Pe Ștefan îl remarcă oricine, în primul rând, pentru că e înalt. Dintotdeauna a fost mai înalt decât cei din generația lui. Așa s-a remarcat și-n primii ani de școală, când era un băiat blonduț, cu ochi albaștri și timid, dar înalt. A ajuns adolescentul rebel, cu plete crețe și haine de rocker, elev la ”Rareș”. Cânta la chitară, râdea din tot sufletul și reușea să-i molipsească pe toți. De atunci cocheta cu scena, cu lumea teatrului, cu jocul și cu joaca.
”M-au atras atmosfera de evadare din realitate și propunerea unor artiști – dramturgi, regizori, actori – pentru un univers în care lucrurile erau ceva mai spectaculoase decât cotidianul în care trăiam atunci. Erau lumi ideale, care veneau ca variante de «îndreptare» a realității cu care ne confruntam în acele vremuri: insule de frumos, de moralitate, de lumină. Între timp, lucrurile s-au schimbat, dar ecuația e aceeași: arta este o lume ideală, de dorit”, își amintește el despre primele intersectări cu lumea spectacolului.
A urmat UNATC București, are chiar și un doctorat în UNATC, dar mai multe spune CV-ul lui, ușor de găsit pe site-ul Teatrului Național ”I.L. Caragiale” din București.
* De la Szobi Czech la Dan Puric, totul a fost o aventură
Ștefan e Rică Venturiano, e Don Quijote, e one man show și, mai presus de toate, e omul din spatele fiecărui rol, e unul dintre foștii studenți ai lui Szobi Czech și membru al trupei de teatru Passe-Partout, a lui Dan Puric. Fiecare rol, fiecare piesă și, mai ales, fiecare profesor și-a lăsat o amprentă pe ceea ce este astăzi actorul Ștefan Ruxanda.
”I se spunea Tata Szobi și asta spune foarte multe. Până la el – iar aici mă refer la oamenii din teatru și film -, nu am știut ce înseamnă cu adevărat un «cavaler», cum se traduc în fapte manierele unui bărbat față de o femeie. L-am văzut cum vorbea cu colegele lui de catedră, cu diferite doamne din TVR și eram fascinat de eleganța, delicatețea unui om care, pentru mine, era desprins din filmele cu super-eroi. Am cunoscut prin el un om-coloană și un profesor «tată». Astea sunt întâlniri rare. Îmi amintesc că fiecare curs de cascadorie cu el era o lecție pentru a scoate la lumină curajul și încrederea în propriile capacități. Era un tată care te lăsa să mai dai cu fundul de pământ, dar niciodată cu capul de pereți. Mi-e foarte dragă amintirea lui: un om deosebit de pasionat și cu o demnitate rară”, povestește Ștefan despre cascadorul Szobi Czech.
După anii de școală, începând cu 2004, a intrat în trupa lui Dan Puric. A fost o nouă etapă, un alt profesor, un alt nume care și-a lăsat amprenta asupra tânărului actor. Trecerea s-a făcut natural, din mers. ”A fost o nouă etapă, o nouă întâlnire, la un alt nivel, la care antrenamentul fizic, emoțional, intelectual se împleteau spre o țintă precisă. În primii ani, încă nu dibuiam acestă țintă. Îmi amintesc că era o atmosferă care mă atrăgea și încă mă atrage la Dan Puric, ceva care îmi spunea că e rândul meu să fac ceva pentru universul ăsta, de pe poziția de artist pe care mă aflam. E genul de întâlnire care te responsabilizează. Pentru mine, ca om, Dan Puric a reprezentat o deschidere spre un univers pe care îmi era teamă să-l recunosc, iar ca actor a fost revelația spre creativitate, spre limbajul poveștilor spuse prin tăceri, prin gesturi esențializate, prin trăiri dincolo de limbajul sunetelor articulate. E cheia spre profunzimile sufletești ale artistului în dialogul lui cu sufletul spectatorului. Aventura asta nu se termină niciodată”, spune actorul.
Dacă i se cere, în schimb, să descrie în câteva cuvinte cum l-a perceput el pe Dan Puric, cum îl vede în spatele culiselor, în viața de zi cu zi, Ștefan ezită: ”Mi-e teamă să răspund la întrebarea asta sau, mai bine spus, la provocarea asta, pentru că, numindu-l, l-aș «sechestra» între definiții care i-ar limita persoana doar la percepția de moment pe care o am eu acum. Or, el este cu mult mai mult. E un univers, o persoană în transformare, în evoluție, și nu aș vrea ca spusele mele să reflecte o fațetă pe care timpul o va șlefui exact cum va crede de cuviință. Deci: Dan Puric este o persoană care evoluează spre desăvârșirea lui, ca parte din această minune numită Creație”.
* ”Mă tem că la TT au uitat să mai privească pe fereastra turnului în care s-au refugiat”
De-a lungul timpului a colaborat cu teatre din întreaga țară – Teatrul Național București, Teatrul de Comedie, Nottara, Bulandra, ”G. Ciprian” Buzău, Compania Passe-Partout Dan Puric, Teatrul Ariel Râmnicu Vâlcea -, dar a delectat și publicul din afară. ”Acum lucrez la un spectacol muzical pentru copii, la Teatrul Elisabeta din București. Joc și regizez. Am întâlnit un compozitor român extraordinar, Eugen Dan Drăgoi. E o mare bucurie lucrul cu el și cu echipa artistică. Spectacolul se clădește pe un text poetic scris de IPS Bartolomeu Anania, mai exact, o feerie pentru copii creată în 1956. Mai am un proiect care îmi este foarte drag, o adaptare după «Micul Prinț». În rest, colaborările uzuale cu TNB, compania Passe-Partout DP și cu ce-o mai aduce viitorul. Deocamdată, ca un om leneș ce sunt, mă concentrez mai mult pe aceste proiecte care îmi bucură inima. Cu filmul, mai răruț, dar sper să duc la bun sfârșit un proiect început în vară. E un film independent. Dar despre el, cu altă ocazie, când va fi gata”.
Deși rămâne locul său de suflet, tânărul actor ezită când e întrebat dacă ar veni să joace la Piatra Neamț. Motivele îi aparțin, dar ridică un semn de întrebare care poate ar trebui luat în calcul și de cei de pe plan local. În schimb, dacă ar avea cum, ar înființa și mâine o trupă de teatru cu tineri. ”Lucrez cu mare plăcere cu cei tineri, pentru că ei au un simț al adevărului și al frumosului pe care noi, ăștia de ne credem maturi, l-am cam pierdut. La TT, teatru care îmi e foarte drag, nu știu ce să spun… Mi-ar plăcea să vin, dar mi-e teamă că s-a înscris pe o estetică neconcordantă cu sufletul spectatorului sau cu nevoile lui spirituale. Mă tem că cei care fac repertoriul acolo au uitat să mai privească pe fereastra turnului în care s-au refugiat. Simt realitatea doar epidermic ori din perspectiva unor pseudo-valori difuzate de TV sau de intelectuali care și-au «încordat verbele» asupra creativității artiștilor români”, spune actorul.
Dacă atmosfera de acum din Teatrul Tineretului nu-l atrage în mod deosebit, Ștefan recunoaște că orașul îi lipsește permanent, că a păstrat doar amintirile frumoase și nicăieri altundeva nu a regăsit farmecul acestui loc: ”Îmi lipsesc munții, aerul, pădurile, pâraiele, cântecul păsărilor, apa rece a Bistriței și curentul ei puternic, potecile acoperite de frunze, zăpezile imaculate, frigul fără crivăț și verile domoale. Și, mai ales, cerul înstelat al copilăriei. Deci, totul”.
* ”Publicul acceptă cu prea multă ușurință spectacole de neprivit”
Publicul e variat, care mai cultivat, care novice, însă oferă întotdeauna surprize. Plăcute sau mai puțin plăcute. Ce i-ar reproșa Ștefan? ”Că nu-și dă voie să-și dorească mai mult de la el, de la artiștii lui, că nu are încredere în el și în preferințele lui, că acceptă multe prăpăstii estetice care se dau drept creații artistice, că acceptă cu prea multă ușurință sferto-docți sau spectacole de neprivit. Surprizele plăcute vin întotdeauna de la publicul format din copii. Sunt sinceri, curați, vor să se joace, sunt organic deschiși spre frumos”.
Optimist incurabil, Ștefan Ruxanda nu renunță niciodată și nu-și pierde speranța. Dacă, de pe scenă, descrețește minți sau animă suflete, în culise a încercat să-și dedice timpul și celor mai puțin norocoși, care, poate, n-au ajuns vreodată la o piesă de teatru. S-a implicat în proiecte caritabile pentru orfanii de la Valea Plopului și pentru Clinica Nera, clinică de recuperare oncologică.
Pentru că se implică mereu în proiecte noi, pentru că viața de actor înseamnă ore întregi de repetiții, nopți nedormite, deplasări, vine firesc întrebarea când și cum reușește să mai aibă viață de familie. Ștefan spune că se poate, că el și-a găsit calea de mijloc: ”Nu cred că e prea greu, mai ales dacă lucrezi în Operă, cum lucrează soția mea, care e prim-balerină la Opera Națională București. Nici eu, nici Bianca (Fota) nu avem farafastâcuri. Ne străduim să trăim decent în aceste timpuri care nu-ți oferă siguranța zilei de mâine, visăm să aducem frumusețe în lume prin arta noastră și să evadăm în vacanțe cât mai lungi. Sigur, știți bine că între vis și realitate există un hotar de grosime variabilă”.
În decembrie va împlini 34 de ani. Are o viață întreagă înainte și o experiență de viață deloc de ignorat. Încearcă mereu să se autodepășească și, de cele mai multe ori, îi reușește. Acum are, în schimb, un proiect care pare de neatins: ”Proiectul meu de viitor, la care visez zilnic, este ca, după premiera cu «Păhărelul cu Nectar», spectacolul pentru copii pe text pe IPS Bartolomeu Anania, să dorm o săptămână, cu telefonul închis, fără e-mail, FB sau alte instrumente care bruiază sforăitul. Apoi, mai vedem, poate ceva turnee prin țară, poate din nou pe-afară cu recitalul «Wordless Stories»”.
Andreea AMARIEI
FOTO: Tomoaki Minoda
