Semnificațiile acestui post se regăsesc atât în Noul, cât și în Vechiul Testament. Ne amintim de postul patriarhilor și drepților din Vechiul Testament, de postul lui Moise de pe Muntele Sinai. Aceștia au postit în vederea venirii lui Mesia. Tot astfel se cuvine să întâmpinăm și noi nașterea lui Hristos, Fiul de Dumnezeu.
Primele mențiuni în tradiția creștină despre ținerea acestui post provin din secolele IV-V d.H., de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei. În anul 1166, în cadrul Sinodului local din Constantinopol, s-a luat hotărârea ca toți creștinii să postească timp de 40 de zile.
În acest an, Postul Nașterii Domnului începe cu 15 noiembrie și se sfârșește pe 25 decembrie. Lăsatul secului este în seara zilei Sfântului Filip, pe 14 noiembrie. Cu toate acestea, unii creștini, care postesc și în ziua de Luni, pot serba lăsata secului, Duminică, pe 13 noiembrie.
În lumea satelor de altădată, la începutul Postului Crăciunului se făceau unele pomeni… păsărilor cerului.
În ziua de Lăsata secului, gospodarii de la sate își umpleau burțile cu tot felul de bucate și băuturi. Un gest necugetat, mai ales că postul reprezintă un act de jertfă voită, izvorât din respect și iubire față de Dumnezeu.
Gospodinele de altădată aruncau resturile de la masa de Lăsata secului doar spre răsărit. Se spunea că, altfel, păsările se vor răzbuna și vor ciuguli toată recolta de boabe.
Oalele erau așezate cu gura-n jos, pentru ca gospodăria să fie ferită de pagube. În plus, femeile nu aveau voie să coasă, nu torceau și nu țeseau de Lăsata secului, pentru ca gospodăria să nu fie lovită de rele și de boli.
Dacă dădeai împrumut ceva din casă în această zi, se spunea că se vor înmulți lupii și vor coborî în sat.
Femeile făceau turte de mălai și le dădeau de pomană, pentru morți și vii.
În unele zone, există obiceiul ”bătutul pernelor”. Acesta era practicat de fetele nemăritate. Ele băteau pernele, în speranța că vor îmblânzi soarta și vor reuși să-și găsească pețitori.
Pentru a afla cine le va fi soț, fetele mergeau la fântâna din mijlocul satului și aprindeau o lumânare pe marginea fântânii, la cântatul cocosului. Dacă aveau noroc, lumina care se reflecta în apa fântânii le arăta chipul celui care sortit.
Tot acum se făcea și o citire a vremii. Astfel, dacă în perioada de Post era vremea moale, atunci se știa că, în anul care vine, primăvara va ploioasă.
* Tradiții ale Zilelelor săptămânii: Marți – Ziua Sfinților Prooroci
Fiecare zi din cursul anului și, deci, din cursul săptămânii liturgice este consacrată comemorării unui moment sau eveniment din istoria sfântă a mântuirii noastre, așa precum ne arată și calendarul nostru bisericesc, sinaxarul, cărțile de cult.
Marțea e ziua pomenirii celor mai vechi dintre sfinții calendarului, adică a Sfinților Prooroci în general și îndeosebi a Sfântului Ioan Botezătorul, cel mai mare dintre ei, omul de la cumpăna celor două Testamente.
Cântările din zilele de marți îi arată pe Sfântul Ioan Botezătorul și pe Sfinții Prooroci, în general, ca mijlocitori între Lege și Har, ca modele de viețuire ascetică, de integritate morală, ca îngeri în trup.
Una din cântările Octoihului îl arată pe Sfântul Ioan Botezătorul ca apărător și feritor de ”ceasul cel rău”, ”de ispita celui viclean”.
Într-o cronică găsită în podul Bisericii ”Arbore” din Bucovina, se vorbește de cele trei ceasuri rele din viața domnitorului Ștefăniță Vodă, zis Viforul, care, într-o zi de marți, a ucis cu mânie, la ceas de seară, pe cel mai credincios sfetnic al lui Ștefan cel Mare și Sfânt, pe bătrânul și viteazul Luca Arbore.
Cu zece ani înainte, el zidise din temelie biserica ce îi poartă numele, căreia îi pusese ca hram – culmea ironiei – tocmai ”Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.
Poate de atunci a început să se vorbească în folclorul românesc despre cele trei ceasuri rele din ziua de marți.
Unii credincioși sunt convinși că, dacă se roagă într-o zi de marți, dorințele lor se vor împlini.
