”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu
Pomeneam în edițiile anterioare de strada Bogdan Dragoș. Poate ar fi potrivit momentul să remarcăm că denumirea corectă a străzii ar fi trebuit să fie ”Strada Bogdan-Dragoș”, întrucât intenția edililor vremii a fost să-i omagieze pe ambii întemeietori ai Moldovei, și Dragoș Voievod, și Bogdan Vodă. Cei doi veneau din Maramureș – deși sunt istorici care nu exclud posibilitatea ca Dragoș să fi fost, totuși, un cneaz local -, iar familiile lor erau rivale; practic, Bogdan I i-a alungat din Moldova pe descendenții lui Dragoș și a întemeiat Statul unitar.
Încheind paranteza care ne-a dus până în anii ”descălecatului”, să spunem, tot referitor la strada Bogdan-Dragoș, că ea începea din strada Cuza Vodă, din dreptul clădirii Poștei, trecea pe lângă Hotel Central (sau Covor, sub altă denumire), pe lângă casa Ciuntu și pe lângă casa Kapri, coborând spre satul Carol I.
La sfârșitul secolului al XIX-lea, orașul se oprea undeva, mai sus de Abator, spre est existând, în plasa Moldova a județului Roman, comuna Carol I, formată din satele Carol I și Luțca.
Anuarul Socec din 1925 consemnează comuna Carol I în aceeași plasă, cu 1.449 de locuitori în satele Carol I, Luțca și Stârpu; satul Stârpu era situat între Roman și satul Carol I.
În 1948, comuna și satul ei de reședință au primit numele de Nicolae Bălcescu, iar comuna a fost desființată la scurt timp, satul Luțca trecând la comuna Sagna, iar satul Nicolae Bălcescu fiind înglobat în oraș.
Odată înființat satul Carol I de însuși domnitorul țării, spre sfârșitul secolului al XIX-lea, regina Elisabeta ”nu a vrut să fie mai prejos” – după cum aprecia un gazetar al vremii – și a înființat, la rândul său, satul Elisabeta Doamna, actualul sat Horia. A fost reședința plășilor Siretul de Jos și Moldova ale județului Roman. Din plasa Siretul de Jos făcea parte și comuna Cotu Vameșului (așadar, ”Cotu Vameșului”, ceea ce chiar are sens, spre deosebire de mai-scurtul ”Cotu Vameș”. Se pare că satul Elisabeta Doamna a fost populat în parte cu poslușnici – din Mahalaua Poslușnicilor din Roman, care se extinseseră, la un moment dat, și dincolo de râul Moldova și care alcătuiau mâna de lucru a mănăstirilor și administrației locale din Roman -, dar și cu săteni veniți din Trifești, Dulcești, Văleni. Satul Elisabeta Doamna a fost trasat absolut geometric, ulițele lui formând o rețea, un caroiaj.
Și, dacă tot a venit vorba despre Mahalaua Poslușnicilor, trebuie reamintit faptul că aceștia erau slujitori ai episcopiei, scutiți de taxe către administrația locală. În schimb, ei erau obligați să presteze tot felul de munci, pentru episcopie inițial, iar apoi, prin extensie, și pentru administrație.
Se pare că termenul poslușnic derivă din limba rusă ”preslușnic” ori din bulgară ”poslujnic”, dar având aceeași semnificație, de ”servitor mânăstiresc ori boieresc scutit de bir”.
În scrisorile sale către Vasile Alecsandri , Ion Ghica pomenește de poslușnici, în contextul unei radiografii crude a vieții boierilor din Moldova sfârșitului de secol XIX:
«În timpurile domnilor fanarioți, boierii țărei ajunsese a nu mai avea glas în stat; îi năpădise grecii cu totul. Rar se mai pomenea, pe ici, pe colea, de cîte un Cantemîr, un Dabija sau de un Berendei; numai cîteva boierii: logofețiile și vorniciile cele mari, de Țara-de-Sus și de Țara-de-Jos, cu vistieriile, se mai dau pămîntenilor, și aceasta pentru că nu se putea altfel; dar și acele puține slujbe devenise apanajul a trei-patru familii cari, fiind foarte avute în diamanturi, argintării, șaluri și moșii, domnii greci își recrutau în casele lor ginerii și nurorile pentru domnițe și beizadele.
Totuși, însă la mir trebuia să lase să le treacă înainte plăcintării, lăptarii și bucătarii Fanarului. Un postelnic Vlăhuți, un logofăt Arghiropulo sau un armaș Mano erau puși în arhontologie mai sus decît un Bărcănescu, un Cîndescu, un Cîmpineanu sau un Dudescu. Tăutești, Calomfirești, Movilești și Buzești trăiau uitați pe la moșiile lor, fără a îndrăzni să aspire la slujbe mai înalte decît un zapcilîc, o vătășie de plai sau o sămeșie; caftanele la cari le era iertat să se urce cu gîndul, era mult, mult acele de șătrar sau de sluger, și acestea dacă se învredniceau să cîștige protecțiunea vreunui medelnicer Costacopulo, a unui căminar Rasti sau a unui becer Manolache.
Cu toată decadența lor, boierii indigeni tot își păstrase multe din obiceiurile și tradițiunile cele vechi ale țării, mai ales acea de patroni și clienți.
În fiecare casă boierească se creșteau copiii de mazili, de boieri de neam și de poslușnici. Băieții învățau carte românească unul de la altul, sub direcțiunea vătafului sau a vreunui logofăt din curte; și fetele se dădeau pe mîna unei mame Sande sau a unei jupînese Cristina, de le muștruluia și le învăța cusături de vapeluri, de gevrele și de sangulii, împletituri de bibiluri, fierturi de fel defel de dulcețuri: rodozahar, șerbeturi de trandafir și de vișine, peltele de gutui și de mere, tetrea de chitră și deosebite vutci.
Cînd un boier își căsătorea copiii, să da cuconașului un băiat crescut în casă, ca să-l slujească pe procopseală; și fetei i se dădea copila cea mai cuminte și mai învățată, ca s-o îmbrace și să-i coasă, cu condițiunea de-a o mărita dupe vreun logofăt cînd și-o veni în vîrstă».
Și, fiindcă veni vorba despre mahalale…
Romanul a avut, la începutul secolului al XX-lea, o structură oarecum stabilă: pe culmea dealului (zona centrului) erau românii și o vastă zonă populată de armeni; spre râul Moldova, în stânga episcopiei, era mahalaua poslușnicilor, supranumită ”Râiosul”; în dreapta episcopiei – mahalaua Mohorani.
Pe partea dreaptă a străzii Ștefan cel Mare și spre nord, spre albia Moldovei, era mahalaua lipovenilor; spre sud, tot pe dreapta Străzii Mari, locuiau evreii. Spre est, coborând pe strada Bogdan-Dragoș, era mahalaua Popăuți.
Am lăsat cumva în urmă zona în care Strada Mare ”se vărsa” spre biserica Precista și spre spital… Dar am pomenit, într-un episod anterior, de ”Vărărie”, zona unde se găseau negustorii de var sau, la fel, cei de gaz lampant și păcură.
Acolo se ajungea pe o stradelă pe care se găsea casa Mavrichi. Este casa în care, în 1818, se năștea Ion Isăcescu, fiul preotului Isăcescu, cel care avea să fie un luptător pașoptist devotat, alături de Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, care avea să fie inspector general al agriculturii pentru toată țara între anii 1864 și 1869, funcție în care a îndrumat aplicarea reformei agrare, adică Ion Ionescu de la Brad.
Revenind la proprietarul casei, avocatul Mavrichi, acesta a pus bazele primei școli de arte și meserii în Iași, dar și la Roman. Prima Școală de Arte și Meserii din oraș a funcționat în clădirea actualului Colegiu Național ”Petru Poni”.
Pe lângă spital, trecea strada Speranței. Peste drum de spital, spre vest, erau cinematograful Schwartz și casa Riegler, unul din primarii Romanului, bunicii academicianului Constantin Bălăceanu Stolnici, o casă cu coloane, așezată pe ”botul dealului”, de unde se deschidea o perspectivă largă spre sud și spre nord, masivul Ceahlăul profilându-se în zare.
Strada Speranței cobora în curbă către podul de peste râul Moldova, trecând pe lângă arestul orașului.
În jurul Pieței Mari erau casele Onofrei, Ioachim, primăria, remiza de pompieri (la un moment dat), hanul Speranța și biserica Precista Mare.
Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește dlui Toma Rețeanu, pentru aportul său deosebit la reconstituirea locurilor și atmosferei vremii, anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Constantin Pațilea, scriitorul Lucian Strochi și prietenul Viorel Nicolau.
Dan AILINCĂI
2 comentarii
“…satul Stârpu era situat între Roman și satul Carol I”.”
Satul Stărpu este situat sau era situat intre fostul sat Carol I si raul Siret, nicidecum intre orasul Roman si satul Stărpu care pe vremuri era proprietatea Episcopiei Romanului. Satul Carol I a apărut în anul 1880 prin împroprietărea celor care au luptat în războiul de independență.
Deşi interesantă introspecţie a trecutului, în lipsa unui plan cadastral fin sec. XIX, refăcut în intebelic mi-e de încredre numai în Ion Ghica, familiarizat cu partea boierească a urbei: promontoriul podişului şi parte panta către Siret, între Episcopie, Bogdan-Dragoş ca axă (dreaptă scriere şi bine explicată!), Smirodava toată,, pînă spre Abator.
Uliţa abrupt.pietruită cu bolohani de rîu, dintre Spital şi casa Riegler, nu sunt sigur că era Speranţei, chiar dacă se freca-n stînga.coborîş de ruinele, ca de Cetate, ale – se zice-n articol – unei puşcării… Am locuit, deşi copil, UN AN aproape de intersecţia cu panta mai dulce, venind dinspre Episcopie. În spatele căsuţelor unor simiger Lupu, fierar Mihalache (între care era şi semiruina reparată de ai mei, s-o poată locui… În spatele acelor case, după grădinile înţelenite, cu hăţiş de bozii, brusturi, cucută, spini, mărăcini, urzici de peste un stat de om, cercetările noastre aflau ziduri, hrube şi chiar tuneluri surpate, pe sub incinta spitalului şi a ceea ce a fost cîndva Scoală de cîntăreţi bisericeşti; dar noi am prins-o doar ca Grădiniţă o aripă; şi-o alta Muzeu de Şt.-Naturii, parc dendrologi-horticol şi mai apoi zoo cu heleşteu. Nimic, azi nu se mai reţine, după ce acel perimetru a revenit parţial la Episcopie, rebotezat; parte la incinta spitalului vechi, se pare că revendicat, de aia şi părăsit, ruină, către Seminar.
Apoi, am stat trei ani pe Bgd,-Drg. la 52 (Pelinoaia), însă nici cu spatele n-am auzit de acel ciudat nume de cartier… Sper să aveţi dreptate, iară eu fabulez.
Da, pentru vechile nume ale satelor diimprejur-josul Romanului, că tata, fraşi, surori se trăgea din Eli şi am avut rudenii în C.! şi Gîdinţi, la.care poposeam în vacanţe, mai mult pe jos, în sanie sau căruţe. Tot aşa cum odraslele boierine soseau trenul şi ajungeau cu trăsuri la rudeniile provinciale.
Mulţămim şi pentru mahalalele joase, numite, din jurul Episcopiei. Către Moara Tăutu am avut rude; prieteni; iar către zăvoi-punte Cot.-Vam-lui, prieteni. S-ar putea să intru-n posesia întregului istoriei dvs. despre Roman, numerizat – în scop documentar-citare pentru o sagă proprie?
Al dvs., Culai.