”Peste Roman a plutit, de câteva ori, duhul istoriei și al letopisețului…” – academician Răzvan Theodorescu
Povestește un prieten, care a locuit în copilărie prin cartierul Nicolae Bălcescu: «Prin anii ’60, bunicul meu, care se afla în plină perioadă de șicanare în legătură cu încadrarea sa la ”chiaburi”, adusese la tatăl meu în șură o sanie foarte arătoasă. Ca să nu i-o găsească ”organele” care veneau în control. Să fi deținut, în anii aceia, o sanie ”de boier” era foarte grav. Sania avea patru locuri, era pictată în niște culori albastre și avea în față tălpicele mult prelungite în sus și unite prin scânduri, astfel că se crea o apărătoare pentru picioarele ocupanților locurilor din față. Sania, îmi spunea tata, o moștenise bunicul de la tatăl lui, adică străbunicul meu, care îi spusese că fusese făcută în anul nașterii sale și, drept dovadă, undeva, sub bancheta din față, era gravat anul 1865. Ce era ciudat la sania aceea: pe laterale, de o parte și de alta, mai sus de tălpice, erau prinși doi bușteni, curățați de coajă, rindeluiți și perfect lustruiți. Tata era de părere că rostul lor era acela de a ajuta la urcarea în sanie, ca niște scări… Eu nu eram convins, fiindcă toată sania era o alcătuire zveltă – aerodinamică, am spune azi -, ori cei doi bușteni de pe laterale îi stricau imaginea… Au trecut anii și sania a început să se deterioreze. Atunci au apărut niște crăpături peste tot, doar buștenii laterali nu crăpau. În schimb, la cel din dreapta, a apărut pe unul din capete o fisură circulară. Curios, am încercat să vâr un cuțit în ea și… surpriză, s-a desprins un… capac. Sub el, am găsit un alt capac, metalic, care se înfileta. Evident că nu am reușit să-l desfiletez, era prea ruginit, dar era clar că în interiorul bușteanului era un recipient cilindric, metalic, probabil pe toată lungimea bușteanului. Exact la fel stăteau lucrurile și cu bușteanul din stânga. Bunicul n-a vrut să-mi spună la ce foloseau recipientele, a spus că el nu le-a folosit niciodată, poate că tatăl ori bunicul lui să le fi folosit, dar eu, care tocmai învățam calculul volumelor, am aproximat că în fiecare din cei doi bușteni ar fi încăput cam 100 de litri de lichid».
În căutările mele prin istorie, am dat peste o carte scrisă de Eugen Șendrea, ”Istoria pe placul tuturor”. Iată două fragmente care au (sau pot avea) legături cu cele scrise mai sus și cu Romanul de altădată.
* Prohibiția românească înaintea lui Al Capone
Trecuseră doar câțiva ani de când Cuza fusese detronat. Capitala uitase de el și devenea, pe zi ce trecea, o adevarată metropolă, condusă de familiile Cantacuzineștilor, Crețuleștilor, Șuțuleștilor, Văcăreștilor. Saloanele doamnelor Oteteleșanu și Irina Șuțu te puteau lansa în fruntea elitei bucureștene. Balurile păreau că nu se mai termină. Cererea de alcool devenise tot mai mare, iar spirtul e articolul cel mai taxat – ”7 lei la decalitru”! Ce-i de făcut? Contrabandă, a fost răspunsul.
Constantin Bacalbașa, ziarist al acelor vremi, fost președinte al ”Sindicatului Ziariștilor”, dar o vreme și ”șef al biroului axizelor”, ne-a lăsat, în ”Bucureștii de odinioară”, o amplă descriere a contrabandei cu alcool de atunci, devansând cu peste jumătate de secol, perioada lui Al Capone și a celebrei prohibiții americane.
«Pe vremea aceea erau cartiere întregi care trăiau de pe urma contrabandei, în special de pe urma contrabandei spirtului. Fiindcă spirtul era un articol foarte sus axat – 7 lei la decalitru.
În înțelegere cu fabricanții, ale căror fabrici erau instalate afară de raza și raionul orașului, șefii contrabandiști aveau sub ordinele lor echipe întregi, care nu se ocupau decât cu contrabanda. Iar contrabanda le aducea câștiguri însemnate.
Manoperele acestor contrabandiști erau nesfârșite. În calitatea mea de șef al biroului axizelor, am văzut numeroase instrumente care slujeau la introducerea spirtului prin barierele orașului, pe dinaintea perceptorilor și Controlorilor comunali. Iată câteva:
Găzarii: aceștia aveau garnițe (bidon, vas din tablă, de 5 până la 15 litri, cu care se transportau lichide – n.n.) de dus, cu două funduri. Deasupra era petrolul, iar în fund spirtul, romul sau coniacul.
Geamgiii: punătorii de geamuri aveau cutiile lor măsluite. În peretele de jos era practicată o deschizătură în care era introdus un tub de tinichea, conținând spirt.
Lemnarii: căruțele cu lemne de la pădure treceau bariera încărcate, ca de obicei. Dar, printre aceste lemne, erau câteva trunchiuri mai groase, scobite în tot lungul lor, iar înăuntru iarăși tuburi de tinichea, cu spirt.
Înmormântările: un convoi mortuar trecea bariera către un cimitir din oraș. În cap era popa, care citea, în dosul coșciugului femei care se jeleau etc. În realitate, era o bandă de contrabandiști. Popa era un contrabandist, femeile erau din bandă, iar dacă ridicai capacul coșciugului găseai cutii de tinichea pline cu spirt.
Trăsurile de Hereasca: sunt cunoscute acele trăsuri, zise ”de Hereasca”, acoperite cu coviltir. Ei bine, acest coviltir, bine acoperit și bine căptușit, cuprindea, în toată întinderea, o mare cutie de tinichea plină cu spirt.
Căruțașii: am văzut căruțe al căror fund era dublu, iar înlăuntru aceleași cutii de spirt. Am văzut o căruță de chiristigiu, a cărui osie era găurită și înăuntru tubul cu spirt.
Butoaiele cu dublu fund: la control, se declara vin, fiindcă vinul era mult mai ușor taxat, dar butoiul avea două duble funduri, în două părți sau un singur fund dublu. În aceste compartimente era spirt, rom sau cognac».
* Neobișnuita istorie a șampaniei românești
«Ușa masivă de stejar se deschise parcă de o mână nevăzută. Aghiotantul făcu câțiva pași în cabinet, încremenind cu hârtiile sub braț. Lângă el se opri, abia stâpânindu-și emoția, un tânăr de doar 21 de ani, încheiat franțuzește. În fața lor, la un birou sculptat, se afla însuși domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza. Era atât de liniște încât se auzea scârțâind pana de gâscă pe hârtie. Deodată, acesta își ridică privirea:
– A, da, scuzați-mă. Stați, hârtiile astea mă omoară…
– Măria Ta, este domnul Ion Ionescu!
-Luați loc, domnule Ionescu, spuse domnitorul, făcând un gest domol cu mâna. Poftim! În noaptea de 19 spre 20 martie, aghiotantul meu, locotenentul Miclescu și cu locotenentul Crupenschi, aghiotant al hatmanului, s-au duelat chiar în fața Teatrului Național. Am poruncit, azi 21martie, 1839, să fie excluși din armată. Să fie de exemplu și altor tineri aprinși la mânie. Mai mult, vor avea, primul domiciliu forțat la Neamț, iar al doilea chiar la dumneata în Bacău. Dar, să trecem la alte treburi. Domnule Ionescu, am auzit de performanțele dumitale. De aceea îți cer,dacă n-o fi imposibil, să-mi faci ce n-a făcut nimeni până acum la noi! Ca agronom…
– Poruncă, Măria Ta!
– Ei, vezi, aici e aici. Treaba pe care ți-o cer nu se face cu porunca. Vrem… șampanie!
Tânărul agronom făcu ochii cât farfuriile. Privi la țesătura grea de aur a epoleților domnitorului, la chipul unui sultan din decorația de pe piept și îngăimă:
– O voi face, Măria Ta!
– Dragul meu, Napoleon Bonaparte spunea că: ”Beau șampanie când sunt învingător, pentru a sărbători, dar beau și când pierd pentru a mă consola”. Turnată în paharul de cristal e o adevarată licoare vulcanică. Te fascinează, îți încântă gustul, ba chiar și auzul. Ei, ce zici, faci prinsoarea?
– Da, Măria Ta!»
Șampanie în Moldova? Grea sarcină, aproape de nerealizat.
Și, totuși, Ion Ionescu nu disperă.
Ajuns la moșia din Brad, se apucă să studieze metoda de producere a șampaniei. Află că ea era realizată doar din soiul de struguri negri Pinot Noir, Pinot Menunier și struguri albi Chardonnay. Primul om care obținuse șampanie fusese călugărul benedictin Dom Perignon, în 1670, în regiunea viticolă Champagne. Această zonă, ”unică în lume”, întrunește ”combinația perfectă între condițiile climatice și cele geologice”. Așadar, ce avea să se facă ”în alte părți ale lumii, pe baza acelorași soiuri de struguri și acelorași tehnologii de fabricație sunt doar preparate după metoda Champanoise”.
După ani buni de zile de experimentări, Ion Ionescu de la Brad reușește, în hrubele de la Iași, să producă pentru prima dată pe tărâm românesc, șampanie. Nu avem relatări istorice, dar ne închipuim când, în 1841, acesta a desfăcut în fața domnitorului Sturdza, o sticlă cu deliciosul conținut. Prima șampanie să se fi chemat Sturdza, după numele domnitorului?
Vă amintiți celebra șampanie românească ”Zarea”? A fost degustată, băută, chiar îndrăgită, până când francezii ne-au cerut s-o retragem de pe piață. Șampania se face doar în Champagne! Noi, însă, nu ne-am lăsat…
În 1970, dr. Ion Pușcă brevetează introducerea tehnologiei de șampanizare a vinului în podgoria Panciu, după ce, la 1 ianuarie 1969, băuse prima cupă de ”Șampanie de Panciu”, produsă de el. Astăzi, nu există eveniment marcant în care să nu folosim parfumata și aromata șampanie.
Știți care cupă păstrează mai bine aroma acestei băuturi? Cea în formă de lalea.
Și da, în povestea cu domnitorul Sturdza, este vorba despre Ion Isăcescu, fiul preotului Isăcescu, cel care avea să fie un luptător pașoptist devotat, alături de Bălcescu, Alecsandri, Kogălniceanu, care avea să fie inspector general al agriculturii pentru toată țara, între anii 1864 și 1869, funcție în care a îndrumat aplicarea reformei agrare, cel care a pus bazele Școlii Agricole de la Roman, adică Ion Ionescu de la Brad. El s-a născut, în anul 1818, în casa Mavrichi din Roman.
Vom continua periplul prin orașul Roman și în edițiile viitoare. Redacția mulțumește dlui Toma Rețeanu, pentru aportul său deosebit la reconstituirea locurilor și atmosferei vremii, anticarului Dan Dimitriu pentru ajutorul prețios, iar acesta, la rândul lui, ține să mulțumească celor care l-au încurajat să cerceteze și l-au inițiat în cartofilie: Constantin Dimitriu, Silviu Dragomir, Sergiu Găbureac, inginerul Constantin Pațilea, scriitorul Lucian Strochi și prietenul Viorel Nicolau.
Dan AILINCĂI
