Într-o țară în care orice tragedie de genul avionului prăbușit în Apuseni – căutat de o armată de specialiști, dotați cu ”tehnică” și găsit de o mână de ciobani, dotați cu ”simț” – este uitată în două săptămâni, un recurs la memorie după 27 de ani pare cel puțin nelalocul lui. Și, totuși, ce-l poate îndemna pe un om, care, aparent, are o viață așezată, să pășească peste soție și peste fiică și să se ducă spre niciunde să lupte? Cu cine, cum, cu ce șanse? Ei bine, au fost astfel de oameni! Care au acumulat cât alții în 7 vieți și atunci, au erupt. Cu orice preț! Și-au asumat prezumtivul eșec, la fel cum au luat în calcul speranța unei reușite. Au pășit peste nevasta care i-a susținut, peste copilul care avea nevoie de ei…
Acum, după 27 de ani de la revoluția care numai în mințile celor care nu știu sau n-au ”simț” nu înseamnă nimic, unii din cei care au izbucnit atunci încă mai pot povesti. Alții au tăcut pentru totdeauna, dar parcă au lăsat un mesaj pentru supraviețuitorii care știu: să vorbească! Istoria se povestește, se neagă, se admite și, apoi, rămâne. Decantată, curată, aproape nobilă, gata să facă față viitorului care o va cerceta în amănunt. Un astfel de om care știe și vorbește despre ceea ce a trăit este Vicențiu Martin, cel care a povestit și despre crimele ”asistate” din Spitalul Piatra-Neamț. El este, cu siguranță, unul dintre ”acumulatorii” care, motivat, a explodat în 1989.
* Prima grevă din ”batalionul disciplinar”
Prima și singura grevă din județul Neamț în România ceaușistă a avut loc, în 1984, înaintea celei celebre de la Brașov, la Stația de salvare, care, pe vremea aceea, era secție a spitalului. Se întâmpla la un an după ce Vicențiu Martin a fost ales lider de sindicat, iar nemulțumirile angajaților au ajuns la apogeu pentru că nu s-au plătit salariile. Oamenii își așteptau leafa de vreo două săptămâni când au decis să facă grevă, cu participarea a două treimi din efectiv. Restul asigura urgențele. Dincolo de faptul că era o epocă în care protestul în sine era de neconceput, o grevă la o stație de salvare era imposibil de imaginat. În genere, stațiile de salvare erau un fel de batalioane disciplinare unde erau trimiși spre reeducare cei care nu ”pricepeau” politica partidului. Să ”calci pe bec” într-o instituție în care trebuia să mergi ca pe ouă părea o opțiune sinucigașă.
”Stația de salvare era condusă de dr. Ghenciu, singurul medic care exista, de altfel”, povestește Vicențiu Martin. ”S-a făcut o ședință imediat, a venit și Aldea de la partid și au început discuțiile. Răgetul leului este nimic față de cum a urlat Aldea când a aflat că eu, lider de sindicat, nu sunt membru de partid. Am fost dat jos imediat, iar în locul meu a fost pus un felcer. Peste 3 zile, s-a adunat lumea în aceeași sală de ședințe și am fost ales, din nou, lider. Nemulțumirea legată de neplata salariilor a fost picătura care a umplut paharul. De fapt, problemele erau mult mai multe și mult mai grave. În afară de cota de combustibil, care nu ajungea niciodată, se întrerupea curentul electric. La dispecerat se stătea la lumânare, până a adus un coleg o lampă de gaz cu burlui. Nu existau lanterne, iar noi ne prindeam de cozoroc un suport de lumânare, un clips pentru brad, și așa mergeam la urgențe. Era o beznă profundă, și la țară, și în oraș. Singurele mașini care circulau noaptea erau salvările și poliția”.
Deja ”luat la ochi” de partid, dar și de milițienii care țineau sub supraveghere ”obiectivul”, Vicențiu Martin a mai intrat într-un conflict deschis cu autoritățile, când a început să fie chemat, din ce în ce mai des, la sediul Miliției de la stadion, unde erau atât structurile județene, cât și cele municipale, pentru pacienți ”căzuți pe stradă”. Erau, de fapt, oameni bătuți în anchetă și apoi scoși în drum. La un moment dat, n-a mai vrut să preia ”pacienții” și s-a dus, hotărât, la ofițerul de serviciu, căruia i-a lăsat o hârtie că-i impută cursa. La scurt timp după această ”ofensă”, el, catolic practicant de mic, a reușit să ”deturneze” un ceh, adus la Piatra-Neamț să ridice statuia ostașului sovietic în fața Teatrului Tineretului. Omul a fost, de mai multe ori la biserica catolică și a înțeles sensul cuvintelor ”memento mori”. După câteva săptămâni, era încredințat că nu trebuie să uite nicio clipă că va muri și, mai ales, va fi judecat pentru faptele lui. A lăsat soclul în faza în care se afla și a renunțat la statuie. A plecat din Piatra-Neamț, iar, două săptămâni mai târziu, preotul catolic care l-a ”convertit” a fost arestat. Soclul, devenit, inutil, a fost aruncat în aer.
* ”La două noaptea, eram scos la anchetă”
După atâtea motive care l-au adus în atenția ”autorităților”, în 1986, liderul de la salvare a fost ridicat de doi milițieni, direct de la serviciu, și i-au spus, scurt, că trebuie să dea o declarație. A fost dus într-un birou, în același sediu de la stadion, și legat, cu cătușe, de un calorifer.
”După trei ore, a venit un ofițer și m-a întrebat dacă fac avorturi. Era dificil de răspuns. Cât am lucrat la Socola, am făcut avorturi bolnavelor de oligofrenie. Pe urmă, m-a întrebat de vărul meu, care trecuse Dunărea înot la sârbi, ajunsese într-o tabără de refugiați din Italia și, apoi, în Statele Unite ale Americii, unde s-a și stabilit. Nu știam nimic despre el. Sunase de două ori în România. Aflasem doar că este masterchef la un restaurant de lux. Imediat, mi s-a pus altă întrebare legată de nașii mei din Elveția, cu care purtam corespondență, pentru ca, în final, să fiu întrebat dacă se fură din spital. Mi se părea că au niște capete de informații, fără nicio legătură între ele, și căutau motive să mă aresteze. După alte trei ore, a venit un alt ofițer, cu aceleași întrebări. A plecat oarecum dezamăgit că n-a reușit să închege nimic, dar a venit maiorul Nicolae Popescu, zis Ploșniță, care mi-a spus, scurt, să stau în genunchi în fața lui. El avea alte metode de interogatoriu și m-a lovit cu un taburet în cap. Am leșinat. Bineînțeles, după atâtea ore, familia se alarmase că nu știa nimic despre mine și apelase la un prieten judecător, care s-a dus la procurorul de caz și a cerut dosarul meu. Nu exista nimic în el, nici măcar o ordonanță de reținere și, atunci, am fost pus în libertate. A doua zi, prietenul meu judecătorul a fost mutat la Roman. Eu m-am dus la serviciu și am fost ridicat, din nou, pentru anchetă. De data asta, nu m-a mai eliberat nimeni. Eram scos la interogatoriu la două noaptea, timp de 3-4 ore și întrebat, mereu, aceleași lucruri. După trei săptămâni, am fost mutat la Bacău, unde am făcut cunoștință cu cosoiul – partea fieroasă și partea lemnosă – și am fost scos la cules cartofi din zăpadă. Pe urmă, am ajuns la infirmerie, unde mai era doar un medic, deținut și el, pentru că-și omorâse nevasta. Femeia avea un amant care o striga de jos, din fața blocului. Ea stătea la etajul IV și a ieșit pe balcon. Medicul a strigat către amant că va ajunge imediat și a aruncat-o peste balustradă”.
La infirmeria penitenciarului, era nevoie de personal. Deținuții, mai cu seamă cei care nu beneficiau de vreun decret de grațiere, se automutilau. Permanent era cineva de cusut. Dar, până să ajungă la infirmerie, unde făcea într-adevăr meseria pentru care era pregătit, Vicențiu Martin a avut de suportat o călătorie infernală spre Jilava, pentru examenul psihiatric: 3 zile cu trenul, fără un strop de apă și o singură hrană – slănină foarte sărată.
După 9 luni de închisoare, a fost eliberat, tot ca urmare a unui decret. Punerea în libertate se făcea pe baza deciziei unui judecător. Dosarul lui era, în continuare, gol, avea doar coperți și o doamnă judecător a fost pusă să scrie ”ceva acolo, orice”.
”După ani de zile, am încercat să aflu de ce am fost arestat de fapt. N-am aflat niciodată, decât foarte vag, că ar fi fost o sesizare – nici acum nu știu cine a făcut-o -, cum că aș fi provocat un avort. Tot ulterior am aflat că primii doi ofițeri care m-au anchetat și au spus că n-au ce scoate de la mine erau niște oameni cu demnitate. Ploșniță, în schimb, nu avea școală, făcuse niște percheziții la țiganii din cartier, cărora le confiscase niște aur, și pare-se că nu ajunsese tot la sediu. Ca să fie «iertat», i s-a pus în vedere să mă facă să recunosc lucruri pe care nu le făcusem. Bătaie am luat în toate anchetele nocturne. O singură dată am încercat să ripostez și atunci am fost lovit crunt. Până la urmă, la infirmeria penitenciarului, mi-am făcut meseria. Am și operat de câteva ori, inclusiv un abces rece destul de profund. N-am regrete, am doar amintiri. Și câte sunt!”.
Cristina MIRCEA
