Dr. Georgeta Vintea: ”Am trăit, de fiecare dată, bucuria de a auzi copiii cum țipă când intră în viață”

Născută la Pitești, pe 16 septembrie 1954, dr. Georgeta Vintea locuiește în Piatra Neamț din 1959, de când părinții s-au mutat. A crescut o vreme în curtea Centrului Militar Județean, de pe strada Durăului, unde erau locuințe de serviciu pentru ofițerii de armată. Peste ani, în același loc, avea să primească din mâna tatălui ei – care, între timp, devenise comandant – livretul militar de sublocotenent în rezervă, după absolvirea facultății de medicină. Cariera de medic a fost o alegere spontană, după participarea la faza națională a olimpiadei de biologie. N-a regretat niciodată și, dacă ar fi s-o ia de la capăt, ar urma același drum. Deși o bună perioadă și-a dorit să facă dreptul și să fie avocat. Acum au trecut 38 de ani de la absolvire, 32 de când profesează ca specialist și 10 de când conduce Secția de obstetrică-ginecologie din Spitalul Județean Neamț. Este un om energic, care pune în mișcare toată secția atunci când apare o urgență, dar, în egală măsură, este omul calm și orientat, care se pliază imediat pe situație și găsește cele mai potrivite cuvinte pentru a-i explica unei femei ce are de făcut, ca efortul ei să se îmbine cu cel al medicului și să ducă la starea de sănătate de care are nevoie.

Secția e împărțită pe două etaje: la IV, sunt gravidele și proaspetele mămici, iar la V pacientele, de toate vârstele, cu probleme ginecologice, femei care vin, uneori, sprijinind pereții și pleacă pe picioarele lor. Medicii și asistentele se rotesc între cele două secții, gândindu-se, uneori din lift, ce au de făcut. Din afară, toată agitația se vede frumos, ca o îmbinare între bucuria de a întâmpina viața, cu primul ei strigăt, și bucuria de a ajuta un om suferind să se întoarcă la viața lui obișnuită. Înăuntru, însă, este un consum imens. Care, indiscutabil, merită!

”Este o specialitate pe care n-o poți practica decât dacă o iubești, pentru că trebuie să i te dăruiești, iar viața privată trece în plan secund. Eu am reușit să îmbin, cumva, cariera cu viața personală, datorită familiei, căreia țin să-i mulțumesc. Cât sunt la spital, mă rup total de ce las acasă, însă, când sunt acasă, nu mă pot rupe complet de spital. Să fii medic șef de secție e un efort în plus, trebuie să te implici, ai responsabilități suplimentare, trebuie să te bați pentru toate lucrurile și să fii puntea de legătură între ceea ce se decide într-un loc și se desfășoară, practic, într-un alt loc. Lucrăm cu protocoale, ghiduri și certificate de competență, iar medicul nu poate fi obligat să facă un act medical împotriva voinței sale. Cred în oamenii responsabili, siguri pe ei și capabili să ceară ajutorul atunci când situația îi depășește. Cel mai ușor este să spui că te descurci, însă cel mai important este să faci treaba bine. Poți ajunge la sfârșit de carieră și să faci doar lucruri simple, convins fiind că tot ce e mai complicat trebuie să facă șeful, sau poți cere ajutor și așa înveți. E o chestiune de alegere. Eu am urmat niște etape după absolvirea facultății și am văzut toată patologia, cu toate complicațiile, imediate și tardive, dar cel mai bine am învățat după ce le-am tratat și am trecut prin ele. Ajungi la un nivel intuitiv, când știi imediat ce trebuie făcut, fără să te mai gândești ce scrie în carte. Apoi, sunt situații speciale, pe care poți să le întâlnești o singură dată în carieră sau deloc, dar este foarte important să știi de ele și să citești. Obstetrica este, aparent, un lucru simplu: femeia vine, naște și pleacă sănătoasă. De fapt, totul este complex, începând cu supravegherea binomului mamă-făt, cu suita de schimbări fiziologice, cu efortul organismului de a se adapta la niște modificări cardio-vasculare și respiratorii, iar atunci obstetrica nu mai este simplă. E bine să știi și un pic de medicină internă, și un pic de urologie, și un pic de reumatologie și de hematologie. Eu am revenit la Piatra Neamț după facultatea pe care am absolvit-o la București și după stagiatura într-un spital de urgență, iar posibilitățile de investigație și de tratament într-un spital județean erau limitate. Nu exista imagistică. În afară de palpare și de analize uzuale, nu erau alte posibilități de diagnostic. În specialitatea chirurgicală, ideea era să tai ca să vezi ce este”.

* ”Am urcat Ceahlăul, cu copiii în cârcă” 

Ea însăși mamă a doi copii, pe care i-a născut prin cezariană, dr. Georgeta Vintea nu crede în reguli inflexibile. N-a reușit niciodată să-și înfeșe copiii fără să le rămână urechile goale când făceau cea mai mică mișcare și se bucură că, acum, mămicile își pot îmbrăca bebelușii cum vor ele și nu mai trebuie să suporte alăptarea după program. Se bucură, de asemenea, că acum femeile stau doi ani acasă și pot avea grijă de copii, în vreme ce ea a născut băiatul după o gardă, iar la fată – care i-a urmat cariera și este medic la Spitalul Polizu București – a avut concediu prenatal de joi până sâmbătă.

”Am avut noroc de o familie excepțională. Bunicile făceau mâncare, tata – care s-a pensionat la 54 de ani – se ocupa cu plimbările nepoților, iar noi ne-am putut vedea de serviciu. Când aveam timp liber, ne duceam și noi în drumeții, pe Cernegura, pe Cozla, pe Bahrin, cu rucsacul cu scutece de bumbac și cu apă luată de acasă, să nu fie prea rece cea de la izvor. Am urcat și Ceahlăul, cu copiii în cârcă, și eu, și soțul, prin Lutul Roșu, măcar o dată pe an. Întotdeauna am ținut la perioadele de relaxare și am respectat concediul, mai ales că simțeam nevoia de mișcare, după ce am făcut volei aproape 12 ani. Așa mi-am păstrat tonusul și starea fizică bună”.

Ideea de a fi ”cât mai puțin sedentară” este însoțită de o altă pasiune veche și constantă: fotografia.

Pe oriunde ajunge, dr. Georgeta Vintea imortalizează peisaje, flori, stânci, izvoare. Apoi, așează o parte din poze între filele volumelor (câteva simultan) pe care le citește, drept semne de carte.

”Apropo de citit, regret că nu am mai mult timp și că nu sunt în faza în care să iau o carte în mână și să pot să nu mă gândesc la nimic. Soțul meu poate asta. Este inginer, lucrează la metrologie, dar, de fapt, este filosof și un excelent psiholog”.

* Realizări ca director DSP: tomograful și centrul de dializă

În perioada 1996-2000, dr. Georgeta Vintea a condus Direcția de Sănătate Publică Neamț, instituția care atunci se ocupa cu organizarea în sănătate, în teritoriu, cu inspecția sanitară, cu medicii de familie și cu supravegherea stării de sănătate. Pe lângă cursurile de specialitate pe care le-a făcut, conștiincios, de-a lungul anilor, s-a apucat și de management sanitar și a obținut bursă de la Administrația spitalelor elvețiene. A participat la congrese internaționale, inclusiv la unul în Italia, unde a prezentat, în limba franceză, un proiect despre îngrijirile la domiciliu. Ulterior, a devenit unul dintre membrii fondatori ai fundației conduse de dr. Liliana Hâncu în Piatra Neamț. Tot de activitatea ei de director, se leagă și conceptul de dosar informatizat al pacientului – care, acum, există și se aplică -, precum și primul tomograf adus la Spitalul județean. Înființarea centrului de dializă a fost în aceeași perioadă, după ierni grele, în care pacienții erau transportați la Iași, în condiții de viscol, cu mașini militare și utilaje de deszăpezire tot drumul.

”Așa sunt construită, să mă implic total în ceea ce fac. N-am stat niciodată să mă gândesc câți copii au fost într-o lună sau într-un an, câți băieți și câte fete. Am trăit, de fiecare dată, bucuria, de a-i auzi cum țipă când intră în viață. Iar cât am fost director, m-am preocupat de aspectele care țineau de viața altor pacienți. De scutirea unui stres de transport, de mărirea posibilităților de investigație și diagnostic, de îngrijirea oamenilor care nu mai au pe nimeni… Sigur că au existat și părți urâte, despre care nu vreau să vorbesc. Așa cum au existat și există în profesia de medic. Când iei decizii și faci tot ce poți ca să salvezi o pacientă și constați că ceea ce ai făcut este privit, uneori chiar și de ea, ca un lucru banal… Lipsa de recunoaștere a unei valori implicite este dureroasă. Dar nu stau să contabilizez cum este perceput actul medical și de către cine. Bineînțeles, am niște repere, dar nu sunt genul de om care-și face bilanțuri și nici planuri pe termen lung. Îmi place să trăiesc în prezent, asumându-mi un trecut de care nu-mi este rușine”.

Cristina MIRCEA