Părintele Tiberiu: ”Dacă începi să tratezi preoția ca pe o meserie, ești distrus” VIDEO

Deși foarte tânăr, părintele Tiberiu Roșu, care păstorește de trei ani comunitatea din Stejaru, comuna Ion Creangă, este omul care a reușit să coboare foarte mult în trecut. Este al treilea preot din istoria postdecembristă a satului, dar primul care a reînviat tradiția umblatului cu colindul și a adunat oamenii în lăcașul de cult, nu doar pentru rugăciune, ci și pentru a-și redescoperi rădăcinile. ”Tudor Gheorghe  are un vers, care afirmă că patriotismul nu e ca un papion, azi îl porți și mâine nu. Ori îl ai, ori nu-l ai”.

În biserica din Stejaru, se recită poezii patriotice, poezii de temniță (de Radu Gyr, Nichifor Crainic sau Dumitru Bacu etc.), se cântă ”Rugă pentru părinți”, iar tricolorul Regelui Mihai are loc de cinste pe sfânta masă din altar. Preotul, care nu are decât 29 de ani, neîmpliniți, are umor, are cultură, are studii (două masterate, din care unul în istoria comunismului din România și face doctorat în teologie), a scris 3 cărți și spune că zicala cu preotul ar trebui adaptată. ”Nu să faci ce spune preotul, ci exact ce face el”.

* ”Preoția nu e o meserie, preoția este o misiune”

Părintele Tiberiu s-a născut pe 6 noiembrie 1987, într-o familie de ingineri. Are un singur frate, Doru, mai mare cu 6 ani, absolvent de medicină la facultatea din Iași. A avut o copilărie foarte interesantă, cu multă dragoste din partea bunicilor, în special a celor materni, care l-au crescut până la 8 ani, pe malul Oltului, într-o comună care se numește Rusănești. ”Creangă este mai viu în conștiința poporului român și prin zicala: dacă-i copil să se joace, dacă-i cal să tragă și dacă-i popă să citească. Orice copil trebuie să se bucure de anii aceștia, pe care-i numim, la maturitate, infantili. Copilul se educă prin joc și joacă.

Dacă pui copilul într-un glob de cristal, niciodată n-o să ai posibilitatea pe viitor să te bazezi pe un om matur echilibrat.

Mi-a oferit Dumnezeu posibilitatea să învăț lucruri extraordinare de la bunicii mei. Un lucru, pe cât de trist, pe atât de real, a fost trecerea lor în neființă. Acuma, când suntem în interviu, soția unui prieten al meu, dl. academician Constantin Bălăceanu Stolnici, așteaptă să fie îngropată în biserica Domnița Bălașa din București. Când m-a sunat acum câteva zile, mi-a zis un lucru cutremurător: «Părinte, îmi dau seama că n-o s-o mai văd – nici eu nu mi-am mai văzut bunicii după 8 ani, când au murit amândoi -, dar amintirea trebuie menținută, nu ținută, prin flash-back-urile din propria cutie a Pandorei». Câte amintiri pot să am eu până la vârsta de 8 ani? Puține! Dar țin cu dinții de ele, ca la o comoară a mea. Ce-am fi noi fără amintiri? Ce-am fi noi fără oamenii dragi pe care i-am avut? Ceea ce te leagă de meleagurile natale, în primul rând, sunt oamenii dragi. După ce bunicii mei n-au mai fost, deși o seamă de rude au rămas acolo, n-am mai avut același puls al chemării; la ora actuală, simt doar chemarea mormintelor bunicilor mei. Fratele lui Emil Cioran, Relu Cioran, spunea că se duce de fiecare dată la Rășinari, în perioada verii, să vadă mormântul tatălui, părintelui Cioran. Și, la un moment dat, afirma adevărul: «de fapt, mă duceam să-mi văd propriul mormânt»; necropola familiei reprezenta poarta deschisă către cei ce nu mai sunt. Se întorcea pentru rămășița de istorie din familia sa. Așa și noi sau, cel puțin, eu mă reîntorc doar pentru a vedea două morminte”.

Împletind în ”ghemul anilor infantili” multă dragoste pentru toți cei din jurul său, copilul Tiberiu a vrut să afle ce este Dumnezeu. L-a ajutat bunica din partea tatălui, care locuia în Muncel, Valea Ursului, și care-l ducea destul de des la Mănăstirea Giurgeni. Acolo a descoperit frumosul ”din interior” și, de la lucrurile prin care orice copil se apropie de Dumnezeu – rugăciunea de seară, crucea făcută în fața bisericii sau bombonica primită de la preot la slujbă -, și-a dorit să afle mai mult. La 12-13 ani, era deja fascinat de cărțile cu pilde din viețile sfinților părinți, așa că dorința de a urma Seminarul teologic ”’Sfântul Gheorghe” din Roman a venit absolut firesc.

Atracția pe care omul o simte față de Dumnezeu este un lucru nescris, este un lucru pe care nu ți-l alegi tu. Preoția nu e o meserie, preoția este o misiune.

”Dacă începi să tratezi preoția ca pe o meserie, ești distrus. Haosul începe când Dumnezeu este alungat din noi. Omul fără Hristos este un om cu handicapuri, pentru că nu poate, la un moment dat, să se mai regăsească”.

* ”Când am intrat în sat, am văzut un lucru covârșitor: se pierduse mersul cu colindul”

După ce-a cochetat cu gazetăria și, apoi, ca student, a prins gustul interviurilor cu oamenii de valoare care l-au primit cu drag în casele lor, Tiberiu Roșu a ajuns preot la Stejaru. Printre primele sale curiozități a fost istoria locului. Așa a descoperit că, în secolul XIX, satul a fost lovit de o molimă, iar boierii, rămași fără oameni care să le lucreze pământurile, au adus câteva familii de ardeleni și le-au împroprietărit. Este foarte posibil ca de la acești ”strămutați”, așezarea, care se numea inițial Avereștii de Jos, să fi căpătat denumirea de ”Golani”, schimbată în anii de început ai comunismului în ”Stejaru”. În 1933, preotul vrednic de pomenire Evmenie Moraru a înființat parohia, care, până atunci, aparținuse de un sat vecin. A slujit vreme îndelungată, într-o biserică veche, din care s-a păstrat până astăzi sfânta masă. Nepotul lui, preotul Sevastian Moraru a hotărât, în 1991, că trebuie ridicată o altă biserică, care a fost sfințită în 2004, când a primit în dar moaștele sfinților martiri de la Niculițel, păstrate acum, ca o comoară, într-un baldachin din stejar sculptat.

”În 2013, când am intrat în sat, am văzut un lucru covârșitor: nu era împământenită – sau se pierduse în negura vremii – tradiția mersului cu colindul. Fiind un sat cu rădăcini ardelenești, de fapt un hibrid, s-au amestecat de-a lungul timpului tradițiile. Am adunat în jurul meu copiii din sat, de la mic până la mare, am făcut un grup, alături de doamna preoteasă, l-am intitulat «Corul preot Evmenie Moraru», purtând eșarfe tipizate cu numele corului, și am mers din casă în casă, pe la toate casele de gospodării. Anul următor, copiii au format grupuri, așa cum i-am rugat, și a reînviat tradiția colindului. Exista o tradiție, cea a Irozilor, atunci când copiii merg cu Steaua și cântă cântarea Irozilor chiar în ziua de Crăciun; dar nu era bucuria nașterii Mântuitorului Iisus Hristos, vestea îngerilor – pentru că în glasul copiilor asta auzim: îngerii care trâmbiță, îngerii care cântă și îmi vestesc mie, personal, că s-a născut Cel care mă va mântui. Aceste evenimente frumoase ale vremii trebuie trăite cu maximă intensitate și, mai mult decât atâta, cu mare simțământ duhovnicesc, pentru că fac parte din istoria poporului român”.

Misiunea părintelui Tiberiu, dincolo de latura ei strict duhovnicească, s-a extins și spre domenii, pe care nu le-ar fi bănuit. A îmbrăcat salopeta atunci când a trebuit să muncească la casa praznicală, la gardul ce împrejmuiește lăcașul de cult, a tăiat cu flexul, a pus mâna pe hârleț să planteze copaci. A primit, repetat, semne că-și face bine lucrarea și, de unde se întreba cum va reuși să ridice prăznicarul și să-l picteze în doi ani, au apărut de peste tot oameni dornici să ajute, așa încât construcția a fost gata în 6 luni. La fel i s-a întâmplat cu porțile și cu baldachinul pentru sfintele moaște.

* ”Nu-l avem pe Gyr în cărțile de literatură, pentru că i se pune stigmatul legionarismului”

Preocuparea părintelui Tiberiu pentru trecut s-a concentrat și pe istoria recentă, care încă pulsează. A citit literatură de temniță și a vizitat mai toate locurile pe unde au fost închisori comuniste. Și-a petrecut luna de miere la Aiud, iar în concediul de anul acesta a fost la Sighet, cu soția și cu fiica lui, care nu are decât 11 luni. A ținut conferințe despre tăvălugul roșu ce s-a abătut peste acest popor, a vorbit despre suferințele pe care le-au îndurat deținuții politici și familiile lor, despre felul în care au fost torturați, înfometați, bătuți și ”reeducați” de niște gardieni care au ținut să-și depășească ”profesorii”, dar și despre neîmpăcarea copiilor, acum oameni bătrâni, care nu știu unde sunt mormintele părinților lor.

În interviul părintelui Tiberiu cu Măriuca Vulcănescu, fata marelui filosof Mircea Vulcănescu, mort în ’52, la Aiud, una din temele principale a fost ”doleanța unei femei în vârstă care n-a putut să-i aprindă o lumânare tatălui ei la creștet”. După atâția ani, în care ar fi trebuit să aibă loc un proces al comunismului în țara asta, lucrurile nu sunt încă așezate. Iar supraviețuitorii gulagului românesc – puțini, câți mai sunt – și urmașii lor, nu vor altceva decât recunoașterea martirajului la care au fost supuși. ”Să nu ne răzbunați!”, a spus Mircea Vulcănescu înainte de a-și da sufletul.

”Ce vină au avut oamenii ăștia? Că au fost creștini? Că nu au fost de acord cu jugul de fier roșu pus în gâtul lor? Au dus pe umeri o cruce care nu a fost a lor, a fost o cruce a neamului! De asta monumentul de la Aiud reprezintă crucile verticale și crucea mare, orizontală, așezată pe umerii lor. Ei sunt martirii secolului XX. Oamenii aceștia au fost dezumanizați, iar familiile lor distruse. Au avut o soartă cruntă. Ceea ce trebuie să facem noi, în primul rând, este să înțelegem că aceasta este istoria poporului român, este istoria poporului meu.

Este vorba de Iisus Hristos, care este Dumnezeul meu, cel care înconjoară, ca un nimb, toți deținuții politici, asemenea unei aureole. Pentru că niciunul n-a ieșit ateu din pușcărie, ci au intrat atei și au ieșit credincioși.

Îl avem exemplu pe Steinhardt, care s-a convertit și a devenit călugăr la Rohia. Privind din perspectivă «modernă», mă doare sufletul; Grigore Vieru spunea «mă doare țara». Te doare țara când știi că frați de-ai tăi, creștini, oameni simpli, intelectuali, preoți au trecut prin acest pat al lui Procust, fără să aibă nicio vină. Și nici acum acești deținuți politici n-au fost reabilitați! Nu-l avem pe Gyr în cărțile de literatură, pentru că i se pune stigmatul legionarismului. Petre Țuțea, la fel. Cioran a reușit să plece, dar n-a scăpat de urmăritorii securității, care erau foarte aprigi și bine plasați. Nicăieri în blocul comunist nu s-a întâmplat ce s-a întâmplat la noi. Ne uităm la «Fenomenul Pitești», al lui Virgil Ierunca, și vedem prin ce dezumanizare au trecut înaintașii noștri. Bagatelizarea credinței străbune era jocul preferat de gardieni.

În noaptea de Înviere, îi scoteau din celulă și-i puneau, în special pe teologi sau pe seminariști, să întruchipeze preotul. Li se punea un cearșaf în gât, înmuiat în hazna, și ceilalți, în genunchi, trebuiau să-l sărute și să spună vorbe obscene.

Reeducatorii care au pus bastonul și bocancul pe grumazul fraților lor nu erau concepuți din alt neam, erau de-ai noștri. Familiile deținuților politici, după atât amar de vreme, așteaptă un simplu gest de verticalitate, un banal: «Iertați-ne!». «Iertați-ne că v-am nenorocit! Iertați-ne că nu v-ați bucurat de viața voastră! Iertați-ne că v-am răpit ceea ce Dumnezeu v-a lăsat!»”.

* Cuvântul de folos – medicamentul tămăduitor pentru locul care doare

Dincolo de rânduielile bisericii, de activitatea sa ca preot, de munca la teza de doctorat, de îndatoririle de cap de familie, părintele Tiberiu are timp pentru prieteni. Mai ales pentru aceia pe care și i-a făcut în studenție, când a publicat cartea sa ”Interviuri în dimensiunea românească”. I-au deschis ușa casei și, apoi, pe cea a sufletului, rând pe rând, Liviu Antonesei, Liviu Apetroaie, Constantin Bălăceanu-Stolnici, Ana Blandiana, Grigore Caraza, Daniel Corbu, Tudor Ghideanu, Nicolae Manolescu, Emilian Marcu,Tudor Opriș, Dan Puric, Cassian Maria Spiridon, Dionisie Vitcu, Măriuca Vulcănescu și Horia Zilieru.

A plecat în căutarea lor simplu, făcând rost de numerele de telefon, sunându-i și spunându-le că este un student la teologie, care vrea să scrie o carte. Cu mulți a rămas prieten până în ziua de azi.

”Foarte mulți dintre cei pe care i-am intervievat și i-am cunoscut mi-au mărturisit un lucru fundamental: am avut maeștri. Îmi povestea Nicolae Manolescu, nepotul părintelui oftalmologiei românești, că, la întrunirile sau la banchetele medicilor din perioada studenției sale, venea să ajute la servitul mesei, dar stătea cu urechile pâlnie de gramofon la subiectele din lumea medicală a vremii, pe care le dezbăteau profesorii de medicină. Toți au trecut ca discipoli pe lângă mari maeștri. Spre exemplu, dl. Bălăceanu-Stolnici a lucrat cot la cot cu Ana Aslan, cu Grete Popa de la Iași, a avut un pilon de susținere, a avut un îndrumător, a avut pe cineva care l-a luat de mânuță. Ceea ce se întâmpla în Grecia antică: Socrate cu ciracii lui. Socrate n-a scris un rând cu mâna lui, noi n-avem nicio carte scrisă de Socrate. Tot ceea ce avem despre Socrate avem prin scribul lui, prin Platon. Nu era Platon, poate nu auzeam de Socrate. Exact așa au făcut și marii duhovnici ai Bisericii Ortodoxe. Când omul se ducea la părintele Iustin Pârvu, care a făcut temniță grea cu Grigore Caraza, la părintele Cleopa, la părintele Paisie Olaru, la părintele Arsenie Boca, pleca cu un cuvânt de folos. Era exact medicamentul tămăduitor la locul care durea”.

De la dorința de a cunoaște modele, părintele Tiberiu a ajuns la prietenii trainice cu ”intervievații” lui. Cu Dan Puric a organizat conferințe și la Iași, și la Roman, iar pe Constantin Bălăceanu-Stolnici l-a adus de două ori la Roman. Ana Blandiana l-a recomandat pentru Uniunea Scriitorilor, unde nu și-a depus încă dosarul, dar păstrează documentul înrămat, pe perete, deci, dincolo de valoarea sentimentală, are valoare istorică. Și e o altă comoară.

”O astfel de onoare trebuie tratată și prețuită cu smerenie și cu mare, mare băgare de seamă. Încă o dată spun: sunt oameni care îl simt pe cel perfid sau plin de interes, au un simț olfactiv aparte și, toți, m-au primit cu brațele deschise. La majoritatea, am fost primit la ei acasă. La Bălăceanu, la Măriuca Vulcănescu – cu care am făcut interviul la 11 noaptea. Primești în casă pe cineva pe care nu-l cunoști, te poți aștepta la orice. Marea onoare este că i-am cunoscut, că am fost lângă ei, dar, mai mult decât atât, că m-au acceptat să vorbim în continuare. Noi nu înțelegem, în 2016, ce înseamnă termenul de vedetă, un om mediatizat. Credem că-i vedetă, indiferent ce ce tâmpenie face. A murit Tudor Opriș. Mă așteptam să văd, să citesc în presa națională paginii întregi dedicate lui, dar, nada!”

Astăzi este înmormântarea soției dlui Bălăceanu, descendentă directă din sfinții Brâncoveni, are 4 sfinți în neam! Nu se știe nimic.

* ”Ne împărțim în prea multe, pentru prea mulți”

L-am întrebat pe părintele Tiberiu despre puterea vindecării prin rugăciune. Am simțit, am înțeles că vrea să le spună și altora despre taina Sfântului Maslu, despre oamenii care se vindecă prin rugăciune, despre ”descoperirile” științei, care sunt în Biblie.

”Omul începe să-și explice ceea ce biserica îi spune de 2.000 de ani. Știința susține o informație, că a descoperit existența lui Dumnezeu; îi pui Biblia în față și spui «zi-mi ceva nou, arată-mi ce nu m-a învățat pe mine Hristos». Balanța e perfectă.

Hristos a făcut omul perfect. Din acest motiv, ne-a dat doi ochi, două mâini… Dacă te vatămi la un ochi, rămâi chior, dar nu rămâi orb; dacă te lovești la o mână, o ai pe cealaltă să te ajuți, să te speli, să te îmbraci.

Indiferent de nivelul intelectual la care ajunge cineva, nu poate să-și folosească creierul mai mult de 30%, iar înțelegerea lucrurilor din jur trebuie făcută doar pe un fundament concret și palpabil. Eu nu fac supoziții, eu nu spun ceva ce eu nu cred. Eu spun ce cred, ce eu simt, ce eu trăiesc. Atunci când omul lucrează curat, se vede. Țăranul meu se uita la cer, făcea o sfântă cruce, scuipa în mâini, ca să aibă aderență pe coada de la sapă, și se apuca de prășit. Atunci nu erau utilaje agricole performante, nu erau substanțe pentru nimicirea buruienilor din culturi, deci prășea de două ori porumbul ca să poată să facă o bucată de mămăligă, dar nu se plângea că nu are timp.

Făcând paralela cu perioada contemporană, ai 10 hectare de pământ, ai dat un telefon, vine tractorul, rezolvă problema, nu faci absolut nimic și te plângi că nu ai timp. N-am timp să-i spun soției cât de mult o iubesc, n-am timp să-mi strâng copilul în brațe și să-l sărut, n-am timp să le mulțumesc părinților, n-am timp pentru mine în fața lui Hristos, în concluzie, n-am timp pentru nimic. De ce? Mănânc mai mult decât acum 60 de ani? Am nevoie de somn mai mult, am necesități mai mari? Nicidecum. Lucrurile, de la Geneză și până în prezent, sunt orânduite la fel.

Nu mai știm să căutăm ce contează cu adevărat pentru noi. Ne împărțim în prea multe, pentru prea mulți și, de multe ori, nu facem bine nimic din ceea ce facem.

Octavian Paler afirma că avem timp pentru toate. Să dormim, să alergăm în dreapta și-n stânga, să regretăm c-am greșit și să greșim din nou, să-i judecăm pe alții și să ne absolvim pe noi înșine. Avem timp să citim și să scriem, să corectăm ce-am scris, să regretăm ce-am scris… Am învățat să iubesc ca să pot să fiu iubit.

Uităm de cuvânt. Cuvântul este cea mai puternică armă pe care Dumnezeu a lăsat-o. O armă cu două tăișuri. Cu aceeași limbă și cu aceeași gură îi dai slavă lui Dumnezeu, îi spui soției cuvinte tandre, îi spui copilului cât de mult îl iubești, îi dai vecinului «bună ziua» și tot cu aceeași gură ponegrești sau bagatelizezi. Sfinții părinți spun că sufletul iese prin gură din trup, este locul care ar trebui să fie cel mai curat”.

Cristina MIRCEA