Secu este un sat cu o mână de locuitori, aflat în jurisdicția orașului Bicaz. Nici măcar o sută de localnici. O soartă pe care o împărtășesc alte multe sate din această țară. Locul se depopulează, iar, în urmă, casele bătrânești sunt părăsite, fiind înlocuite, ici-colo, de câte o căsuță de vacanță. De altfel, peisajul este unul de basm, însă prea puțini s-au mai încumetat să-și continue traiul în acest decor, auster, ce nu s-a schimbat prea mult în decursul vremii.
În acest sat, format după strămutarea altor așezări care stăteau în calea construirii barajului, la 22 iulie 1967, s-a născut Doina Ciucanu, cea care, peste ani, avea să fie parte a lotului de aur al României și, în 2007, cetățean de onoare al orașului Bicaz. Totuși, până să ajungă acolo, Doina a fost copilul plecat de jos, care nu a beneficiat de pile, care a știut că o mână întinsă trebuie răsplătită cu recunoștință. Clasele primare le-a învățat în Secu, iar gimnaziul l-a făcut la Școala Generală din Mărceni. A IX-a și a X-a le-a învățat la liceul din Bicaz, finalitatea fiind absolvirea Liceului de Construcții nr. 5 (actuala Școală Gimnazială ”Elena Cuza” din Piatra Neamț). Întâlnirea cu sportul a început la liceu, cu handbalul.
”Am fost cooptată pentru echipa liceului, în Bicaz, de către Mihai Adamescu, care era antrenor. Eu am rămas cu o amintire neplăcută, în clasele V-VIII, când am fost la o clasă cu profil sportiv, iar dirigintele clasei mele, în momentul când domnul profesor Adamescu m-a selecționat la o echipă, la nivel local, a făcut o afirmație care m-a marcat pe viață și n-am uitat-o”. Erau reproșuri dure la adresa ritmului de muncă al fetei și previziunea unui viitor extrem de scurt în ceea ce ea dorea să facă pe linie sportivă. N-a fost cazul, chiar dacă vorbele celui care trebuia să-i fie mentor și sprijin au urmărit-o mulți ani.
* Întâlnirea cu Doamna canotajului românesc
În ciuda tuturor obstacolelor, profesorul Adamescu a crezut în ea și nu a dat greș. În scurt timp, avea să o facă o campioană în devenire.
”Antrenoarea de canotaj de la «Ceahlăul» Piatra Neamț m-a văzut înăltuță și zveltă și m-a întrebat dacă nu aș dori să practic handbal. Era deja o asumare de sportivă la această disciplină și nu puteam să merg în altă parte. A fost o «dispută», la început, între antrenorul de la handbal și antrenoarea care m-a selecționat la echipa de canotaj, Garoafa Cantemir. La momentul respectiv, nu aveam voie să am dublă legitimare. Totuși, întrucât doamna era antrenoarea lotului național de juniori, l-a convins pe domnul Adamescu că viitorul meu poate să fie altul și voi avea mult mai multe șanse să ajung pe o treaptă mai înaltă decât la handbal. Jucam și la Relonul Săvinești, dar la echipa de juniori”.
A fost cooptată, deci, la canotaj. La început, în lotul de începătoare, așa cum era atunci, un fel de grup de inițiere în tainele sportului de performanță, un lot al tinerelor speranțe. Din cele 70 de fete intrate în ”analiză”, numai 17 au intrat, efectiv, în lot, iar din acestea, doar trei au ajuns să facă și performanță. ”Am pornit la acest lot de începătoare și, mai mult de 10 ani, am activat în loturile naționale. Niciodată nu am căzut din lotul național. Era selecția deschisă permanent. În fiecare lună erau probe de control și, dacă ultima treime pleca acasă, era înlocuită cu alte candidate”.
* La 16 ani, pe podium
Stând mereu sub aripa Garoafei Cantemir, adolescenta Doina, cu o dârzenie de invidiat, s-a luptat mereu pentru locul ei, a prins curaj, experiență și, la doar 16 ani, avea să guste din primul pahar al succesului. ”În 1984, am luat prima medalie, bronz, la Campionatul Mondial de junioare, pentru Ceahlăul Piatra Neamț. În 1985, am luat aur la Campionatul Mondial din Germania, la Brandenburg, tot pentru Ceahlăul Piatra Neamț. În 1986, am trecut la lotul de senioare. N-am fost selecționată pentru lotul de tineret, cum era normal. M-au trecut la peste 21 de ani și am luat argint la Campionatul Mondial de senioare de la Notthingam, din Regatul Unit, tot pentru Ceahlăul. În 1987, n-am luat medalie, iar în ’89 m-am transferat la CSA Steaua. Eu și soțul meu ne-am stabilit în București”. Valentin Robu, de asemenea nemțean, din Săbăoani, a activat la sectia de canotaj a Clubului Sportiv Dinamo București, participând la trei ediții ale Jocurilor Olimpice și opt ale Campionatelor Mondiale. După retragerea din activitatea competițională, a devenit antrenor de canotaj. Este Maestru Emerit al Sportului, la fel ca Doina.
Revenind la perioada sa de junioară, Doina Ciucanu Robu mărturisește că exista o competiție internă puternică, iar vârful, pentru ea, au fost mereu competițiile mondiale. Mult mai importante decât cele balcanice sau regatele internaționale. În 1992, a fost medaliată cu argint, la Barcelona, dar consideră performanțele dinainte mult mai prețioase: ”Eu sunt mai mândră de ’90 decât de ’92. Am obținut două medalii de aur la campionatul mondial din Australia, fiind strocul echipelor de 4 și 8, omul de bază a echipei de canotaj, omul care impune ritmul și conduce cursa. La momentul acela, erau puține situații în care o sportivă putea obține două titluri. Nu se prea dublau probele, ca acum. În ’91, a fost bronz la campionatul mondial, iar în ’92 a fost argintul cunoscut, la proba de 8+1. În ’93, am fost, din nou, campioană mondială. Este adevărat că nimic nu se compară cu jocurile olimpice, însă, mie, competițiile mondiale mi s-au părut mult mai importante”.
În viața canotoarei de pe Valea Muntelui a urmat o pauză de… vâsle, fiindcă familia a sporit, odată cu apariția pruncului. S-a reîntors la prima ei dragoste sportivă, însă a făcut-o doar pentru scurt timp. A participat la jocurile olimpice din ’96 cu o echipă considerată cu șanse mari la o medalie de aur, dar nu a intrat în finală, iar cariera competițională s-a încheiat cu un ușor gust amar.
* Pledoarie pentru sportul de masă
Acum, multipla medaliată are o funcție în cadrul Ministerului Apărării Naționale, având gradul de colonel, și este mulțumită cu ce face. Chiar dacă fiica ei, Diana, nu i-a moștenit ardoarea pentru sportul de performanță, este împăcată că i-a oferit și alternativa drumului în activitatea sportivă. Este convinsă că sportul disciplinează și ordonează viața.
Doina Ciucanu Robu este unul din modelele produse de școala românească pentru a da greutate ideii de sport de masă. Acel sport care dădea șanse egale tuturor elevilor. Acum, din lipsă de săli de sport, promovăm șahul, din lipsă de salarii decente pentru profesori promovăm cluburile particulare, din lipsă de fonduri sunt promovate concursuri pe bază de eseuri. Pe lângă toate acestea, orele de educație fizică și sport au devenit ciuca scutirilor medicale și învoirilor.
”Copiii din ziua de azi ar trebui să facă mai mult sport. Nu sport de performanță neapărat, sport de masă pentru sănătate, pentru dezvoltarea armonioasă, pentru că sportul te ajută în viața de zi cu zi. Eu n-aș fi avut cum să ajung, astăzi, unde am ajuns, dacă nu aveam calitățile pe care le-am dobândit prin sport. Dacă nu treceam prin aceste activități sportive, ambiția mea de a fi serioasă și de a face ceva cu dăruire și cu plăcere nu ar fi existat”.
* Doina Robu – Portret
Doina Robu (Ciucanu, înainte de căsătorie) a început canotajul la 16 ani, la clubul Ceahlăul din Piatra Neamț. Ulterior, s-a transferat la Steaua București, iar timp de mai bine de zece ani a activat la lotul național al României.
În 1985, a devenit campioană mondială de junioare, cu echipajul de patru rame cu cârmaci (4+).
La senioare, a cucerit trei titluri mondiale, în 1990, la patru rame fără cârmaci (4-) și la opt rame cu cârmaci (8+), și în 1993, la 8+. A mai obținut o medalie de argint la patru vâsle (4x), la CM din 1986, și una de bronz, la 8+, la CM din 1991.
La Jocurile Olimpice de la Barcelona, în 1992, a făcut parte din echipajul de 8+, medaliat cu argint.
A primit titlul de Maestru Emerit al Sportului.
(sursa: Comitetul Olimpic și Sportiv Român)
”Toată lumea aleargă să aibă un ban în plus și este de înțeles, pentru că trăim vremurile pe care le trăim, însă problema majoră vine din partea noastră, a tuturor. Toți ne dorim să avem copii care să învețe foarte bine, la maturitate să aibă o profesie bine aleasă, cu un venit potrivit nevoilor noastre. Nimeni nu se mai gândește că noi suntem bolnavi. Dacă nu facem mișcare, suntem o națiune care, în 10-15 ani, s-ar putea să constatăm că suntem obezi și vom acuza că avem diverse boli, pe care nu le vom putea plăti”.
Marian TEODOROF
