Când i-am spus că aș dori să stăm de vorbă, actorul și regizorul Ion Sapdaru, laureat al Premiilor Gopo, n-a stat nicio clipă pe gânduri. Ivan Sapojnic pe numele său adevărat, s-a născut la Doroțcaia, Transnistria, are 55 de ani și se teme de eșec. Încep conversația cu marele artist, atât de divers în talentul lui, cu o întrebare despre ”facerea” rolurilor.
- Cât de lung, cât de chinuitor este drumul creării unui personaj care ar trebui să ajungă la inima publicului?
Într-un fel, e vorba despre bucătăria noastră internă. Nu prea pare interesantă pentru un muritor de rând. De la scenariu până spre realizarea, spre materializarea personajului, sunt pași grei, ezitanți uneori. Se întâmplă și derapaje, se întâmplă și că îți pierzi personajul și nu mai știi încotro să mergi. Filmul, în principal, te obligă să fii mereu în formă și astfel nu prea ai când să cochetezi cu rolul, așa cum s-ar putea întâmpla în teatru. Dacă în teatru mai poți cât de cât amâna, în film nu prea ai când, pentru că e un anumit timing pe care trebuie să-l respecți. Dar peste tot e frumos și interesant, atâta vreme cât știi că faci un spectacol care va aduce bucurie și poți să transmiți și câteva mesaje importante.
- Cine sunt actorii care v-au marcat în mod fericit parcursul artistic?
Am lucrat cu Victor Rebengiuc, am jucat și cu Gheorghe Dinică, care m-a impresionat extraordinar, chiar și cu actorul american Armand Assante. Eu am furat meserie de la toți. Te uiți și vezi. Ce îți place imiți sau, mă rog, încerci să reproduci. Ce nu îți place, nu ”furi”. Actorul este un om care spune minciuni frumoase. M-a fascinat Toma Caragiu. Mi s-a părut un actor care ar fi putut face față în toate situațiile. A fost un artist uriaș.
- Este adevărat când se spune că actorii nu au vârstă?
În film nu poți să spui asta, pentru că acest gen de artă necesită un anumit tipaj, pe care trebuie să-l respecți. În teatru, compoziția îi permite unui actor mai în vârstă să joace pe cineva care e mai tânăr și invers. În final, iese o treabă destul de credibilă.
- Să ne reamintim de plăcuta trecere prin anii de ucenicie…
Institutul de Teatru de la Chișinău l-am absolvit în 1983, iar în 1989 am terminat Institutul de Cinematografie VGIK de la Moscova. Au fost două facultăți extrem de solicitante, dar, în același timp, extrem de interesante, pentru că nici nu am observat când le-am absolvit. E o profesie pe care mi-am dorit-o toată viața, evident că nu am pregetat să o învăț, dar, în același timp, m-am și distrat foarte mult, pentru că teatru și filmul, până la urmă, sunt o joacă serioasă, un proces de creație, de fantezie, de căutare. Mi-am dorit, în primul rând, să fiu clown. Mi se părea o chestiune absolut extraodinară să te strâmbi, cum spuneam noi când eram mici, să fii caraghios, să faci giumbușlucuri în fața oamenilor, să îi distrezi, să îi amuzi. La Chișinău, i-am avut profesori la regie pe Nelu Bordeianu, iar la arta actorului pe Vladimir Cobăsneanu. La Moscova, mi-au predat somități din cinematografia rusă. Profesorul meu de bază a fost Anatoli Romașin, un actor care a colaborat și cu Nikita Mihalkov, a fost un artist de mare talent la Teatrul Maiakovski și care, din păcate, s-a prăpădit și el. Eu zic că școala rusească rămâne cea mai bună în continuare.
– Cum considerați plasarea dvs. în repertoriul teatrului, al filmului românesc?
L-aș supăra pe Dumnezeu dacă aș spune că nu am avut un traseu bun, susținut și destul de încărcat. Am fost privilegiat din punct de vedere al rolurilor. Am câștigat, în 2007, Premiul Gopo pentru cel mai bun actor, cu rolul Tiberiu Mănescu, din ”A fost sau n-a fost?” și alte premii importante, însă pe mine aceste ”recunoașteri” nu mă prea încântă.
- Să joci în provincie reprezintă uneori un pas înapoi în cariera unui actor?
În niciun caz. Teatrul se poate întâmpla oriunde și nicăieri. Am cunoscut teatre mari, case mari în care se întâmplau lucruri tâmpite și am cunoscut teatre mici, în provincie, în care s-a făcut creație extraordinară. Filmul se face în capitală, pentru că acolo sunt banii, acolo sunt producătorii, acolo este și logistica, dar teatru se poata întâmpla, repet, oriunde și nicăieri.
– Există o limită a posibilităților actoricești?
Evident. Ca și în orice altă meserie, ca și în orice alt domeniu, în teatru, în film, există limite și, în primul rând, sunt limitele de vârstă și de sănătate.
– Ca regizor este mai ușor?
E la fel de solicitant ca și în actorie. Modelele mele din lumea regiei de teatru sunt Liviu Ciulei, Lucian Pintilie, Anatoly Efros, Thomas Ostermeier.
– Se mai poate vorbi de a avea emoții la nivelul pe care l-ați atins dvs.?
Pentru mine, emoția este mecanismul care mă determină să exist în această profesie. În continuare mă emoționez și în continuare mă tem pentru creația, opera pe care încerc să le fac, dar emoția este cea care ne ține mintea trează și ne împinge spre alte înălțimi.
– Vă e teamă de eșec, de ridicol?
Da. Ca oricărui om. Din întâmplare, actorii și regizorii sunt și ei oameni făcuți din carne și din oase și din toate celelalte, și cu lacrimi, și cu inimă, și cu sânge ș.a.m.d. Evident că mă tem de eșec, încerc să-l evit, însă el stă într-un fel deasupra noastră ca o sabie a lui Damocles. Muzica aplauzelor mi se pare cea mai frumoasă.
– Se câștigă din film ceva bani mai mulți decât din teatru?
Nu. Poate un pic mai mult, dar nu atât de mult cum s-ar putea crede. Sumele sunt modeste. Totul e la ”nivelul” de un pic mai puțin decât modest.
– Noi proiecte?
Cred că mai multe sunt legate de teatru. Voi face o piesă foarte curând la Teatrul Național ”Vasile Alecsandri”, din Iași, urmează alte câteva colaborări, una la Tulcea, alta la Chișinău. Teatrul de la Iași ”merge”, în sfârșit ne-am ”reparat”, arată extraordinar de frumos, foarte multă lume vine să ne vadă. La Iași, eu fac numai regie. În film, deocamdată, nu am nimic clar. Filmul, știți cum e la noi, a devenit o loterie.
– Generația tânără corespunde exigențelor, rigorilor dvs.?
Lucrez bine cu actorii tineri. Uneori le mai lipsește, pe ici, pe colo, școala, dar în principiu sunt OK. Școala românească de teatru și film a scăzut un pic în cadență, din păcate. Mi se pare că a devenit ușor superficială. Oricum, scena îi alege, îi cerne pe toți.
– De Teatrul Tineretului din Piatra Neamț vă simțiți legat în vreun fel?
Mă simt legat de Teatrul Tineretului, pentru că am avut foarte mulți studenți care au făcut aici carieră. Întotdeauna am admirat teatrul din Piatra Neamț, pentru tot ce a însemnat el pentru viața culturală din România. Mă leagă și multe alte lucruri de Piatra Neamț. De exemplu, aici este născută soția mea, actrița Anne-Marie Chertic, de la Teatrul ”Vasile Alecsandri” din Iași. Primii 4 ani de copilărie ai puștiului meu i-am petrecut aici. Îmi place orașul, îmi plac foarte mult oamenii, am o grămadă de prieteni aici și mă bucur.
- Ce ar trebui să știm despre cel mai recent film, în care jucați împreună cu soția, comedia ”Afacerea Est”, care a avut proiecția de gală și la Cinema Dacia Panoramic din Piatra Neamț?
Este un film făcut de un regizor basarabean, Igor Cobileanski, dar care a urmat facultatea în România. Este un un regizor cunoscut mai ales pentru scurt-metrajele sale, care au făcut o mare vâlvă, în special pe internet. Este o comedie cu multe substraturi sociale, în care joacă, în proporție de 99%, numai actori moldoveni, de partea asta și de partea cealaltă de Prut. Am muncit la film o lună și jumătate, vara trecută. Până acum, cei care l-au văzut au reacționat nemaipomenit de bine.
Ana MOISE
