Dr. Maria Tălmăcel: ”Sunt unul din oamenii care vede profesia de medic ca pe o misiune”

În afara cunoștințelor medicale, care trebuie să fie cât mai vaste, din diverse ramuri ale medicinei, medicul urgentist trebuie să fie foarte organizat și foarte stăpân pe el. El trebuie să aibă o imagine de ansamblu a ceea ce se întâmplă în compartimentul lui, ca să nu se piardă în amănunte, care mănâncă un timp prețios de care, mai mereu, are altcineva nevoie.

Doctorița Maria Tălmăcel, medic coordonator al Centrului Primiri Urgențe din Spitalul Municipal Roman, explică munca în urgențe: ”E foarte greu să prioritizezi, atunci când ai, simultan, mai mulți pacienți gravi, dar avem, totuși, niște criterii foarte clare de triaj și ne ghidăm după ele. Și își mai spune cuvântul și experiența. Noi, toți, părem tinerei, dar, în medicina de urgență, se măsoară altfel timpul, iar experiența noastră e diferită de a medicilor de secție. Spun asta pentru că, la un rulaj de 60-70 de pacienți pe doctor în 7 ore, ajungi să evaluezi de la prima privire: pacientul ăsta are fața cianotică sau are mucoasele mult prea uscate… Astea sunt aspecte pe care le vedem din hol… Și deja cam știm ce afecțiune ar putea avea și dispunem analizele care trebuie recoltate”.

* ”Mie ea mi-a salvat viața!”

Maria Tălmăcel s-a gândit întotdeauna că va fi medic. Numai că nu s-a gândit să urmeze medicina de urgență, își imagina că va deveni psihiatru. Participând, însă, la un stadiu de pregătire în medicina de urgență, a fost de-a dreptul impresionată de domeniu, de metodele de lucru și, mai ales, de faptul că efectul intervenției medicului este imediat. Sigur, și medicul internist are satisfacția lui, când pacientul se însănătoșește, dar asta se întâmplă peste 10 zile sau după o lună. Sigur, și medicul chirurg are satisfacția că a salvat o viață, dar abia după ce iese pacientul de la terapie intensivă… Pe când, în urgență, totul se întâmplă în timp util, atunci, de îndată. Nu e nici loc, nici timp pentru îndoieli, pentru întrebări, pentru așteptări. E ori-ori…

”E un lucru extraordinar… să vezi pacientul când îți vine, foarte grav, vezi că mai are două respirații și ai senzația că se duce și lupți pentru ca omul acela să-și revină… Și, în jumătate de oră, o oră, respiră și îi e bine… Ce mulțumire mai mare poți avea?”

Dr. Tălmăcel a trăit, recent, un moment din acelera care umplu inima oricărui medic. Tocmai consulta un pacient venit în urgență, când o rudă a acestuia, aflat în apropiere, a întrebat-o: ”Mă mai știți, doamna doctor? De patru ori m-ați resuscitat… M-ați dus cu ambulanța la elicopter…” Maria Tălmăcel și-a amintit cazul – un infarct, nu era cine să-l ducă la elicopter, așa că s-a urcat în ambulanță și l-a dus. ”Și, uite-mă”, a continuat omul, ”I-am spus și lui, «stai liniștit, ești pe cele mai bune mâini! Mie ea mi-a salvat viața!»”.

* ”Nu prea se iese la pensie dintr-un CPU”

Mulțumirile pot fi foarte mari în urgență, dar și dramele sunt pe măsură, dacă nu chiar mai mari. ”Cazul care m-a marcat cel mai mult a fost cel al unei tinere de 24 de ani, pe care am preluat-o cu SMURD-ul de la un accident rutier foarte grav, foarte grav… Am ajuns cu ea în CPU și a intrat în stop cardiorespirator. Am făcut manevre și am aplicat tehnici pe care doar le învățasem teoretic și nu apucasem încă să le aplic. Am luptat cu toată echipa de asistente,  cu chirurgul, dar nu s-a mai putut face nimic. Când a trebuit să anunț familia… s-a rupt ceva în mine, în interiorul meu”, își amintește doctorița.

Sunt și unii care susțin că medicii, în special urgentiștii, se obișnuiesc cu bolnavii, cu durerea, cu moartea, că nu îi mai impresionează nimic, că pacienții sunt doar ”material de lucru”. ”Nu devii niciodată imun, niciodată!”, spune doctorița Maria Tălmăcel. ”Înveți să-ți controlezi emoțiile, pentru că este necesar. Nu poți să plângi și tu alături de pacient sau de familie, când ei așteaptă de la tine salvarea, dar nu devii niciodată imun. De aceea meseria asta te consumă și nu poți rezista foarte mulți ani. Nu prea se iese la pensie dintr-un CPU”.

Maria Tălmăcel are 12 ani de urgențe, dar, cum spune ea, aici, parcă mai mult ca în altă parte, o zi nu seamănă cu alta. ”Poți să ai într-o zi trei stopuri (cardiorespiratorii – n.n.) și toate să-ți iasă, cum s-a întâmplat când eram pe mașină… Da, pe toți trei i-am scos din stop… Mi-amintesc de unul dintre ei care, seara, stătea pe marginea patului și mânca brânză împreună cu soția… o imagine care mi-a umplut inima de mulțumire… Așadar, poți să ai o zi cu trei stopuri, toate rezolvate, și apoi să ai o zi în care să ai doar un stop și pe acela să nu-l poți salva. Noi facem tot ce ne e permis să facem și eu sunt unul din oamenii care vede profesia de medic ca pe o misiune”.

Și, ca pentru a-și demonstra vocația, nu așteaptă recompense, laude, premii: ”Nu aștept niciodată nimic, nici pentru că vin sâmbăta de acasă, ca să-mi ajut colega care este foarte aglomerată și nu mai face față, nici pentru duminicile când plec eu, cu ambulanța, cu vreun pacient grav la Iași, când se întâmplă ca ambulanța cu medic să fie la alt caz, nu aștept nimic. Îmi fac misiunea”.

* ”Îmi iau un electrocardiograf, o trusă de sutură și mă duc să fac medicină la țară”

Maria Tălmăcel are trei copii, care, mai greu, dar, după un timp, au înțeles de ce mama trebuie să plece de acasă și în zilele ei libere. În schimb, sunt hotărâți să nu se facă doctori. Soțul ei este profesor de sport și cel care a încurajat-o să aleagă medicina de urgență, deci e alături de ea în orice moment.

Doctorița Tălmăcel are un hobby: hand made-urile. Confecționează tot felul de coliere, de cercei, de brățări, din diverse și neașteptate materiale. Totuși, plăcerea cea mai mare rămân plimbările în aer liber. Plimbările, fără pacienți gravi, fără presiunea de a lua o decizie în trei secunde, fără vaietele bolnavilor, fără bâzâiturile enervante ale aparatelor, o ajută să se relaxeze, să se reîncarce cu energie. Cum, la fel, o ajută dansul, pe care îl îndrăgește dintotdeauna.

Surprinzător sau nu, dr. Tălmăcel învață în continuare: este în anul II de rezidențiat în… medicină de familie: ”Am să plec, la un moment dat, din urgențe, când n-am să mai pot, și, atunci, am să mă duc medic de familie. La țară. Să-mi iau un electrocardiograf, o trusă de sutură și să fac  medicină”.

Dan AILINCĂI