Zilele cuprinse între Crăciun și Bobotează au păstrat o seamă de manifestări din fiecare sărbătoare antică: ospețele, jertfa animalului – simbol al belșugului – și răsturnarea temporară a ordinii sociale, reflectată în jocurile cu măști, de la Saturnalia; caracterul de moment favorabil urărilor, vrăjilor și ghicirii viitorului, de la KalendaeIanuarii, arderea focurilor purificatoare și dătătoare de energii și prepararea pâinii rituale (colacul), de la cultul zeului solar Mithra și vestigii ale zilelor Compitalia și Larentalia, în care se aduc ofrande pentru îmbunarea și invocarea spiritelor morților, despre care se crede că revin printre noi în acest interval de timp. Toate aceste vestigii antice, laolaltă cu alte elemente autohtone și mai ales cu cele creștine, dau o configurație fascinantă sărbătorilor de iarnă ale românilor. Numai aparent Crăciunul, Anul Nou și Boboteaza sunt doar descătușări ale energiilor și bucuriei, căci, în satele românești, ele sunt puse mai ales sub semnul sacralității.
* Urătura
Urăturile de Anul Nou, versurile vechi păstrate și transmise din generație fac parte din farmecul iernii la țară.
”Urăturile” sunt creații cu totul remarcabile, ce îmbină teme, motive și formule poetice tradiționale agrare, unele descinzând din poezia cunoscută de mai bine de un veac și jumătate sub numele de ”Plugușor”, cu impresii, notații și aprecieri privind viața actuală, amintiri din război și povestiri locale despre haiduci. O prezență plină de culoare și deosebit de spectaculoasă de Anul Nou îl reprezintă căiuții.
La realizarea jocului, participă un alai cu mai multe personaje, cei care poartă căiuții (călărașii), mascați, militarii, fanfară sau instrumentiști.
Căluțul este făcut din lemn, frumos vopsit și ornat cu oglinzi, panglici multicolore. Corpul căluțului e făcut din plasă metalică de sită, la care se atașează capul și o coadă din fuior de cânepă sau păr din coadă de cal. Fiind, în general ,destul de greu, are două chingi pentru umeri. Peste chingi și corpul calului, se îmbracă o cămașă largă. Pe cap, călărașii au capele împodobite cu mărgele, pampon și oglinzi sau căciuli de miel. Peste cămașa largă, călărașii au un veston, frumos ornat, cu epoleți, fireturi, nasturi strălucitori. Frâiele căluțului sunt din mătase răsucită sau chingă cu motive florale. Poartă pantaloni strâmți și cizme.
- Mersul cu capra
Primele mențiuni despre acest obicei tradițional românesc datează din ”Descrierea Moldovei”, scrisă de Dimitrie Cantemir.
Grupuri de colindători se îmbracă de sărbătoare în fiecare an și pornesc, din poartă în poartă și din casă în casă, pentru ca așa este datina. Alături de aceștia, un flăcău este mascat în chip de capră și poartă un cojoc de lână.
În trupa de colindători sunt jucate, cu strășnicie, rolurile de cioban, negustor și de doctor.
- Jocul Ursului
Este, poate, cel mai spectaculos dintre toate jocurile cu măști întâlnite în satele din Moldova. Jocul cu măști de urs simbolizează moartea și învierea naturii. Astfel, rostogolirea urșilor în cerc, bătutul și moartea ursului, apoi învierea miraculoasă, precum și urcarea acestuia pe toiag, redau, în chip metaforic, succesiunea anotimpurilor, care, cândva, stăteau sub semnul acestui animal, capabil să învingă iarna și să vestească primăvara.
Pregătirea măștii-costum de urs pentru carnavalul de Anul Nou se bucura de o mare atenție. Cea mai arhaică formă de reprezentare a ursului este cea din paie, dar, cu timpul, masca s-a realizat chiar din blana ursului veritabil. Pentru obținerea costumului din paie, se răsuceau frânghii din paie de ovăz, lungi de aproximativ 40 m. Acestea, în dimineața ajunului de An Nou, erau cusute pe hainele purtătorului, care rămânea echipat până se termina reprezentația. Ursarii sunt cei care conduc urșii, printr-un lanț legat de capătul ciomegilor, care se prindea de capul ursului. Toboșarii dau ritmul jocului prin tobele gigantice. După executarea numerelor din timpul dansului, urșii se mișcă independent, se iau la trântă, fac tumbe, simulează chiar atacul asupra persoanelor din asistență.
