La cei 60 de ani bătuți pe muchie, Constantin Adam este omul căruia nu-i stau locului picioarele. Fie ger, fie ploaie, fie canicula toropește totul, e mereu afară, unde drumul este pista perfectă și pentru alergare, și pentru a-și întâlni prietenii, cunoscuții. Și, în timp ce alții abia fac ochi în drum spre serviciu, Constantin a trecut deja de cei 20 km de alergare. Iar asta e doar încălzirea.
La câți kilometri a lăsat în urmă, alergând, e lesne de crezut că ar fi putut să înconjoare țara de câteva ori, însă, dincolo de orice realizare avută cu pasiunea de a alerga, cel mai mare câștig pe care l-a dobândit, spune el, este ”lumina”. El a numit-o speranță și mărturisește că, de câte ori a avut ocazia, a aprins-o cu grijă, ca pe o candelă, în inimile celor mici. De aceea, nu vă mirați dacă îl veți vedea în pas alergător, prin împrejurimile Bicazului, alături de copiii care încă nu au ajuns la vârsta propriului buletin.
* Polițist de meserie, sportiv prin definiție
Constantin Adam s-a născut în vara anului ’56 și a fost polițist de meserie. Spune, zâmbind, că, până a ajunge polițist, a fost milițian: ”Până la urmă, nu e mare diferență între cele două «categorii». Aceeași muncă, disciplină. Numai că, în perioada comunismului, altele erau condițiile. De loc, sunt de pe meleagurile unde toată lumea se înrudește câte puțin cu Creangă. M-am născut în Târgu Neamț, am absolvit cursurile Școlii Gimnaziale nr. 5 și am început liceul – acum, colegiu național – «Ștefan cel Mare», la profilul Matematică-Fizică. După aceea, m-am dus la ucenicie, la tâmplărie, am lucrat sculptură. Am lucrat doi ani, am și diplomă de sculptor. Apoi, într-un grup de prieteni, a apărut ideea asta, de a ne înscrie la Școala de Subofițeri, la Câmpina, cu durată de doi ani. Se apropia armata, terminam clasa a X-a și mă gândeam în perspectivă, ce să fac… Lucram la sculptură, apoi m-am trecut la seral, totuși, mă gândeam că nu iese banul. În ’74, am dat examen și în ’76 am terminat. Deși admiterea a fost destul de serioasă, m-am dus așa, cu zâmbetul pe buze. Nu era nicio presiune pe mine. Am fost cam 3-4 pe loc, asta după probele de la sport. Condițiile de înscriere însemnau, mai mult, să nu ai rude condamnate sau care să fi fost liberali ori în opoziție față de regimul comunist. Trebuia să nu ai tatuaje și să provii din părinți muncitori”.
De la Școala de Subofițeri a început adevărata ”militărie”, cea care l-a călit, l-a disciplinat și i-a oferit un loc de muncă. Asta în puține cuvinte. Viața la internat a fost un adevărat ”duș rece”. ”Era o școală exigentă. Am plecat pe 15 septembrie la școală și abia în decembrie am venit pentru prima oară acasă. Cu trenul, că așa era atunci. Sigur că, pentru a putea pleca acasă, trebuia să faci dovada unor note bune. Am făcut și practică, o lună, prin iunie. Ne ducea la agricultură, la cules porumbul de la cazarma noastră. La 5 dimineața, era înviorarea, după aceea se făceau «sectoarele», după aceea masă, studiu, ieșire la 12 pentru raportul companiei”.
* ”Dacă era accident, mergeam cu «ia-mă, nene!»”
Când a terminat școala, a fost repartizat la Bicaz. Era căsătorit și avea deja un copil. S-a acomodat cu ideea că va rămâne la Bicaz, deși orașul, așa cum își amintește, la vremea anilor ’70, nu era prea iubit. Zona era acoperită de un praf constant, ridicat de la fabrica de ciment. Patru ani a lucrat doar în tură de noapte. Asta l-a făcut să-și găsească un hobby: ”Diferența între activitatea de atunci și cea de acum ar fi că, în trecut, nu erau atâtea mașini. Noi mergeam pe jos și era o singură mașină la toată Poliția Bicaz. Dacă era accident, ne dădeau telefon și ne spuneau că avem accident la Potoci. Din Bicaz și până la Potoci mergeam cu «ia-mă, nene!». După vreo trei ani de când fusesem repartizat la Bicaz, am început cu alergarea. Lucram de la 22 la 10 și îmi rămânea un timp mort. Ca să evit să mă duc pe altă pantă, am ales să fac sport. Prima dată am făcut popice, apoi am început cu alergarea. La început, alături de localnici, cu Doru Căciulescu, dr. Setu. Era un bun prilej de socializare. De altfel, erau întreceri de atletism și între membrii Ministerului Apărării și asta aducea o motivație în plus. În cadrul Inspectoratului Județean de Poliție, se organizau întreceri, era tradiționala Cântarea României, erau competiții între județele Bacău și Neamț. Prin ’89, a fost prima mea dinamoviadă, cross”.
S-a legitimat la Clubul ”Voința” Piatra Neamț, pentru că își dorea să se califice la Cupa UTC-ului. ”Acolo, în finală, nu ajungea oricine, doar primii doi pe județ. Cei de la Roman alergau foarte bine. Am ajuns la UTC, pe județ, și am prins finala, care era la Brăila. M-am pregătit la start, dar acolo m-au dat afară, pentru că nu aveau voie să alerge cei legitimați. Eu eram legitimat, pentru că altfel nu puteam să fac cross, dar nu eram sportiv de performanță. «Legitimația» mea de bază era cea de polițist”.
* Obstacolele unui sistem
Pasiunea pentru alergat l-a purtat la nenumărate concursuri naționale, de unde s-a întors cu medalii. ”Erau niște manifestări deosebite. Maratoanele cele mai lungi, unde m-am clasat și în primii 10, erau Kodak, la București, se făceau câte 2-3 pe an. Am avut vreo zece terminate la București. Distanța – cea clasică, 42 de km. Se dădea startul de la Intercontinental, se alerga pe la Piața Romană, apoi Piața Victoriei, Arcul de Triumf, Casa Scânteii, Pădurea Băneasa. Acolo făceai un tur și ieșeai din pădure. Odată, eu am făcut un tur și am mai făcut încă unul, pentru oservatorul nu a fost atent când făcusem prima dată și a vrut să mă descalifice. Nu m-am lăsat și am mai făcut o tură. Am terminat în 4 ore și 24 de minute. Am alergat 47 de km. Am avut ambiția să-l termin”.
Aceeași ambiție l-a determinat ca, în 1991, să formeze Secția de Atletism a Clubului Sportiv ”Cimentul”, care e afiliată Federației Române de Atletism. De acolo, hobby-ul a trecut la alt nivel. Au început să apară copii interesați de acest sport. I-a primit cu brațele deschise și a încercat să-i ajute cum a putut mai bine. La început, în condiții nu prea prielnice, acum ajungând chiar să aibă o mică sală, cu un minim necesar pentru antrenamente. Nu după mult timp, însă, au apărut și obstacolele.
”Acum am 5 copii legitimați. În trecut, erau mult mai mulți, mai entuziaști, e drept și mai feriți de tot felul de tentanții. Totuși, cea mai mare provocare ține de încurajarea acestor copii, care au potențial. Pe de o parte, trebuie să aibă familia aproape și, pe de alta, trebuie stimulați. Fie că vorbim de deplasări, cazări, eventual o masă caldă sau o diplomă… Acești copii au nevoie să vadă că cineva este alături de ei, pentru că, altfel, se pierd. Sunt copii cu care am ajuns până la un punct, dar de acolo s-au pierdut. Nici în școală sportul nu este prea încurajat. Fără să supăr pe cineva, dar unii profesori au impresia că doar materia lor este importantă și încarcă inutil niște copii. Totuși, aici, prin sport, fac niște lecții practice foarte importante. De socializare, de menținere a sănătății, de dezvoltare și motivare personală. Sistemul ar trebui să se gândească la ei, pentru că «material» este. Nu poți să faci performanță fără un ban de deplasare sau cu echipament de la second-hand”.
El, bunăoară, a făcut toate maratoanele pe cheltuiala lui și, acum, ca instructor, nu e remunerat. E un voluntar care a dovedit, în zeci de ani de pasiune, că poate schimba mentalități. Recunoaște, însă, că e doar o rotiță a unui întreg care are nevoie de mai mult pentru a funcționa așa cum trebuie.
* Adevăratele bucurii
Pentru devotamentul, perseverența și abnegația cu care a promovat sportul, Constantin Adam a primit, în 2012, titlul de ”Cetățean al orașului Bicaz”. Distincția îl onorează, dar mărturisește că marile bucurii vin atunci când un copil ajutat de el ajunge pe podium. Pe lângă copiii și nepoții pe care îi are, celelalte bucurii se reflectă în performanțele obținute de micile ”diamante” pe care le șlefuiește cu atenție. ”Anul acesta, cu bicăjeanca Andreea Scutariu, am obținut medalie de aur, la categoria echipe junioare, 13-14 ani. A fost o echipă de 4 fete, celelalte 3 fiind de la Clubul Sportiv Ceahlăul Piatra Neamț. De pregătirea echipei, s-a ocupat dna Iulia Olteanu. A fost o bucurie imensă, am plâns de fericire. Pentru că e un sentiment unic să vezi cum un copil, care a plecat de pe mâna ta, ajunge să facă performanță. La fel de mult mă întristează atunci când aud că, din cauză că nu sunt încurajați, susținuți, ies din decor”.
Mădălina Caivan, medalie de bronz la ”800 sală” – Juniori; Cătălina Iancu, medalie de bronz și argint în ”probe combinate”; Flavian Buțincu – bronz la ”200 de metri”; Andreea Scutariu – aur la ”echipe cros”.
Acestea sunt principalele imagini cu care mica sală de exerciții de la stadionul din Bicaz este acoperită, colaje cu amintiri care rămân vii în memoria unui om perceput mai mult ca un atlet decât ca polițist. În aceeași sală, vin copii care îi cer ajutorul atunci când au câte un examen de admitere la vreo școală care implică examene cu probe sportive și tot de acolo află că, înainte de orice, trebuie să știe că, fără ajutorul lui Dumnezeu, nu au cum să facă performanță. Îi primește cu drag pe fiecare și îi poartă pe toți în gândurile pe care le ”aleargă” kilometri întregu. La ceas de seară, Constantin Adam stinge candela din colțul sălii de exerciții și aprinde, din nou, speranța că un alt copil se va ridica, pregătit să demonstreze că e gata să se autodepășească, să arate lumii că locurile campionilor nu au fost în totalitate ocupate.
”- Dați-mi câteva motive pentru care aș putea să mă apuc de alergat.
– Te disciplinează, îți formează un program. Apoi, e vorba de multă socializare. Te întâlnești cu alți oameni, care împart aceeași pasiune și este interesant să împarți experiențe cu ei. Te descătușezi de toate, scapi de cotidian. La finalul unei alergări, poți fi epuizat fizic, dar psihic ești reîncărcat. E un câștig mare și pentru sănătate. Nu în ultimul rând, este vorba despre depășirea eului. Întotdeauna există dorința de autodepășire și satisfacție reușitei. Mai e o vorbă, că într-un fel te trage inima când ești pe ladă, pe podium, și altfel când ești pe lângă”.
Marian TEODOROF
