Târg-nemțeanca Veronica Georgescu Bărbuleț se numără printre norocoșii care l-au cunoscut în carne și oase pe marele scriitor Mihail Sadoveanu. Se întâmpla în anii ’55-’56, când Sadoveanu locuia vremelnic în Casa ”Visarion Puiu” de la Vovidenia.
Veronica Georgescu Bărbuleț, acum în vârstă de 79 de ani, a lucrat în cadrul Poștei Române, de unde s-a pensionat în 1990. ”Nepoata mea, în vârstă de 13 ani, care locuiește la Iași, spune la toți colegii că bunica l-a cunoscut pe Sadoveanu. A auzit și învățătorul ei, care a vrut să scrie ceva despre această poveste, dar s-a îmbolnăvit și nu a mai reușit. O altă persoană care m-a întrebat despre Sadoveanu este părintele Mihail Daniliuc de la Vovidenia”. Gheorghe Georgescu, soțul dnei Veronica, are 82 de ani și, timp de două decenii, a fost director la IRTA Târgu Neamț. Au un fiu, Lucian, de profesie inginer, angajat la Spitalul Orășenesc ” Sf. Dimitrie” din Târg. ”Am dus o viață frumoasă pentru că am muncit din greu, iar lumea nu era rea ca acum. Noi am fost 7 frați și am trăit frumos, în dragoste și în iubire, nu în ură. Aveam serviciu toți, eram sănătoși, am început să ne căsătorim, să avem copii, ne adunam la părinți, era o minune, o frumusețe. N-am să mai trăiesc niciodată acele clipe. Și în familie am trăit în armonie cu soțul și fiul meu. Sunt o mamă și o bunică împlinită”.
– Cum s-a produs memorabila întâlnire?
În 1955, m-am angajat la Poștă, după care m-au repartizat telefonistă la Mănăstirea Neamț. Acolo era un Oficiu Poștal într-o clădire veche, care găzduia și Brigada Silvică. Când primeam telefon de la București, iute trebuia să dau legătura la Sadoveanu. Distribuiam presa, el avea gardă, câteodată veneau și cei care-l păzeau să ia coletele și ce mai era de luat. După o săptămână, a ajuns chiar el, în persoană, la mănăstire. Pe atunci, nimeni nu avea telefon decât el și, parcă, directorul Seminarului. Distanța de unde locuia și mănăstire, după cum știți, nu este chiar mare. Și, cum a venit el acolo, m-a întrebat: ”Ce faceți astăzi domnișoară?” ”Ce să fac domnul Sadoveanu…” Eram o copilă, nici nu știam ce să îi răspund… ”Vino pe la noi, că am capre, am câini, ai cu cine să te joci. Mai stai cu mine și mai povestești”. Eu știam despre Sadoveanu, că învățasem la școală despre el, Mihai Eminescu și Ion Creangă. Avea niște câini mari, de ăștia cu care se ducea el la vânătoare, avea femeie la bucătărie, avea femeie în casă, oameni care îl ajutau să nu-i lipsească nimic. El stătea într-un hol la o masă și scria cu pana, nu cu tocul; avea și toc, dar cu pana scria. Cu pana scria literele mai mari. Avea multe pene și mi le dădea mie să le spăl. Și, în timp ce scria, mă mai întreba diverse lucruri. Eu știu parcă ce-i răspundeam… De la București primea alimente și venea un bărbat, nu știu cum îl chema, la vreo 50 de ani, cu o mașină neagră și îi aducea de toate, mâncare pregătită, alimente, băutură…
– Criticii îl descriu ca fiind taciturn. Dvs. cum l-ați simțit?
Să știți că nu era posac, era un om foarte bun, jovial, căruia îi plăceau viața și oamenii. Mergea la vânătoare, primea musafiri. Cam timp de două luni, vreo doi ani la rând, m-am dus când era Sadoveanu acolo. El, când m-a văzut în al doilea an, m-a recunoscut și m-a chemat iar pe la ei, pe la Vovidenia. Mă lua la vânătoare, la pescuit pe lac, că avea un lac unde mai pescuia. Era foarte sociabil. Îi plăceau copiii, iubea foarte mult copiii și animalele. Mă trimitea după sifon, mă duceam la mănăstire, la un călugăr, și-i aduceam. Mi-a dat o carte, ”Baltagul”, cu autograful său, o am și acum în bibliotecă, am citit-o de vreo două-trei ori. Recunosc și acum dacă-i văd șapca, pălăriile, ceasurile, pușca, niște vâsle, cuierul în care ținea hamurile acelea cu care se ducea la vânătoare. Erau foarte interesante, nu mai văzusem până atunci, pentru mine era o curiozitate, că la noi mai vânau, dar nu așa oameni ca el. Eram un copil și nu prea îmi dădeam eu seama pe cine am în fața ochilor la 16-17 ani. Am terminat Școala Normală la Piatra Neamț și m-au repartizat la Boboiești, la Pipirig. N-am stat decât două săptămâni, că a venit tata și m-a luat acasă, pentru că considerat că el nu are copii de chinuit prin sat. Mama era croitoreasă de lux și o prietenă a ei, Magda Vasiliu, telefonistă la Poștă, mi-a găsit un post acolo și am rămas în domeniul ăsta. Eram pricepută oleacă și în de-ale gospodăriei, și în de-ale mâncării, cam în toate. Acum am 79 de ani și mulțumesc lui Dumnezeu că încă mă descurc.
– Ce-i plăcea lui Sadoveanu să mănânce?
Îi plăcea să mănânce mămăligă cu brânză, lapte acru, ciorbe de zarzavat, pește… carne mânca mai puțină. Dacă se ducea la vânătoare, ”împușca” apoi câte o masă de aceea cu vânat, chema în jurul lui mulți oameni de la București, dar eu nu știam cine sunt. Veneau oameni importanți, dar nu-i țin minte pe niciunul, să știu să spun numele lor. Ei stăteau câte două-trei zile, patru chiar, făceau mese, tăiau porci mistreți mai mult, vânau iepuri. Mai veneau și copiii lui. De obicei, veneau să-l ia acasă, veneau să-l pregătească. Încărcau ce aveau de încărcat și plecau. Era foarte bun la suflet. Îmi dădea telefon și mă întreba ”Ce ai mâncat azi?” Mașina Poștei venea în fiecare zi, de la Târgu Neamț la Mănăstirea Neamț erau 16 km și mama, că nu eram căsătorită atunci, îmi trimitea pachet de acasă și aveam întotdeauna ce mânca, nu eram flămândă. Câteodată, Sadoveanu îmi trimitea santinela de la poartă cu farfuria cu mâncare. Era gras săracul, de abia își ducea burta. Îi întindeam mâna să-l ajut să se ridice de pe scaun. Cred că avea 2 metri de jur împrejur. Pe urmă, l-am mai văzut la televizor, prin cărți, prin ziare și mai slăbise. Mi-a părut rău când am auzit că a murit. Când venea de la București, șoferul lui îmi aducea ciocolată. A fost o perioadă frumoasă în viața mea și nu mi-am dat seama, că poate eram mai atentă, învățam mai multe lucruri bune de la el.
– Care era programul dintr-o zi a lui Sadoveanu?
Dânsul pe la 12 mânca, după aceea stătea întins oleacă și, la ora două, când ajungeam eu la el, se apuca de scris. Din când în când, îmi povestea diverse lucruri, mergeam cu el prin grădină și culegeam prune, dar și alte fructe, pentru că aveam mulți pomi fructiferi, avea o livadă frumoasă, mă jucam cu cățeii, cu caprele. La telefon, eu nu ascultam niciodată convorbirile, că mă temeam să nu mă audă, că știți cum era atunci. Nu se recomandau ”Sunt Gheorghe Gheorghiu-Dej și vreau cu Sadoveanu”… nu se recomandau. Îi mai spălam călimara, îi mai duceam ce voia el, îi spălam fructele, cu toate că avea femeie pentru toate acestea. Dar el îmi spunea mie: ”Veronica, mai spală-le tu o dată!”. Dumnezeu să-l ierte, că era un om foarte bun. Astea-s amintirile pe care nu am crezut că am să le mai povestesc niciodată.
Ana MOISE
