapeutice medicale din vremea lor. Sunt cunoscute, de asemenea, viețile și faptele unora dintre primii medici creștini, cum ar fi Sf. Ap. și Evanghelist Luca, Sf. Teodot – episcop și medic în Laodiceea, Sf. Ioan al Trimitundei în Cipru, patriarhul Teodosie în Siria, etc. Mulți dintre Sfinții Părinți Creștini au studiat și au practicat medicina: Sf. Grigore de Nyssa, Sf. Grigore de Nazianz, Sf. Vasile cel Mare – care a și înființat sistemul instituției sociale (”Vasiliada”), Sf. Isidor Pelusiotul, Sf. Fotie Patriarhul, Sf. Meletie Monahul, Sf. Ioan Gură de Aur, care a deschis în secolul al V-lea mai multe spitale la Constantinopol, etc.
Vindecarea apare ca o datorie pe care omul o are: ”… Cel ce este bolnav și își cunoaște boala trebuie să ceară tămăduire”, spune Sf. Isaac Sirul.
Lupta pe care omul o poartă cu neputințele trupești în fața bolii, cu boala însăși, face parte din lupta pe care omul o poartă cu puterile întunericului. Vindecător al bolilor trupești și sufletești, adevăratul taumaturg este Mântuitorul Iisus Hristos, Cel Care a venit printre oameni și a cunoscut suferințele lor cauzate de păcate, de boli și Care le-a arătat atitudinea pe care trebuie să o aibă și în fața uneia, și a celeilalte. La fel este prezentat și de scrierile patristice, în care vedem că Hristos a venit să-l vindece și să-l mântuiască pe om întreg, trup și suflet.
Harul vindecător și sfințitor a fost dăruit de Domnul Hristos Sfinților Apostoli și ucenicilor acestora, din generație în generație, aceștia devenind taumaturgi. Amintim de Sf. Ioan Rusul, de Sf. Nectarie Taumaturgul, de Sf. Vasile cel Mare, de Sf. Nil și de toți sfinții bisericii creștine, cunoscuți și necunoscuți.
Dintre terapiile religioase de vindecare, amintim rugăciunea, pe care credinciosul o face pentru semenii săi și care este recomandată de Sf. Ap. Pavel tuturor. Credinciosul poate fi mântuit prin rugăciunea stăruitoare a semenilor, prin realizarea de fapte bune care ajută la iertarea propriilor păcate de către Mântuitorul Iisus Hristos, așa cum arată și pilda slăbănogului. Creștinul are datoria să se roage pentru propria mântuire, tămăduire, dar și pentru cea a semenilor.
Unită cu rugăciunea, o altă practică de punere în lucrare a harului divin, este ungerea cu untdelemn sfințit prin Taina Sfântului Maslu. Această practică apare în multe vindecări săvârșite de Sfinții Apostoli.
Și apa poate deveni purtătoare de energie vindecătoare, prin puterea Sfântului Duh. Ea este băută, turnată pe trupul bolnav sau pusă sub formă de cataplasme. Harul vindecării lucrează și prin punerea mâinilor (Mc. 16,18), însoțită de rugăciune. Mijloc tradițional de vindecare este și semnul Sfintei Cruci, care reprezintă biruința lui Hristos asupra morții și a bolii.
Terapeutica religioasă implică și un alt mijloc de vindecare, și anume exorcismul. Sfinții Părinți au arătat că la originea unor boli stă lucrarea demonică, manifestată direct sau indirect. De aceea, vindecările săvârșite de Mântuitorul Iisus Hristos vizau mai întâi curățirea sufletului și iertarea păcatelor.
