Misiunea de a fi medic la Urgențe

Din bilanțul activității pe anul trecut la Spitalul de Urgență Roman, rezultă că, în 2016, în Centrul de Primiri Urgențe s-au făcut peste 38.000 de consultații. Din această sumă a prezentărilor în Urgență, aproape 24.000 de persoane s-au prezentat direct, adică fără să fie aduse de o ambulanță sau de un echipaj SMURD. Prezentare directă se consideră și când omul ajunge la Urgență cu mașina personală, a vreunei rude, a vreunui vecin… Presupunând că jumătate din prezentările directe s-au făcut astfel, firesc se poate presupune că jumătatea cealaltă, de vreo 12.000 adică, sunt prezentări ”pe picioare” în CPU. Sigur, asta nu exclude problema lor de sănătate, care poate fi nu doar reală, ci și cât se poate de gravă, dar, potrivit raportărilor și experienței, la CPU Roman au ajuns zilnic măcar 30 de persoane care nu erau de Urgențe. Asta înseamnă cam o mie pe lună. Cine sunt? În general, cazuri cronice, oameni care vor să-și mai facă niște analize gratuite sau care vor să fie rapid consultate și să nu mai piardă vreme pe la medicul de familie.

Numărul real al cazurilor urgente, de competența CPU, poate fi lesne extras din numărul internărilor (9.319), la care se adaugă numărul deceselor înregistrate în CPU (34). Aproximativ 9.350 de urgențe, deci o medie de 26 de cazuri pe zi. Valoarea este medie, pentru că într-o zi pot fi 50 de urgențe, în alta pot fi doar 15… Oricum ar fi, datele oferă un tablou amănunțit asupra ceea ce înseamnă muncă și ritmul activității în CPU.

Centrul Urgențelor de la Roman a fost, de curând, subiect pe buzele tuturor, dar mai ales ale celor care acuzau indiferența, neimplicarea sau chiar culpa medicală a personalului de aici. Conducerea Spitalului Roman a luat câteva măsuri, independent de reproșurile, reale sau mai puțin, aduse CPU. S-a desființat ușa care separa camera de așteptare de salonul de triaj, pentru o mai bună vizibilitate și transparență de ambele părți. În locul asistentului de triaj care introducea datele în calculator, s-a adus un registrator medical care să facă asta și s-au îndesit instruirile cu personalul. ”Pentru îmbunătățirea relațiilor cu publicul, am scos la concurs un post de referent cu această specialitate, care se va ocupa de comunicare, atât în relația cu presa, cât și cu aparținătorii, pe timpul cât pacientul este în urgență”, ne-a spus managerul general al spitalului, dr. Maria Andrici.

Potrivit legii, un Centru de Primiri Urgențe nu poate refuza primirea niciunui pacient, chiar dacă unii din ei e evident că nu prezintă simptome de urgență. ”Dacă, însă, în spațiul de triaj, eu văd un pacient care are, să zicem, o eczemă”, ne exemplifică dr. Maria Tălmăcel, coordonatorul centrului, ”îi explic: «Da, aveți o eczemă, trebuie făcut ceva, dar vă luați bilet de trimitere de la medicul de familie și mergeți la Dermatologie». Deci nu se pune problema să nu primim pacienți, dar, în cazul în care nu constituie urgențe, putem să-i îndrumăm spre un alt compartiment. Fiindcă omul poate înțelege că nu aici, dar trebuie să-i dai și o soluție. Săptămâna trecută, am avut un pacient cu o bătătură la un picior… I-am examinat bătătura, nu era infectată, nu era, deci, urgență. El, însă, insista să-i rezolv bătătura în urgență!”

Orice vizită la CPU începe în sala de așteptare, legată cu sala de triaj. Acolo se introduc datele pacientului în calculator, iar asistentul de triaj îl ia în primire, îi verifică pulsul și tensiunea. Este și o sală de consult pentru urgențe majore, cu două paturi, două defibrilatoare cu monitor și trei aspiratoare. În Urgență, pacientul e consultat de medicul din CPU, care decide dacă și ce analize trebuie făcute, apoi, pe baza consultației și a rezultatelor, stabilește dacă e cazul de internare au ba. Doctorul din CPU ia legătura cu medicul internist din spital și îi relatează cazul. Dacă internistul își dă acordul, pacientul e trimis în secție. Dacă pacientul suferă de mai multe afecțiuni, sunt chemați în CPU medicii specialiști din spital care, în final, decid.

Există și o sală pentru igienizarea pacienților, după care urmează sala de monitorizare continuă, unde sunt ținuți pacienții în stare critică. Aici sunt două analizoare rapide (care dau rezultatele în 2 și, respectiv, 15 minute) și un ventilator mecanic, pentru cazurile când pacientul are nevoie de ajutor la respirat. În același salon de monitorizare e instalat și sistemul de ”Telemedicină” – mai multe camere de luat vederi (una fixă, celelalte mobile) și un monitor tip plasmă -, care asigură ”teleconferințele” cu alte spitale din țară, dacă e cazul. ”Dacă este un caz foarte grav, care depășește competențele noastre și care trebuie transferat, apelez, prin telecomandă, la Iași, la Târgu Mureș, la București”, spune dr. Maria Tălmăcel. ”Cu acest sistem, cei la care apelez văd apelantul, dar li se arată și pacientul, și rezultatele unor analize, o electrocardiogramă, tot ce solicită medicii de la spitalul ori clinica unde urmează să fie transferat pacientul. A fost cazul unei tinere, în vârstă de 18 ani, însărcinată în luna a cincea, cu o boală gravă, din cauza căreia nu ar fi trebuit să aibă sarcină. Fătul era mort deja în burta mamei și n-o primea nimeni  fiindcă avea o patologie complexă, avea probleme și de ginecologie, și de cardiologie… mai făcuse și alte complicații. S-a apelat Iașiul și au acceptat să o primească. La acest sistem, în centrele universitare, există monitoare pe care se urmăresc în continuu apelurile din țară. Atunci, în cazul fetei, dispecerul de la monitorul central a adus un medic cardiolog de la spitalul Sf. Spiridon, căruia i s-a arătat electrocardiograma și el a avizat transferul”.

Există electrocardiografe și injectomate (aparate care calculează automat debitul injecțiilor, în funcție de greutatea pacientului, masa injectabilă și capacitatea de dizolvare) în fiecare spațiu.

CPU mai are o sală de ”mică chirurgie”, unde se intervine imediat pe răni, până vine chirurgul din spital, un spațiu cu trei paturi pentru izolarea contagioșilor, un salon cu șase paturi, unde pacienții fie așteaptă un consult din spital, fie rezultatul analizelor, fie fac tratamentul prescris de urgentist, după care se ajunge la sala pentru gipsare. O fractură care nu necesită intervenție chirurgicală e văzută de ortopedul din spital, care decide dacă se impun atele sau gipsare, dar operațiunea în sine o execută una din asistentele CPU.

Este amenajat un salon funebru, întrucât, conform protocolului, dacă un pacient decedează în spital, trebuie să rămână două ore în salonul în care a murit. Cum, în CPU, cazurile sunt, de obicei, grave și pacienții destul de speriați, s-a considerat că nu ar fi potrivit ca mortul să împartă același spațiu cu pacienții care așteaptă să fie consultați ori își primesc tratamentul. Așa că s-a amenajat un salon special, cu icoană și cu sfeșnic pentru lumânări, și aici e ținut decedatul două ore, înainte de a fi trimis la morgă.

Programul medicilor din CPU este diferit de al celorlalți doctori. Potrivit legislației actuale, urgentiștii au program de 7 ore/ zi. Ei, la fel cu ceilalți medici din spital, fac și gărzi, de 24 de ore. Ultimele modificări ale legislației prevăd pentru medici, la ieșirea din gardă, obligativitatea de a nu mai rămâne în spital, de a fi liberi. Dar asta înseamnă că, în ziua de după gardă, medicul nu muncește cele 7 ore din contractul de muncă… Și, atunci, nu rămâne decât ca, a treia zi după gardă, de exemplu, medicul să lucreze 14 ore, ca să recupereze și orele nelucrate, în ziua liberă… Un mod încâlcit și ciudat de a programa munca medicilor…

Personalul Centrului de Primiri Urgențe Roman este compus din 6 medici (din care 4 sunt din Iași și fac naveta), 24 de asistente medicale, 9 brancardieri, 6 îngrijitori și o infirmieră. În vinerea lui 3 februarie, de exemplu, de la ora 7 până la 13, erau bifate deja 5 fracturi (de mâini și de picioare), 4 parotidite epidemice, o tentativă de suicid (prin tăiere), o pneumonie, o hernie (la ora 14 era operată deja), o reacție alergică, o sarcină (la ora 13:45, copilul se născuse), 3 tulburări de ritm cardiac, 4 traumatisme, 4 crize hipertensive și un abdomen acut…

E doar un fragment din ce înseamnă ziua de muncă la Urgențe. Aici, personalul e mereu ”în priză”, nu are nici timpul, nici dispoziția să se lungească la vorbă. Medicul urgentist nu are superioritatea chirurgului, nici disponibilitatea spre compătimire a internistului, nici blândețea și jovialitatea pediatrului.. Medicul urgentist are alura unui computer cu o interfață prietenoasă: politicos, precis, sigur. Însă alura aceasta se câștigă greu și costă mult timp, mult suflet, multă răbdare. Am stat în preajma medicilor  urgentiști la mai multe preluări de pacienți și nu am putut să nu remarc mai întâi felul în care se adresează: la fel de politicos și prevenitor și doamnei de 75 de ani, foarte elegantă și mirosind a parfum bun, aflată într-un puseu de tensiune, și bietului bătrân cu demență senilă, nespălat și mirosind a transpirație amestecată cu rachiu ieftin. Și tânărului care își înfipsese o secure în palma stângă și îi musteau hainele de sânge, dar și femeii cu un ușor handicap, care avea mâna stâgă vânătă până la cot și îndoită în formă de ”S”, evident fracturată, și care spunea că a căzut alaltăieri… Iar sub politețea și dialogul de rutină, se simt concentrarea, căutarea soluției, luarea deciziei.

Profesionalismul și același mod de lucru se văd și la asistente: evaluează dintr-o privire pacientul și, cât își aruncă medicul o privire pe foaie, ele au și montat electrocardiograful, au și luat tensiunea, au și montat branula…

Medici, asistente, brancardieri, toți funcționează ca o echipă, ca piese ale aceluiași mecanism și fiecare știe, în fiece clipă, ce are de făcut. Și toate se fac, fără ordine lătrate, fără mișcări de prisos, fără panică. Poate doar cu o ușoară resemnare, noaptea, târziu, după ore întregi de muncă și zeci de pacienți care le-au trecut prin mâini. Resemnarea misionarului care a mai câștigat o zi.

Dan AILINCĂI