”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu
Miron Costin s-a născut în anul 1633 și a fost un mare cronicar al Moldovei, precum și unul dintre primii scriitori și istoriografi din literatura română. Operele sale, precum ”Letopisețul Țării Moldovei”, ”De neamul moldovenilor” și ”Predoslovia”, sunt binecunoscute. Mai puțin cunoscută este, însă, informația că Miron Costin era căsătorit cu una din strănepoatele marelui domnitor Ștefan cel Mare.
Împreună cu fratele său, Velicico, Miron Costin s-a implicat activ în viața publică din Moldova, având rangul de mare vornic, un fel de prim-ministru la vremea aceea. Jocurile politice, instabilitatea funcției domnești, multitudinea de interese care se perpetuau la curtea domnitorilor moldoveni din acele timpuri au făcut mii de victime, multe din ele nevinovate. A fost și cazul cronicarului Miron Costin, care a fost ucis în Piața Mare din Roman, în anul 1691.
În legătură cu uciderea sa s-au emis mai multe teorii, cea care place cel mai mult fiind cea a ”asasinatului politic”. O altă variantă v-o prezentăm în cele ce urmează, una cât se poate de obișnuită, de nesofisticată și lipsită de orice trimitere la conspiraționism. Ceea ce nu înseamnă că nu poate fi inclusă cu succes la categoria ”viața bate filmul”… În scrierile altui cronicar renumit, Ion Neculce, ni se spune foarte clar că decapitarea lui Miron Costina a avut loc la Roman, precizând, textual, că vătavul Dumitrașcu Macri l-ar fi ridicat pe cronicar cu păhărniceii (un fel de jandarmi ai vremii) ținutului Roman, de la moșia sa de la Bărboși, ducându-l cu ei la Roman. Cum s-a ajuns la condamnarea – fără judecată! – a cronicarului, e o poveste despre stupiditate și frică.
La nunta unui oarecare boier Ion Palade, care a avut loc la Băcani, lângă Bârlad, în anul 1691, Velicico Costin, fratele mai mic al marelui cărturar, a stârnit stihiile sorții fără să știe.
Despre acest Velicico, cronicarul Ion Neculce ne spune că era ”năbădăios, cutezător, viteaz” și că se amesteca în tot felul de necazuri. Neculce se miră chiar de ”norocul său cel prost”, fiindcă ”pe unde se duce, mereu îl băte”.
Domnitorul Constantin Cantemir nu știa carte, putea doar să se iscălească; lucru obișnuit, de fapt, și, bineînțeles, cunoscut de toată boierimea. Conform firii sale rebele, Velicico repeta mereu în prezența domnitorului că ”omul fără carte este asemenea dobitocului”. La nunta lui Ion Palade, Velicico s-a îmbătat și, vorbind cu ceilalți boieri, pe lângă jignirile la adresa domnitorului, a adăugat și amenințări, care dădeau de înțeles că împotriva lui Constantin Cantemir se pregătea un complot.
Ca întotdeauna, s-a găsit și un turnător, spătarul Ilie Țifescu, poreclit ”Frige Vaca”. El i-a raportat lui Constantin Vodă Cantemir spusele lui Velicico, iar ce a urmat a fost, până la un punct, previzibil.
Chemat la curtea domnească, Velicico a fost decapitat pe loc, deoarece Vodă era deja convins de existența unui complot (ceea ce nu s-a dovedit a fi fost adevărat niciodată). Vodă Cantemir, convins că și Miron Costin este amestecat în conspirație – sau, mai degrabă, dornic să-l considere pe acesta conducătorul complotiștilor -, îl trimite pe vătaful Dumitrașcu Macri, aparent ca să îl aducă la curte pe Miron Costin. În fapt, după cum s-au derulat lucrurile, există toate motivele pentru a crede că vătaful Macri a avut ordin ferm să-l ucidă pe cronicar oriunde îl va găsi.
În literatură, este descris astfel momentul arestării lui Miron Costin de la conacul său din Bărboși:
”Dar îndată a ajuns aici vătaful de păhărnicei și, după dânsul, au mai venit zapciu după zapciu, din sfert în sfert de ceas, cerând să fie ucis Miron Costin… Printre puținele slugi ale curții din Bărboși, care pregăteau înmormântarea jupânesei Ilina, vestea arestării logofătului a produs mare îndârjire. S-a adunat satul în jurul curții. Și odată cu inima oamenilor, s-a burzuluit vremea și mai cumplit ca înainte. Macri a socotit că nu-și poate îndeplini aici crunta poruncă domnească: are prea puțini slujitori și nu poate ghici până unde poate merge îndrăzneala sătenilor, care au înconjurat curtea, la vestea că au venit să-l ucidă pe logofăt… L-au suit în sanie și, înconjurat de slujitori, l-au pornit prin viscol, spre Roman.
Marelui logofăt i s-a îngăduit să se spovedească și să se roage în lăcașul bisericii Precista din centrul orașului Roman, după care vătaful de păhărnicei a vrut să-i taie însuși el capul cu sabia. Dar bătrânul se ruga cu mare glas la vătaf să-l mai păsuiască și să-l ducă la Iași, la înfățișare, spre iertăciune în fața lui Vodă.Toate muierile de față plângeau cu mare bocet; iar din cauza zarvei, Dumitrașcu Macri, vătaful, a pus pe călău de i-a tăiat repede și cu iscusință capul”.
După execuție, călăul și-a spălat mâinile mânjite de sânge la o fântână din preajmă, căreia, de atunci, i-a rămas numele de ”Fântâna Gâdelui”.
Pe locul decapitării, feciorii Ioniță, Nicolae și Pătrașcu au pus o lespede, pentru însemnarea cumplitei întâmplări, iar corpul părintelui lor l-au dus în taină la Brănișteni, aproape de Roman. Se spune că, de față la cele întâmplate, s-ar fi aflat și beizadeaua (pe atunci) Dimitrie Cantemir, viitorul domn luminat al Moldovei…
…Multă vreme, piața mare din fața episcopiei și bisericii Precista Mare s-a numit ”Piața Gâdelui”. Apoi ”Piața Episcopiei” și, în fine, ”Piața Mare”.
Denumirea de Piața Mare nu se referea doar la aspectul architectural, de spațiu larg și liber, cuprins între niște clădiri, ci chiar la sensul propriu: în perimetrul cuprins între Episcopie, biserica Precista, primărie, casele Onofrei, casa Ioachim, hotel Dacia și hanul Speranța, funcționa piața agricolă a orașului. Și funcționa într-un careu bordat de castani, pe niște șiruri de tarabe din lemn.
Ca să ”decriptăm” cele scrise mai sus, primăria funcționa într-o clădire destul de modestă, dar foarte încăpătoare, cam pe unde este acum fostul cinematograf Unirea. Casele Onofrei erau pe locul blocului denumit nu cu mult timp în urmă ”blocul Aurora”. Casa Ioachim adăpostește actuala bibliotecă municipală. Hotelul Dacia și hanul Speranța erau cam unde este acum blocul care a avut ”bulină” de risc seismic.
Pornind din piață spre nord, strada s-a numit Lascăr Catargiu, apoi Nicolae Titulescu, acum bulevardul Roman Mușat. Dar între strada Lascăr Catargiu și strada Cuza Vodă era, într-un arc de cerc, strada Sfinții Voievozi. Ea pornea cam din fața poștei și ajungea la biserica Sfinții Voievozi.
Aici putea fi admirate mai multe case boierești arătoase, în general ale unor armeni avuți. Casa unuia din frații Kapri, casa Buicliu (rudă cu medicul Casei Regale), casa Valeriu Balassan.
O armeancă din Roman, ajunsă la Bruxelles, face, într-o scrisoare, o adevărată cronică a orașului perioadei interbelice. Iată cum descrie strada Sfinții Voievozi:
«În jurul bisericii armenești erau, la rând, casele Cristaki Tatos, Jacques Kapri, Andrei Kapri, Valerian Goilav, Valerian Balassan, Garabet Buicliu, Neculai Kapri, Boroncea, Gheorghe Czuntu, Grigore Czuntu, Grigore Buicliu și, la distanță, familia Manea. În vale, pe str. Bogdan Dragoș, era o casa măreață a lui Ariton Goilav și pe strada Vornicul Done era fosta casă a ”Coanei Donigese”, trecută, după decesul ei, lui Cantacuzino Pașcanu…»
Casa Kapri, actualul sediu al Băncii Comerciale Române, a fost teatrul unei drame care a zguduit foarte intens viața patriarhală a târgului Roman. Baronul Kapri și nepotul său au fost uciși de un sergent de stradă (gardianul public de atunci), pe nume Matase, pentru a-i jefui.
Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește dlui Toma Rețeanu, pentru aportul său deosebit la reconstituirea locurilor și atmosferei vremii, anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Constantin Pațilea, scriitorul Lucian Strochi și prietenul Viorel Nicolau.
Dan AILINCĂI
