Locul unde nici preotul nu se grăbește să vină

Dacă ești pietrean, la Văleni te duci numai dacă ești obligat și oricum o faci cu inima strânsă. La câte ai auzit și-ai citit despre zonă, nu te încumeți să zăbovești prea mult, cu atât mai puțin să te aventurezi spre capătul Vălenilor, la containere. Și, la urma urmei, ce motiv ai avea să te duci până acolo? De ce te-ar interesa să afli cum trăiesc asistații social, câte găuri în asfaltul din fața casei au ei sau cum arată parcul de joacă de acolo? Ți-e suficient să te plângi de cum arată cele din fața blocului tău încât să nu mai vrei să știi și cum e la ei. Și părărea asta nu e doar a ta, ci și a celor care-și trăiesc zilele la capătul orașului. ”La ce-ar veni un român în țigănie? Normal că se teme să vină până aici, că zice că-l atacăm”…

Nici noi nu ne-am dus cu prea multă tragere de inimă. Dar, înainte de a ajunge la capătul Vălenilor, la containere, ne-am oprit în Văleni 1, unde trăiesc tot asistați social, dar casele sunt întreținute, ba se văd și mușcate la ferestre și iarbă tunsă în fața blocului.

* ”Să vedeți ce rău stau ei, cei de la containere”

Pe bunicul familiei Zargiu îl găsim în fața blocului. Cioplește niște lemne. Îl salutăm și intrăm în vorbă. Când aude că vrem să știm ce și-ar dori la el în cartier, își strigă copiii. Coboară un bărbat și o femeie. Aflăm că sunt frați, iar copiii femeii îi urmează curioși. ”Am stat în centru, în spate la 8 Martie, într-o casă naționalizată. Când au luat casa, ne-au dat la toți aici. Bine, la o soră nu i-au dat deloc, deși apărea cu numele în acte. Au zis că în acte era cu numele de fată, iar ea s-a măritat între timp, așa că nu i-au dat deloc. Am șase copii, fata cea mare are 14 ani, iar cea mică patru și trăim din ajutor social și alocațiile copiilor. Toți trăim într-o garsonieră de 6/4 mp. E greu, dar sunt alții care o duc mai rău ca noi”, spune femeia.

Bunicul face tot felul de unelte pentru cei care locuiesc la vilele din Văleni. Câștigă ”un ban cinstit”, spune, apăsând pe ultimul cuvânt.

Și fiul său lucrează cu ziua pe unde apucă. Nu se plâng, chiar nu. Tot ce-și doresc e un loc de joacă pentru copii, să nu mai bată mingea în fața blocului ca să-i fugărească vecinii, și condiții mai bune la școală. În rest, sunt mulțumiți de ce primesc, ”dar să vedeți ce rău stau ei, cei de la containere! Acolo e greu tare. La noi e bine și frumos. Avem și asfalt”, adaugă femeia.

Astfel încurajați, pornim spre Văleni 2, la containere. Am ajuns până la ”rezidenți” pe-un drum de țară, printre bălării și bolovani. Pe măsură ce te apropii și vezi bine containerele, singurul gând care pare clar și hotărât este calea întoarsă. Nici urmă de asfalt, nici urmă de verdeață, nici urmă de parc de joacă, nici urmă de vreo culoare. Totul e sumbru, în tonuri care nu par să se distingă unul de altul sau de țărâna uscată de pe jos. Îți vine să crezi că aici s-a terminat imaginația lui Dumnezeu și-a lăsat totul în voia sorții sau, mai bine zis, a oamenilor.

* ”Oricum o dai, tot țigan rămâi pentru ceilalți, până mori”

I-am găsit în cartier, că nu prea au unde se duce. Asta dacă nu sunt scoși la curățenie, ca să-și merite ajutorul social și mâncarea de la cantină, după cum spun ei înșiși. E vacanță încă, așa că și cei mici sunt acasă. Evită să-și spună numele, poate de frică să nu rămână fără ajutorul social. Însă au multe de spus. Recunosc chiar ei că trăiesc doar din banii de la stat, dar spun că și atunci când încearcă să-și găsească de muncă ori au ghinion ori… ”Oricum o dai, tot țigan rămâi pentru ceilalți până mori”.

Te înconjoară adulți, copii, căței de-o lună… Toți au un of și-o supărare, iar cam toate se îndreaptă împotriva autorităților și a primarului, ”dar nu a ăstuia de acum, ci a lui Ștefan, că doar el ne-a mutat din Muncii aici. În Muncii, nu murea nici un țigan de foame, că lucram cu ziua la piața en-gros. Aici e capătul lumii! Ne-au dat câte o garsonieră din asta, în container. Atunci ziceau că trebuie să avem cinci copii ca să ne dea apartament. Eu fac cinci copii, da-i crești tu după aia?! Și ne-au băgat pe toți la un loc. N-au ținut cont de ce face fiecare. Nu le-a păsat. Suntem vreo 140 de familii aici. Sunt și familii cu opt copii care stau într-o garsonieră”.

S-au adunat vreo trei familii în jurul nostru. O doamnă are soțul cu handicap și ea e singura care-l îngrijește. Îi vom spune Demetra, chiar dacă nu e zeitate și n-are vreo Persefonă pe acasă, dar încăpățânarea ei în a merge înainte ne amintește de zeița greacă a agriculturii. Se plânge că soțul nu beneficiază de nimic, deși știe clar că legile sunt de partea celor cu handicap. ”Pentru transport gratuit, îmi trebuie patru legitimații. Își bat joc de noi! Și e greu. Mai este o familie unde, tot așa, au handicap grav. Le-au tăiat și apa, și curentul, că n-au avut bani să plătească. Aici mori cu zile și nu-i pasă nimănui”, ridică mâinile a neputință Demetra. În rest, tace, ascunzându-și privirea după lentilele groase ale ochelarilor. Îi mai aprobă din cap pe vecini când zic câte ceva și… tace.

O familie are cinci copii. Cea mică are doar trei luni și zâmbește din pătuț. Cea mare e elevă în clasa a VI-a la Școala 8, din Dărmănești, iar alții doi învață la școala din Văleni. Tot în Dărmănești a învățat și mama lor, care spune că are 12 clase și mai are și niște cursuri de specializare. Îi vom spune Profesoara, inspirați fiind de vorbele pe care i le spune vecinului, când omul se plânge că ”suntem țigani fără școală” – ”Vorbește în numele tău! Eu sunt profesoara voastră aici! Dacă voi n-ați făcut carte, nu e problema mea. Eu știu să mă descurc”.

* ”Atunci ziceau că trebuie să avem cinci copii ca să ne dea apartament. Eu fac cinci copii, da-i crești tu după aia?!”

Cea de-a treia familie are doar doi copii. Tatăl e cel care se plânge că n-are carte, motiv pentru care spune că au rămas și fără ajutorul social, c-au fost amăgiți fiindcă n-au înțeles clar ce acte le trebuie și cum trebuie să le completeze, și că va rămâne mereu ”un țigan în ochii ceorlalți”. E tânăr, robust, încruntat și inspiră teamă la prima vedere, dar, când începe să-și verse năduful, pare un copil neajutorat, care-și frământă permanent mâinile în fața profesorului. Vorbește într-una, are multe pe suflet: ”Am vorbit cu doamna Irina, i-am dus actele, a spus că e totul bine, după aia vine poștașul și zice că n-am niciun cupon, nimic. Atunci o sun pe doamna Irina și-mi zice că e în concediu. Și eu ce fac? Că am și muncit pentru ajutor și acum nu-l iau. Îmi zice că lipseau acte, dar atunci când i-am dus dosarul nu mi-a zis.

Nouă, la primărie, ne vorbește așa, în gramatică, iar noi nu înțelegem. Mie trebuie să-mi spună clar, ca să pricep. Așa, cum n-am carte, nu înțeleg. Dar sigur vorbesc în gramatică pentru ca noi să nu înțelegem.

Așa am rămas și fără mâncarea de la cantină. Ca să ai cantină, trebuie să ai ajutor social și copii la școală. Abia acum primim din nou, după trei luni, și oricum dă pentru o singură persoană, nu pentru câți suntem în familie. Ne-au dat un cârnat și un cub de brânză topită pentru două zile”.

* Locul unde nici preotul, nici ambulanța nu se grăbesc să vină

Profesoara ne invită în casă. Ne arată tavanul prin care s-a infiltrat apa de ploaie și spune că, prin gaura rezultată, seara coboară șobolanii direct în casă. În minte cu imaginea unui șobolan coborând pe horn, privim spre copii. Mici, frumoși, veseli, curioși și… atacați de șobolani. Profesoara ne calmează:

”Șobolanii merg cu noi prin casă, nu ne mai atacă. S-au învățat cu noi și noi cu ei, dar tot nu e bine. De-ar trimite de la Primărie deratizarea ar fi bine, că ne-au invadat și gândacii. Dar nu le pasă lor de asta”.

Trăiesc din ajutorul social și din alocațiile copiilor. Profesoara spune că are carte și că ar avea, poate, mai multe șanse în a-și găsi un loc de muncă, dar are atâția copii: ”Cine ar avea grijă de ei?”. Poate ar trebui să nu mai facă atât de mulți, ca să le poată oferi o viață mai bună celor pe care îi are deja…

Soțul ei e tot supărat. Că a fost păcălit. Că au venit și i-au luat pe mai mulți să muncească în Bistrița Năsăud și, mai apoi, la Arad, la o firmă, cu acte. Își arată și legitimația primită acolo. ”Eu n-am carte, dar știu să citesc și să scriu de tipar. Făceam cablaje auto, pentru că mă pricep. Ne-au înșelat. Am muncit două săptămâni acolo. Au zis că ne dau 12 milioane pe lună și diurnă. Nu ne-au dat nimic. Mi-au dat un test și după aia mi-au zis că n-am scris de mână. Dar eu am scris de tipar și se înțelegea. Așa au zis că nu mai au nevoie de mine. A trimis nevasta bani ca să mă întorc acasă”.

Ceilalți îl susțin în revoltă. La fel, se revoltă când își amintesc că trăiesc în container și că li s-a mai cerut și chirie pentru asta. ”Au avut planul ăsta. Inițial era 42 de lei chiria, după care cei de la Locato au zis c-o scad sau c-o scot de tot. Din ce să plătim? N-au făcut nimic și oamenii s-au trezit că au datorii și că-i execută și le iau casele”, spune bărbatul.

Copiii se învârt în jurul părinților. Nu pricep ei foarte multe din revoltă. Când se plictisesc, încep să se agite. O fetiță de trei ani se urcă pe chiuvetă, să-și umple o cană cu apă. Uită să mai închidă robinetul și soțul Profesoarei sare să oprească risipa, că doar are factură mare la apă și la curent și n-a luat nici salariul de la firma care l-a înșelat. Mama își îndreaptă privirea spre fetiță. ”O vedeți? Când am născut-o, am sunat la ambulanță. Le-am zis că nasc, le-am zis unde stau ca să vină după mine. Au ajuns după două ore. Născusem deja. Așa a fost și zilele trecute. Copiii cuiva au luat chibriturile din casă fără să știe părinții și s-au jucat cu focul pe câmp. A început să ardă totul, de-am zis că murim aici, ca șobolanii. Am sunat la pompieri. Le-am tot zis să vină. Au venit târziu. Și-a venit o singură mașină, iar aici ardea totul. Între timp, am cărat noi găleți cu apă să stingem. Apa asta cine-o plătește?! Aici vin doar dacă au chef”.

Un alt vecin s-a simțit rău de curând. Au sunat la salvare, dar nici după o oră n-au venit. Atunci, au făcut toți cheta și l-au trimis cu taxiul la spital. Ambulanța a ajuns după încă o oră.

Nici preotul nu se grăbește să ajungă: ”A murit o vecină și-a venit abia în ultima zi să-i citească. N-ar fi venit nici atunci, dacă nu mergeam atâția să-l rugăm. Nici măcar microbuzele nu vin la timp. Ei trebuie să vină la opt fără zece și vin la și douăzeci. Așa întârzie copiii la școală și, la mai multe absențe, pierdem ajutorul social. Într-un microbuz de 18 persoane ne bagă și 50-60 de oameni. Știți cum e vara?”.

* Copiii, vinovați fără vină

Și, pentru că tot au amintit de copiii care merg la școală, se pare că și acolo se simt discriminați, deși ”nu îmbracă mulți copiii așa de frumos cum o facem noi”. Aflăm despre o fetiță care n-a mai vrut să meargă la grădiniță, pentru că a umilit-o educatoarea: o altă fetiță venise cu păduchi, educatoarea a văzut și, automat, s-a dus s-o controleze pe fiica Profesoarei. A scos-o în fața colegilor spunându-i că sigur ea a fost sursa paraziților nesuferiți: ”A doua zi, m-am dus la grădiniță. Am rugat-o să-mi arate unde are a mea păduchi. Și a zis c-a greșit. Că n-a găsit nici un linden, nimic, dar nu i-a cerut scuze. Nimic! Nici colegilor nu le-a zis că nu e de la ea. Fata n-a mai vrut să meargă la grădiniță, iar acum repetă grupa, cu altă doamnă”.

Fetița e blondă. Toți copiii familiei sunt curați și frumoși, n-ai spune că-s de etnie. Poate dacă nu s-ar fi născut în Văleni 2 ar fi avut altă șansă în viață.

Școala din Văleni arată ca după bombardament. De stricat au stricat-o tot cei din zonă, c-au furat tot ce-au putut de-a lungul timpului, dar copiii și-ar dori o clădire mai frumoasă, mai primitoare, un teren de sport pe care să nu fie bălegarul de la animalele localnicilor, o școală decentă. La fel își doresc și-un loc de joacă în cartier, dar ”fără tobogane, c-au avut la grădiniță și-au căzut copiii în cap, pentru că nu era fixat cum trebuie”.

Părinții și-ar mai dori lumină pe stradă, că becurile ”luminează pe drum, dar nouă ne trebuie în fața casei, că ne e frică să ieșim când e întuneric”. Și-ar mai dori să nu se mai reverse canalizarea la fiecare ploaie, ca să nu le mai iasă tot rahatul în casă.

* Lanțul vicios al ajutorului social

Ieșim din încăperea cu gaură în tavan. Un câine lup, bătrân, zace în careul dintre containere. El nu e revoltat, ca localnicii, ci pare să-și aștepte, resemnat, sfârșitul. Câțiva copii aleargă, o fetiță se plimbă cu bicicleta. Sunt primele pete de culoare în țărâna uscată. Părinții se retrag când ne văd. Gazdele ies după noi. O așteaptă pe nașa fetiței celei mici. E psiholog școlar și, la început, nici n-a avut curaj să vină aici. Abia la botez și-a luat inima-n dinți. Acum îi vizitează când poate.

Azi e zi de mâncare, după cum ne informează gazdele. Cei de la cantină n-au ajuns încă. Asistații din Văleni 2 ne spun să-i așteptăm, să vedem ce mâncare le aduc, dar nu mai avem atâtea ore la dispoziție și, oricum, la câte nemulțumiri am auzit, n-am vrea să asistăm la vreo răscoală. Le ajung musafirii și atunci uită de noi. Toți o înconjoară pe nașă.

Pornim înapoi pe drumul prăfuit. Cam cum ar fi să trăim o săptămână în cartierul Văleni, să-i auzim pe vecini plângându-se de cât de rău o duc, dar fără să încerce să schimbe ceva. S-au învățat să dea mereu vina pe alții. Să vină alții să le facă, să vină alții să le dea. Doar că alții nu prea vin. Vin, în schimb ajutoarele sociale și, o dată la câțiva ani, alte și alte locuințe cu titlu social, pe care, inevitabil, le vor aduce în aceeași stare de ruină. Nu toți sunt la fel, dar majoritatea e prea covârșitoare ca să se mai remarce excepțiile. Să le plângi de milă, să nu? Să-i disprețuiești, să nu? Adevărul, de obicei, are prostul obicei de a fi la mijloc. La mijloc între programe europene de inserție socială și combatere a discriminării, din acelea făcute numai pe hârtie, și stigmatul de a fi ”țigan până mori”.

Chipul fetiței blonde, bondoacă și îndrăzneață ridicându-se pe chiuvetă să-și ia o cană cu apă, apare în fața ochilor și nu vrea să dispară. Ea și ceilalți copii sunt victimele propriilor părinți și ale noastre, ale societății care nu-i va integra niciodată. Sunt următorii asistați din containerele din Văleni, dacă nu vor reuși să vadă mai departe, să rupă lanțul vicios al ajutorului social și al banului nemuncit, acordat doar pentru că ”n-au carte și au mulți copii de crescut”.

Andreea AMARIEI