Sărbătoarea Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul este o zi mare, care se ține cu ”post aspru”. În unele zone ale țării, se mănâncă doar turte de grâu sau mălai, coapte în casă. Unii mănâncă astăzi doar struguri, în timp ce persoanele mai credincioase țin post negru.
Nu se face nicio dezlegare la mâncarea de dulce în această zi.
Postul din Ziua Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul se ține pentru sănătate, pentru alungarea diferitelor boli și pentru binele casei. Se spune că este bine a fi ținut, deoarece are darul de a mai ușura sufletul de păcatele cele mai grele.
În tradiția populară, această zi tristă a Tăierii Capului Sfântului Ioan Botezătorul era cunoscută ca ”Sfântul Ioan cap tăiat”, ”Sântion de toamnă”, ”Crucea mică” sau ”Brumăriul”.
Sfântul Ioan Botezătorul s-a născut în cetatea Orini. El a fost fiul Elisabetei și al preotului Zaharia. I-a fost atribuit supranumele de ”Înaintemergătorul” datorită faptului că a anunțat venirea lui Hristos.
Conform Sfintei Evanghelii, Irod, în cadrul celebrării zilei sale de naștere, a ordonat tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul, la cererea Irodiadei. Sfântul Ioan a fost decapitat pentru că îl critica public pe Irod, pentru traiul nelegiuit alături de Irodiada, soția fratelui său.
Pentru că se temea că Botezătorul ar putea învia dacă trupul ar fi fost îngropat alături de cap, Irod nu a dat ucenicilor decât trupul sfântului, care a fost îngropat în Sevastia. Capul a fost îngropat de Irodiada în curtea sa, la mare adâncime.
Conform tradiției, Sfânta Ioana este cea care a luat capul Sfântului Ioan din curtea Irodiadei și l-a îngropat la Ierusalim, în multele Eleonului.
De asemenea, tot acum se începea un post special, aproape negru, ce dura aproximativ două săptămâni, până la Ziua Crucii (14 septembrie).
În această zi, potrivit tradiției, era interzis a se mânca pepeni sau alte fructe și legume rotunde, deoarece forma acestora amintește de capul Sfântului Ioan. Prin urmare, în ziua Prăznuirii Capului Sfântului Ioan Botezătorul, sunt evitate alimentele precum roșii, pepeni, mere, pere, varză, căpățâni de usturoi sau nuci. Miezul acestora amintește de forma unei cruci. De asemenea, în tradiția populară se recomandă să nu se bea băuturi de culoare roșie.
Unii mâncau în această zi doar struguri, în timp ce alții țineau post negru toată ziua. În lumea tradițională a satului de altădată, nu se tăia nimic cu cuțitul, toate alimentele de la masă se rupeau cu mâna. O altă interdicție era cea a folosirii măturii, despre care se spunea că ar deranja liniștea morților.
* Postul ”de la cruce pana la cruce”
O datină foarte răspândită pe vremuri presupunea începerea unui post mai special, aproape negru, post ce dura aproximativ două săptămâni, adică până la Ziua Crucii, menționată în calendarul religios pe 14 septembrie. Aceasta este și explicația pentru vorba din popor care spunea despre acest post că ține ”de la cruce până la cruce”.
Acest post era atât de special pentru că, potrivit tradițiilor de altădată, sufletul se putea mântui de cele mai grele păcate făcute în viață, precum furturi sau ucideri, omoruri, aprinderi sau, ceea ce des se întâmpla la femei, omorârea pruncilor micuți noaptea, în somn, fără știre și voie, lepădarea pruncilor fără vreme.
Un alt aspect al lumii satelor de altădată este că acest post se putea ține și pentru alții, de regulă rude apropiate.
În alte zone din țară, tradiția amintește că aceste două săptămâni de post, neconsemnate în calendarul creștin, îi puteau ajuta mai ales pe părinți de blestemățiile și vorbele urâte și grele vorbite împotriva copiilor, în ceasuri necurate, la mânie și furie.
Cei care doreau să țină postul ”de la cruce până la cruce” se conformau unor reguli din bătrâni. Astfel, ei aveau voie să mănânce în fiecare zi numai o turtă de grâu sau de mălai, pe care trebuia să o coacă postitorul, iar celor care nu săvârșiseră păcatefoarte grele li se permitea să mănânce și poame. Se dormea direct pe pământ și, dacă se putea, fără așternut. Postul se termina printr-o pomană dusă la biserică.
* Tradiții la sfârșit de august – Coborâtul oilor
În Calendarul Pastoral, sfârșitul lunii august înseamnă părăsirea sălașurilor de la munte și coborârea turmelor la vale. Se stingea focul ritual de la stână, se lăsa în urmă viața sihastră a înălțimilor, austeritatea unui trai deloc ușor, poveștile aflate întotdeauna la granița dintre mit și realitate.
Transhumanța a făcut ca civilizația pastorală să fie privită drept una nomadă, însă, în cazul ciobanilor români, este vorba despre o deplasare ciclică și circulară. Păstoritul transhumant de la noi a pus în mișcare imense turme de oi, pe distanțe de sute de kilometri, a rânduit drumuri ale oilor și ale sării, ne-a dat ”Miorița”. Ciobănia, în mod tradițional, era considerată o profesie exclusiv masculină: austeră, cu norme stricte, perioade de adevărată sihăstrie, elemente culturale proprii, ritualuri specifice de inițiere și fortificare.
Ciobanii spun că țin sărbătorile, pentru că și ele îi țin pe ei. Și, chiar dacă rareori ajung să coboare la vreo biserică ori mănăstire, când turmele sunt la munte, își fac rugăciunile la brad.
