Țăranii spun că, dacă au dat miezul iernii la spate, au pus mâna pe primăvară. Astăzi, în calendarul popular, avem una din cele mai importante sărbători, guvernată de o divinitate folclorică pe măsură: ”Sânpetru Lupilor”.
I se mai spune ”Sânpetru de iarnă” și este frate al ”Sânpetrului de Vară”, și el stăpân peste lupi, cel care păzește grindina, iar atunci când pocnește din bici scânteile care sar se prefac în licurici, pentru a lumina cărările celor
rătăciți.
Pe 16 ianuarie, în calendarul creștin-ortodox, se află sărbătoarea Închinarea cinstitului lanț al Sfântului Apostol Petru. Aceasta este spre a-și aminti creștinii miracolul săvârșit cu Sfântul Apostol Petru, ce zăcea în închisoare la porunca împăratului Irod.
Se spune că Îngerul Domnului a venit noaptea și, cu toate că Apostolul era păzit cu strășnicie de doi oșteni, a făcut ca lanțurile care îl ferecau să se sfărâme și să cadă. Aceste lanțuri au slujit apoi pentru ”tămăduirea bolilor și neputințelor omenești și pentru alungarea duhurilor celor viclene”. Lanțurile erau păstrate și cinstite, ca niște relicve de mare preț, și moștenite din neam în neam.
Patriarhul Ierusalimului, Iuvenalie, a dat împărătesei Evdochia o parte din verigile sfințite, iar aceasta, la rândul ei, după ce a adăpostit câteva într-o biserică închinată Apostolului la Constantinopol, a trimis o parte și fiicei sale, căsătorită cu împăratul Valentinian al III-lea, spre a le păstra într-un lăcaș zidit pe una din colinele Romei.
Evident că o asemenea minune, ce a avut ca protagonist pe unul dintre personajele de mare prestigiu ale creștinismului, a generat o seamă de tradiții orale.
Românii cred că Sfântul Apostol Petru leagă cu acest lanț ciuma, gura lupilor și a altor dihănii.
* ”Câinii lui Sânpetru” între mister și tradiții
Deoarece credințele în sacralitatea lupului și în puterea magico-mistică a acestui animal erau nu numai foarte răspândite, ci și bine împământenite pe teritoriul vechii Dacii, proto-creștinismul l-a investit pe Sfântul Petru cu însemnele de patron, păstor al lupilor.
Astfel, teribilele animale au fost numite ”câinii lui Sânpetru”, punându-se în slujba lui și dându-i deplină ascultare.
Legendele spun că, la miezul iernii, în ziua Sânpetrului de Iarnă, numită în vechime și ”Nedeea Lupilor”, lupii primesc partea lor de hrană pentru tot anul. Atunci, în miez de noapte, Sânpetru se arată înaintea lor, călare pe un cal alb, le aduce ofrande și le dă dezlegare să prade animale și oameni. ”Lupu se zice că e câinele lui Sf. Petru și unde-i poruncește el, acolo face pradă”. Când se strâng mai mulți lupi la un loc, de urlă, se zice că se roagă Sfântului Petru ”să le rânduiască pradă; el îi orânduiește după pradă când se adună la urlătoare, de obicei pe la răspântii”.
După N. Iorga, șarpele, balaurul din steagul dacic, nu e ”numai un simbol animalic, ci esența religiei strămoșești”. Cu alte cuvinte, stindardul dacic avea o semnificație spirituală și, așa cum o presupunem pentru balaur, trebuie s-o presupunem și pentru lup.
Dacă răsfoim cărțile literaturii române, lupul ne apare, ca personaj, la Mihail Sadoveanu de mai multe ori, precum și la Vasile Voiculescu – care i-a închinat câteva povestiri memorabile, între care ”Luparul”. Spiridon Popescu, alt scriitor al ”Vieții Românești” îndrăgostit de vânătoare ca și Sadoveanu, a scris o carte de însemnări despre vânătorile de lupi. Este o carte scrisă cu știință despre obiceiurile lupului și mijloacele cu care trebuie să fie prins.
O tradiție a oamenilor lupi este atestată de Herodot și pentru neuri, locuitori străvechi ai actualului pământ românesc: ”Acești oameni au reputația de a fi vrăjitori, căci atât sciții, cât și elinii stabiliți în Sciția spun că, o dată pe an, fiecare dintre neuri se preschimbă în lup, pentru puține zile, și că pe urmă își recapătă îndată forma”.
* Superstițiile populare asupra lupilor
Se zice că lupul e câinele Sfântului Petru și, unde-i poruncește el, acolo face prada. Se credea că lupul are trei peri de drac pe cap, de aceea e fioros.
Vânătorii de altădată spuneau oamenilor că toți lupii bătrâni mor nebuni.
Se credea, de asemenea, că acela care umbla cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mâncat de lup. De aceea, mai cu seamă femeile se fereau în acea zi nu numai de a umbla cu pieptenele, dar și de la a-i rosti numele.
Pe timpul sfințirii apei la Bobotează, se aprindeau niște petici și se credea că acela care ține astfel de petici, aprinse, în mână, nu va fi mâncat de lupi.
Când, din întâmplare, intra vreun lup în curtea cuiva, era considerat un semn de mare pagubă pentru familia aceea.
Se credea că, spre a scapă de lupii care s-au luat după cineva, este bine a tălăngi cu un clopot sau, în lipsa acestuia, a aprinde un foc.
Bătrânii spuneau copiilor că acela care va vedea urmă de lup trebuie să mănânce pământ, ca să poată mânca mult, cât un lup, spre a-i merge bine corpului.
Babele de altădată știau că, atunci când îți iese lup în cale, îi a bine, dar, dacă pășeai în balega de lup, era bine să te ferești.
O superstiție mai rar aplicată spunea că acela care mănâncă bucăți carne scoasă din gura lupului se îmbolnăvește de ”colț de lup”. De aceasta se putea scăpa cu legături cu came încolțită.
Întâiul copil născut din flori al unei fete mari nu trebuia să însereze prin locuri pustii sau pe timpuri grele, că-l mâncau lupii.
Primăvara, când mai ales pe unde sunt ape, vor urla lupii, e semn sigur de viituri mari.
* Tradiții din bătrâni: Sânpetru – stăpânul cheilor Raiului
Pentru țăranul român, Sânpetru ocupa un loc special în panteonul popular. El este cel care, în colinde, apare coborând pe o scară de ceară, împreună cu Dumnezeu, pe pământ. Mergând din casă în casă, ca doi bătrâni săraci, testează sufletul oamenilor, răsplătindu-i pe cei buni și pedepsindu-i pe cei haini.
Sânpetru este cel care se arată oamenilor în momentele de intensă sacralitate de peste an, când cerurile se deschid, și stă la masa împărătească de-a dreapta lui Dumnezeu.
Cu toate acestea, imaginarul popular l-a învestit cu atribute umane, descriindu-l în povești ca pe un bărbat petrecăreț, care joacă la cârciumă, are o drăguță păstoriță, își pierde caii și boii în vreme aratului, atunci când avea mai mare nevoie de ei. Dar hărnicia, cinstea și bunătatea lui înclină mai mult balanța: Dumnezeu îl pune ”mai mare peste cămările cerești” și îi încredințează mult-râvnitele chei ale Raiului.
* Sărbători și tradiții uitate – Atanasiile
Calendarul agrar consemnează, și el, câteva zile de sacralitate în perioada 16-18 ianuarie. Atunci, pe vremea străbunilor noștri, se venerau o pleiadă de divinități foarte temute, numite ”Fulgerătoarele”. Acestea erau considerate a fi responsabile de fenomenele meteorologice extreme, atât de păguboase recoltei.
Sunt zilele în care se crede că au înghețat fulgerele, dar că acestea vor lovi oamenii și câmpurile pe timp de vară, dacă nu le este respectată sărbătoarea.
Totodată, acest interval de timp festiv era folosit în comunitățile tradiționale pentru invocarea Antanasiilor, ”reprezentări mitice românești, care poartă numele amalgamat al Cuviosului Antonie cel Mare și al Sfântului Atanasie din Calendarul Creștin Ortodox”, după cum le-a descris Ion Ghinoiu, în lucrarea ”Panteonul Românesc: Dicționar”, apărută în 2001.
Antanasiile erau ținute pentru apărarea oamenilor, a păsărilor și animalelor de unele boli năprasnice, fără leac în secolele trecute. Zilele îl includ și pe Sf. Chiril, numit de țărani ”Chirilă” sau ”Chiriță șchiopul”, responsabil îndeosebi cu paralizia și cu ”bolile picioarelor”.
Din chestionarele întocmite la începutul veacului trecut de Th. Speranția, aflăm că ”Chirilă șchiopul se serbează pentru ca cei șchiopi să se îndrepte”, că ”Atanasie și Chiril sunt cei care țin ciuma în lanț. De va îndrăzni cineva să lucreze în ziua asta, e lovit de ciumă, fiindcă sfinții îi dau drumul boalei asupra lui, iar cei ce serbează ziua asta sunt feriți de ciumă, fiindcă sfinții o țin legată, nu-i dau voie să se agațe de om”.
Vreme înainte, țăranii credeau că, dacă respectă Antanasiile, vitele vor fi ferite de ciumă, găinile nu li se vor mai prăpădi, iar caii lor nu vor șchiopăta. Pentru aceasta, femeile le aduceau ofrande, împărțind de pomană colaci,
pâine cu zahăr și turte calde.
