Omul care a sfințit o școală

S-a născut în Dolheștii Mari, comună din fostul raion Fălticeni, din fosta regiune Suceava, ceea ce îl face pe proaspătul pensionar Petrică Sandu să se situeze ”între Birlic și Arșinel”. Alerga, pe ulițe, pe islaz, i-a mai plăcut și fotbalul… ce-i mai trebuia să fie îndrumat spre o școală cu profil sportiv? A, că, între timp, fusese luat de Foresta Fălticeni la secția de juniori, era un atu în plus.

”Când am văzut că nu mai merge cu fotbalul, am dat la facultate”, recunoaște, candid, nea Petrică, așa cum îi spun mulți prieteni, ceva mai tineri. ”De fapt, mai dădusem o dată, când am terminat liceul, dar n-am luat… Și, în 1968, m-au luat în armată. Am prins invazia Cehoslovaciei de către sovietici și am făcut o armată… mamă-mamă! Am fost inițial la Oradea, apoi, când s-au înființat noile regimente, m-au mutat la Bistrița Năsăud”.

Trei ani a fost suplinitor la educație fizică, într-o școală din Iași, apoi a intrat la facultate. A fost coleg, de grupă și de cameră, cu regretatul Dan Moisei, de care l-a legat o prietenie statornică toată viața.

”Când am terminat facultatea, Clubul Sportiv Școlar din Roman funcționa pe lângă liceul Roman-Vodă și am vrut să vin aici, dar am avut repartiție în satul Boghicea, din comuna Bâra. N-am stat decât două săptămâni, am renunțat la titulatură și am plecat la Liceul Agricol din Dolhasca”.

După patru ani, Petrică Sandu a revenit la Roman, tot cu gândul la CSȘ, care devenise unitate de sine stătătoare. N-a nimerit ”din prima”, a fost o vreme profesor la Casa de copii, dar, din decembrie 1980, este profesor la Clubul Sportiv Școlar.

Pe vremea aceea, clubul avea doar trei secții: atletism, fotbal și handbal. ”Ce rezultate aveau, nu mai zic”, își amintește fostul director, ”luau numai bătăi… Ăia de la fotbal o luau cu 7-0 acasă și cu 12-0 în deplasare! Secția de fotbal  avea doar câteva șorturi, și alea de volei… M-am implicat, am organizat totul și am reușit să fac o echipă care, la un moment dat, se bătea de la egal la egal cu cluburile sportive școlare din Iași, Bacău și Galați, care erau cele mai tari la ora aceea”.

Era singurul profesor la catedra de fotbal și avea o grupă de performanță și una de începători, ceea ce acoperea catedra, adică 18 ore săptămânal. Numai că profesorul Sandu lucra și cu juniorii III, și cu juniorii II, și cu grupa de copii. Stătea de dimineața până seara pe stadion și lucra în plus cât cuprindea: ”Când terminam școala, mergeam la antrenamente; când terminam antrenamentele, mergeam la elevi acasă, să întreb părinții de ce au lipsit copiii de la antrenamente… Se lucra cam 12 ore pe zi… Nu lucrai, nu aveai!”.

Ca să mai găsească elevi pentru completarea grupelor, Petrică Sandu a organizat, la un moment dat, o selecție, la care a chemat copii de la toate școlile din Roman, dar și din comunele învecinate. Au venit peste 200 de copii. Lumea nu mai văzuse atâția copii strânși la un loc, așa că imediat s-a zvonit în oraș că vine Ceaușescu… După ce s-a aflat că nu, nu vine Ceaușescu, reacția a fost cam aceeași: ”A, a venit un nebun de la Dolhasca și vrea să schimbe el lumea…”

”Nebunul” Petrică Sandu și-a văzut de treabă, aplicând metodele lui, care nu se practicau prin Romanul acelor ani, fiind mai nonconformiste, mai inedite, chiar ciudate pentru unii, dar care, în ani, au dat rezultate spectaculoase.

Așa a descoperit și crescut profesorul Sandu multe talente fotbalistice: Cepoiu (FC Ceahlăul Piatra Neamț, Politehnica Iași),  Barnea (FC Ceahlăul Piatra Neamț), Ghiuzan (FC Ceahlăul Piatra Neamț), Susanu și Ciobanu Ovidiu (Foresta Suceava). ”Cu acest Ciobanu a fost o poveste întreagă. L-am dus la Suceava, când era în clasa a XI-a; antrenor era Simionaș, iar fundaș stânga în echipă juca Papuc, profesorul Papuc. Când a apărut copilul ăsta, Ciobanu, Simionaș l-a scos din echipă pe colegul lui, profesorul Papuc, și l-a titularizat pe Ciobanu. Peste ani, m-am întâlnit cu Papuc, care e profesor cu grad mare pe la Cluj, acum și-mi zice: «Va să zică dumneata ești ăla care a adus copilul care m-a scos din echipă în plină glorie» Bine, ne-am împrietenit după aceea, că trecuse atâta timp, dar vezi că nu uitase”.

Petrică Sandu a descoperit și format viitori profesori de sport, astăzi colegi cu el: Constantin Lupușoru, Ticu Lupușoru, Ionuț Nacu, Hârțuliu, Ciprian Moise și mulți alții. Sub conducerea lui, școala de sport din Roman nu a dat doar profesori de sport sau sportivi de performanță, ci și destui juriști, ingineri, medici.

La cererea colegilor, Petrică Sandu a fost numit director al Clubul Sportiv Școlar Roman, începând cu 1 septembrie 1990. Până în 1993, a ființat fostul club sportiv, în sistemul în care copiii învățau la diverse școli în oraș, iar în afara orelor veneau la club, unde făceau sport.

Profesorul Sandu se lovea mereu de tot felul de dificultăți, cea mai mare fiind că elevii erau lăsați să vină la antrenamente numai cu mari rugăminți și insistențe; ca să nu mai vorbim despre ce probleme erau când copiii aveau de mers la vreo competiție…

Atunci, profesorul Sandu ”a luat taurul de coarne” și a înființat Liceul cu Program Sportiv! Nu e ușor de imaginat la câte uși a bătut, de câte ori a fost ”dat afară pe ușă și a intrat pe geam”, câte rugăminți, câte insistențe, câte drumuri a trebuit să bată, de la județ la București și retur. A obținut, ceva mai ușor, de la primărie, baza sportivă, fără de care nu se putea înființa o unitate de învățământ cu profil sportiv.

”Evident că nu aveam nimic. Era o clasă de handbal, care funcționa la liceul Roman-Vodă, și am preluat-o pe aceea, ca structură. Dar nu aveam spațiu… Am funcționat o vreme în chirie la liceul «Vasile Sav» și apoi am preluat, cu mari probleme, o parte din actualul sediu. Atunci, în 1996, în clădirea aceea funcționau parte din clasele școlii nr. 11, dar acolo fusese, pe rând, sediul atelierelor liceului Roman-Vodă, apoi internat. Am convins-o pe directoarea Matcovschi să-mi dea la început parterul. Peste un an, înmulțindu-se clasele, am convins-o să-mi dea și etajul I și, la scurtă vreme, am vrut toată clădirea. Ei, doamna directoare nu mai era de acord și cu asta, astfel încât am avut o discuție mai… aprinsă, la sfârșitul căreia am zis: «Doamnă, aici e ușa, acolo e geamul, alegeți pe unde ieșiți!»… Acum îmi pare rău că m-am purtat așa, dar nu aveam ce face. Bine, doamna a acceptat, nu înainte de a-mi spune: «Domnule, dacă dumneata ești nebun, n-ai decât să faci liceu»”.

Liceul se înființase, avea, de bine de rău, un sediu, dar nu erau bănci! Două săptămâni, elevii proaspătului liceu stăteau în picioare la ore și scriau cu caietele în mâini. Ironia sorții este că se confecționau bănci în Roman, la Seminarul Teologic, dar se repartizau prin Inspectoratul Școlar. Într-unul din drumurile lui la inspectorat, profesorul Sandu a aflat de 100 de bănci care trebuiau livrate la o școală din Târgu Neamț. Inspectoratul având probleme în a găsi un mijloc de transport, Petrică Sandu s-a angajat că duce el băncile la Târg, numai să ”fie avut în vedere” și liceul lui, la următorul lot. Asta în condițiile în care nici el nu avea mijloc de transport… ”Și-mi dă contabila șefă aviz de transport pentru bănci, bucuroasă că a făcut rost de transport gratuit. Am încărcat băncile și le-am adus la… liceul meu. Ăia de Târgu Neamț sună la inspectorat: «Alo, dar băncile noastre nu mai ajung?» Inspectoratul: «Păi nu le-a adus Petrică Sandu?» Scandalul de pe lume! Mă duc la inspectorul general, era Catrinoiu atunci, de la Bicaz, și am recunoscut sincer: «Da, domnule, eu le-am luat și le-am dus la LPS, că-mi stăteau copiii în picioare la ore» Iar Catrinoiu mi-a aprobat, retroactiv, cum ar veni acum, zicând «Hai, băi Sandu, că doar nu le-ai dus la tine acasă»”.

După cum mărturisește acum, cam la fel s-a descurcat și cu tablele de scris, și cu televizoare, și cu multe altele. Era tot timpul ”pe fază”, implicat până peste poate în gospodărirea ”copilului său de suflet”, liceul sportiv. Așa, insistând, punând uneori presiune, agățându-se de orice oportunitate, cât de mică, sacrificându-și timpul liber, familia și, după o vreme, sănătatea, a realizat o școală model, desemnată de trei ori ”Școală europeană”.

După ce a obținut întreaga clădire, s-a gândit că liceu sportiv fără unitate de cazare nu prea merge, așa că a înființat un internat. Dar fiecare realizare cerea, parcă automat, o alta. Internat fără cantină nu prea merge… ”Și, atunci, am început să cer aprobare de la inspectorat pentru a înființa o cantină. Inspector general era atunci Francisc Gille, care fugea de mine ca de dracul… M-am ținut de capul lui jumătate de an și, până la urmă, am luat aprobarea ca, în fosta clădire atelierelor liceului Roman-Vodă, să organizez cantina. Și mi s-au aprobat și fonduri pentru asta. Da, numai că era 5 noiembrie, iar contabila îmi spune: «Dle director, aveți 500 de milioane de lei… – ce bucuros eram, nu vă spun! -, dar trebuie să-i cheltuiți până pe 22 decembrie, altfel îi pierdeți!» Eu discutasem deja cu niște constructori și le cerusem un deviz de lucrări pentru interior. Și mi-au adus devizul: 600 de milioane! Așa de rău m-am înfuriat, că i-am dat afară, împingându-i pe scări în jos. A doua zi s-au întors spășiți, cu un deviz de 360 de milioane! «Aha, deci voiați să mă furați de 240 de milioane!» Am făcut interiorul cantinei și, pe 20 decembrie, era gata! L-am invitat pe inspectorul general să vadă lucrarea. Nu-i venea să creadă. «Cum dracu’ ai reușit să te încadrezi, domnule, cum dracu’?»”.

Să dea, deci, drumul cantinei! Dar… nu avea cu cine. Din personalul de serviciu, a selectat și bucătar, și chelnerițe. A improvizat, a riscat, dar a reușit. A fixat prețuri mici, și la cantină, și pentru cazare, și au început să conteze încasările. Pe lângă simțul de gospodar, puterea de convingere și nebunia de a-și asuma riscuri, directorul Sandu a avut, mai tot timpul, și noroc. Un exemplu: abia dăduse în funcțiune cantina și a prins mai multe grupuri de sondori de la Gaz Metan, care sondau în jurul Romanului și, câteva veri la rând, a avut 200-300 de muncitori cazați într-un spațiu din internat, amenajat special pentru astfel de grupuri (paturi metalice, suprapuse, achiziționate de la ”second hand”, saltele din buret). În 3-4 luni, LPS Roman a încasat câteva miliarde de lei vechi. Și, așa, au apărut posibilități pentru investiții.

”Ne angrenasem în competiții, aveam concursuri prin țară și era cumplit de obositor să circuli cu trenul. Ca să ajungem, odată, la Tecuci, am mers cu un tren până la Mărășești, am coborât, am stat în gară cu copiii vreo patru ore, până să prindem o «aeronavă» din alea care mergeau până la Tecuci… Ajungeam obosiți gata, ce să mai ai rezultate?”

Cu aceleași insistențe, de data asta la Ministerul Educației, directorul Sandu a obținut finanțarea și aprobarea pentru un microbuz românesc, ”Rocar” cu 17 locuri. Ca să ia mașina mai repede – fiindcă se aștepta cu săptămânile, după ce aveai aprobare și după ce plăteai, ca să o scoți efectiv din fabrică – îl învățase cineva să ia legătura cu paznicul de la poarta de ieșire: ”Și așa a fost, domnule! M-am dus la paznicul ăla, el mi-a spus exact care e circuitul și cu cine trebuie să mai iau legătura și, după 4 ore, ieșeam cu microbuzul pe poartă. Înainte de a ieși, s-a gândit șoferul să verifice dotarea: trusele de scule, trusa medicală, pompa, roata de rezervă… Niciuna nu era pe mașină! Le spunem ălora și ei ne spun că se rezolvă, dar că durează două – trei zile. Cât, trei zile?! Lasă că le cumpărăm mai târziu… Și am plecat. Și, ce să vezi, pe stradă, nu departe de poarta fabricii, erau băieții care vindeau truse, roți de rezervă, pompe… toate alea care lipseau de pe mașină. Îmi venea să mă bat singur! Cum, domnule, tu le furi de pe mașina mea, pe care eu am plătit-o dotată fiind, iar acum tu mi le vinzi tot mie, ca eu să ți le mai plătesc și ție o dată, nu e destul că le-am plătit și fabricii?!”

Ei bine, acel microbuz, de fabricație românească, a parcurs peste 2 milioane de kilometri până ce, într-un târziu, a fost casat: ”Ajunsesem, în ultima vreme, fiindcă el se cam subțiase… și tabla, și tot… am ajuns și am pus două șine de cale ferată în interior, ca să nu se răstoarne în curbe pe vânt puternic”.

Cum spuneam, fiecare investiție la LPS atrăgea o alta. LPS plătea foarte mult încălzirea la Goscom; ghiciți ce? Da, liceul și-a montat centrală termică proprie.

Microbuzul, care costase vreo 12 milioane de lei, s-a stricat la un moment dat. Un service din oraș a cerut 16 milioane ca să-l repare. Atunci, Petrică Sandu a făcut un service al liceului, să repare și să întrețină mașina. A încadrat un tinichigiu, un mecanic, mai târziu și un electrician… Cu niște bani obținuți de la primărie, a amenajat atelierul cum trebuie și i-au mai și rămas niște bani.

Revenind la ”secțiunea transport”, de la un singur microbuz prin anii ’90, acum liceul are în parcul auto 22 de mașini!

Revenind la internat, acesta arată ca un adevărat hotel pentru sportivi, cu mobilier modern, cu toate condițiile de confort și e adesea utilizat ca atare, pentru cazarea sportivilor liceului, dar și a sportivilor care au competiții în zonă. Directorul Sandu s-a străduit să obțină finanțarea pentru a construi un complex parter plus etaj. ”Proiectul este gata: la parter 6 vestiare, săli de refacere, cabinete medicale, iar la etaj un hotel de patru stele, cu 16 camere. Pentru delegați, care vin în zonă, la primărie, arbitri la meciuri, observatori… Le ofeream aici cazare la niște prețuri modice. Dar, până am fost noi gata cu hârțogăria, am ieșit din termen și am pierdut banii”.

Revenind la bazele sportive, ele sunt utilizate în primul rând de sportivii LPS, dar orice profesor de educație fizică din oraș, de la orice școală, poate face gratuit ore sau antrenamente pe terenurile LPS. Și, tot ca dotare, aici putem pomeni de cele trei laboratoare de informatică ale liceului.

Petrică Sandu a ieșit recent la pensie. Evident, nu poate sta acasă, așa că a rămas profesor la liceul pe care el l-a înființat. Nu mai poate fi director, dar profesor mai poate. A avut toată viața o filosofie simplă: ”Eu, fiindcă am fost toată viața bugetar, nu am avut bani acasă, dar am umbat după ei… Și nu m-am lăsat cu una cu două. Aveam azi o discuție mai… aprinsă cu cineva, plecam și acel cineva zicea că am renunțat. Dar eu mă linișteam și, a doua zi, iar eram la persoana respectivă, cu aceeași solicitare… sau poate cu încă una”.

Petrică Sandu a candidat pentru postul de primar al Romanului. Independent, fiindcă niciodată nu a fost atras de politică. A făcut, însă, o eroare de calcul, candidând doar pentru funcția de primar, nu și pentru consiliul local. Cu cele peste 2.600 de voturi, putea fi consilier. Unii romașcani își mai amintesc că Petrică Sandu a avut primul ideea construirii unui baraj pe râul Moldova; se întâmpla în 1996. ”Da, am gândit realizarea unui lac de agrement, amenajat frumos, iar pe maluri promenade, chioșcuri, locuri de joacă, plaje… Visam că ar putea veni lumea din toată Moldova la noi”.

Ca profesor, dar și ca director a fost, deopotrivă, temut și iubit. Era celebră expresia lui, când intra în liceu: ”Băi băiete!”, striga. Când auzeau asta, profesorii o zbugheau din cancelarie la ore, iar elevii intrau în clase, holurile deveneau pustii. ”Într-un an, un elev dintr-o clasă a XI-a mă imita teribil de bine și, de foarte multe ori, făcea ordine în liceu în lipsa mea. Bine, mie mi-au spus abia la sfârșitul clasei a XII-a… L-am pus să mă imite și, da, era perfect. L-am felicitat”.

Petrică Sandu a lucrat 47 de ani în învățământ și 26 de ani a fost directorul Liceului cu Program Sportiv.

”Viața mea a fost acest club, acest liceu… A fost casa mea… Au fost frații mei… Știți ce greu îmi e să văd cât au îmbătrânit foștii mei elevi?”

Dan AILINCĂI