E cale lungă de la teologie la ologeală și, cu toate acestea, există o sărbătoare în calendarul popular care se suprapune peste praznicul unui sfânt, Sfântul Grigorie Teologul.

În multe cazuri, înțelepciunea populară a asociat Darul unui sfânt de a vindeca anumite boli cu numele său. Din etimologia populară acordată atributului sfântului – Teologul -, a mai rezultat și superstiția conform căreia nepăstrarea zilei lui se pedepsește prin ”ologeală” sau ”damblageală”, ce poate atinge atât oamenii – chiar și pruncii nenăscuți -, cât și animalele din gospodărie. De aceea, nu se pornește la drum în această zi, nu se înjugă animalele și nici nu se folosesc unelte agricole tăioase.

25 ianuarie este ziua prăznuirii Sfântului Grigorie Teologul, personalitate creștină de mare erudiție și profunzime, care a trăit în secolul al IV-lea d.H. El s-a născut la Arianz, în partea de sud-vest a Capadociei, în secolul al IV-lea d.H., într-o familie de aristocrați. Tatăl său era episcop, iar mama sa se trăgea dintr-o familie creștină. A primit o educație aleasă acasă, a studiat la Cezareea Capadociei, Cezareea Palestinei și Alexandria, cunoscând, de tânăr, toată învățătura vremii sale.

El este autorul ”Cuvântărilor teologice”, în care vorbește despre esența învățăturilor creștine, despre dogma Sfintei Treimi și despre dubla natură – divină și umană – a lui Iisus Hristos, care a mântuit omenirea, întrupându-se din fecioară. Între el și Sfântul Vasile cel Mare s-a legat o prietenie nobilă, bazată pe comuniune spirituală, din care s-a născut prima ”Filocalie”.

Învățăturile lui, firea blândă și contemplativă și, mai ales, dragostea de oameni l-au făcut respectat încă din timpul vieții, când se străduia să le aline suferințele și să le tămăduiască sufletele și trupurile.

Importanța operei și gândirii sale s-au confirmat cu timpul, căci, în momentele de mare răscruce și frământare ale istoriei creștinismului, marii căutători ai vremii au încercat să-l readucă în prim-plan, ca stâlp al credinței.

Grigorie Teologul s-a trecut din viață la 25 ianuarie 389, la Nazianz, unde a și fost înmormântat.

* Legenda Sfântului Grigorie Teologul

Credințele populare românești îl caracterizează ca pe ”un sfânt cu știință mare, care a făcut minuni pe pământ și a ajutat omenirea la bine”. O legendă ce dezvoltă ideea că sufletul este nepieritor spune că, pe vremea când Sfântul Grigore era om pe pământ, s-a oprit la o fântână, și-a înfipt toiagul în pământ și s-a aplecat să bea apă. Atunci, Arhanghelul Mihail i-a luat sufletul, apoi au purces la drum împreună. Amintindu-și de toiagul uitat, sfântul s-a întors din drum și l-a găsit la fântână, sub forma unui pom înflorit, iar, alături, un stârv. Arhanghelul i-a deslușit că sufletul, întruchipat de toiag, ”este nemuritor și că se întrupează iarăși”, dar trupul este supus putrezirii, după cum a deslușit Theodor Speranția, din ”Răspunsuri la chestionarul de sărbători păgânești”, publicat în 1907, de Biblioteca Academiei Române.

De altfel, motivul reîntrupării, contestat de Biserica Creștină, dar dovedit în Sfânta Scriptură, a fost utilizat și de Mihai Eminescu, în nuvela ”Avatarii faraonului Tla”. ”Adam și Eva”, romanul lui Liviu Rebreanu, are drept temă principală iubirea dintre două suflete. Cuplul arhetipal și androginic se caută și se reîntregește în șapte perioade istorice foarte diferite. ”Nuntă în cer”, de Mircea Eliade, descrie același fenomen firesc, iar profesorul Scarlat Demetrescu afirma că ”Aversiunea pe care omul o resimte la ideea reîntrupării provine din faptul că spiritul său are conștiința deplină a greutăților vieții de pe această planetă. Cu alte cuvinte, nu îi displace ideea reîntrupării în sine, ci îi displace reîntoarcerea pe pământ, în lumea încercărilor și a suferințelor.

Această perspectivă este adevărata cauză a antipatiei pe care o manifestă omul față de reîntrupare”.

* Credințe populare de Ologeală

Revenind la viața Sfântului Grigorie Teologul, în popor se zicea că, în viața reală, sfântul a cercetat pe cei bolnavi și a tămăduit pe mulți dintre ei, a ajutat mulți năpăstuiți și a sprijinit numeroși neputincioși.

Se mai spune că ar fi salvat de la înec sau de arsuri, dar principala sa ”misiune”, potrivit poporului, era aceea de a-i apăra – numai pe cei care-i ”țineau” ziua – de pericolul ologirii, adică de paralizia membrelor inferioare.

Cei deja ologiți așteptau ziua aceasta, crezând că acum se vor însănătoși.

Femeile nu lucrau, temându-se să nu aibă copii ologi. Se mai credea că aceia care vor lucra în ziua aceasta nu vor avea spor la creșterea vitelor în anul respectiv, dar vor avea și pagube cauzate de lupi.

Dacă se serbează această zi, drept răsplată, Sfântul dă ploaie la timp, iar ciorile nu vor mânca semănăturile. Se zice că nu trebuie să dai nimic din casă în această zi, altfel vei avea pagube tot anul.

Chiar și în casele fără vite e bine să fie sărbătorit Sfântul Grigorie, ca să-i ocrotească tot anul pe cei ai casei.

Potrivit altor credințe, Sfântul Grigorie Teologul ar fi fost ocrotitorul văduvelor, în vreme ce lemnarii spuneau că-i ajută mult în meșteșugul lor. Sărbătoarea populară a Sfântului Grigorie Teologul face parte din ciclul Filipilor de Iarnă.

* Filipii de Iarnă

Zilele cuprinse între 25 și 31 ianuarie alcătuiesc Filipii de Iarnă, cei mai importanți fiind primii trei. Ca și alte sărbători similare, acestea se socotesc primejdioase pentru animale, de aceea se respectă cu strictețe, deopotrivă de femei și de bărbați, prin repaus sau prin munci imitative, precum legarea foarfecelor, lipirea gurii cuptorului, ca să se lege și să se lipească gura lupilor. 

În culegerile lui Tudor Pamfile, ”Filipii” apar ca niște zei ai casei, sărbătoriți prin nemuncă îndeosebi de femei, pentru a le apăra casa ”de rele, de primejdii, de foc, de lupi, de șerpi”. Pentru asta, ele atârnă de lemnul coșului o secure și o lasă acolo pe toată perioada Filipilor, ”pentru ca întreaga familie să fie păzită de pagube”.

Filipii de iarnă marchează, în calendarul popular, sfârșitul unei lungi perioade de împerechere a lupilor, începută cu aproximativ 80 de zile în urmă, la Filipii de Toamnă.

* Obiceiuri de altădată și superstiții de Filipii de iarnă

Prin unele locuri, se crede că Filipii sunt niște sfinți, mai-mari peste toate fiarele sălbatice, în altele – că sunt patroni ai lupilor, în timp ce unii spun că Filipii sunt chiar întruchipări ale acestor animale. Credințele în ”zilele rele de lupi” au fost atestate în toate zonele țării noastre, până în prima jumătate a secolului al XX-lea.

Astăzi, sărbătorile lor se mai respectă doar în mediul pastoral, însă datele la care se țin diferă de la o zonă la alta, cuprinzând intervalul situat între Sânpetrul Lupilor (16 ianuarie) și ultima zi a lunii, patronată de Filipul cel Șchiop.

Filipii de iarnă erau ținuți mai cu seamă în familiile de ciobani, dar și în gospodăriile în care sunt animale, fiind considerați protectori ai vitelor și ai oilor. Sărbătoarea era ținută, deoarece lupii provocau pagube mari. Din acest punct de vedere, lupul este mai temut decât ursul, pentru că omoară întotdeauna mai mult decât mănâncă.

În aceste zile, nu se cosea, nu se spăla pe cap și nu se dădea cu împrumut, existând credința că lupii vor ataca și vor mânca vitele. De asemenea, se credea că gospodarul care nu va prăznui Filipii va rămâne fără păsările din curte, pe care i le vor mânca hultanii.

Sărbătoarea era respectată și de cei care se îndeletniceau cu munca lemnului. În această castă de meșteșugari, exista credința că, de vor respecta aceste zile, vor avea mai mult de lucru.

Singura muncă permisă și chiar recomandată era spălatul rufelor cu apă clocotită. Acesta era un fel de ritual, prin care se credea că, astfel, se poate opări gura lupului.

În anumite zone, exista credința că, de ziua lui Filip Șchiopul, lupii se ascund în bârlog, pentru că-și văd umbra și se tem de ea.