Șeful de post din Podoleni luat în vizor de președintele Băsescu

Îl cheamă Ermil și nu Emil, pentru că prima lui ”nașă” a fost secretara Primăriei Borlești, care i-a greșit prenumele în actele de stare civilă. La un moment dat, a avut intenția să corecteze eroarea, însă, când și-a dat seama cât are de umblat și câte documente trebuie modificate, a renunțat. Cu timpul, a ajuns la concluzia că Ermil sună mai interesant. Și, oricum, lumea i-a spus tot timpul Gelu, așa cum l-a numit nașa de botez.

Ermil Paraschiv s-a născut pe 28 aprilie 1962, la Borlești. Tata era colector de probe la mina Barnar, în Suceava, și venea acasă o dată la o lună jumătate, iar mama lucra la CAP. Are un singur frate, cu 7 ani mai mic, care a lucrat ca jandarm până acum 10 ani, când s-a mutat în Italia cu toată familia.

După școala primară, pe care a urmat-o în sat, Ermil Paraschiv a făcut prima treaptă de liceu la Roznov și a doua la Liceul auto din Piatra Neamț, de unde a ieșit cu permis și cu diplomă de tehnician. A lucrat doi ani la atelierul de reparații auto de lângă autobază și chiar se pricepea la motoare, însă nu se vedea toată viața făcând meseria asta. A dat de două ori la drept și a picat ”eroic”, cum spune acum, cu note peste 8.30. S-a transferat apoi la Avicola, la atelierul mecanic, iar în 1986 a dat examen la școala de subofițeri de la Câmpina. Când s-a văzut în uniformă, i-au trecut prin fața ochilor multe din secvențele filmelor cu polițiști americani, pe care le urmărea atent în copilărie. Însă, cum viața bate filmul, s-a trezit repede la realitate: nu era apă potabilă, iar apa caldă curgea o singură dată pe săptămână, primele două minute venea clocotită, apoi deodată rece și asta era baia.

”Școală se făcea ca nicăieri, am avut profesori de excepție. Am terminat în 1988, șef de promoție, cu 9.47, și am putut să-mi aleg județul Neamț. Am fost repartizat la Podoleni, unde era șef de post Dumitru Galanton. Comuna era împărțită pe sectoare, iar eu am primit satul Negritești și strada Luncași. În 1989, când a venit așa-zisa revoluție, eu am dus-o la gară pe primărița Cojocaru, pe care voia lumea s-o omoare. În 1991, Galanton, care a avut de pătimit că era considerat milițian, a fost mutat, iar eu am fost trimis 3 luni la Slatina, la un curs de șefi de post. Și, de atunci până anul trecut, când m-am pensionat, am condus Postul de poliție Podoleni. Am avut tot timpul rezultate, n-am fost niciodată mai jos de locul 10 în clasamentul pe județ, am fost avansat înainte de termen și de două ori la excepțional, iar după 10 ani de activitate aveam deja toate gradele pe care le poate obține un subofițer. Acum, am mulțumirea că sunt mai respectat decât când eram la post”.

* Crimele care au îngrozit comuna

Cariera de șef de post a lui Ermil Paraschiv a fost marcată de două fapte foarte grave, care au îngrozit comunitatea. Prima a fost în 1994, când o fată a dispărut inexplicabil și nimeni nu știa nimic despre ea.

”Canalul era oprit pentru reparații. De la podul peste care trece trenul până la hidrocentrală sunt cam 6 km. Pe margine, din 50 în 50 de metri, sunt trepte metalice, de care se folosește personalul. A stat agățată, mai bine de-o lună, în niște scări din astea, iar când am găsit-o era desfigurată. Avea mâinile legate la spate cu sutienul. A venit echipă complexă de la județ, condusă de dl. colonel Antoce, Dumnezeu să-l ierte! Nu aveam niciun indiciu, deși verificasem toate persoanele condamnate pentru infracțiuni cu violență. Serviciul judiciar s-a mutat, cu totul, la Podoleni. Se lucra de la 7 dimineața la 12 noaptea, iar din 4 în 4 ore colonelul Antoce raporta, direct la București, ce activități s-au făcut și ce urmează să se mai facă. Luasem în calcul tot felul de variante, dar n-aveam nimic. Până într-o seară, când un bătrân de 83 de ani a venit la mine și mi-a spus că nu vrea să plece în mormânt cu păcatul că n-a vorbit. Mi-a povestit că, în seara în care a fost meciul România – Columbia, la Campionatul mondial de fotbal, el mergea spre casă și a văzut în fața lui o fată și trei băieți. La o intersecție, fata a vrut s-o ia spre sat, iar unul dintre băieți a început s-o tragă spre deal. Moșul îi știa pe toți, erau, de altfel, cunoscuți ca scandalagii, dar nu făcuseră infracțiuni cu violență și nu se aflau în cercul nostru de suspecți. Când am făcut verificări, am constatat că toți trei plecaseră în Iugoslavia. Am identificat și o femeie, care lucra la Bacău, și ne-a spus că i-a întâlnit în gară, unde se fereau de lume, și au rugat-o pe ea să le cumpere bilete de tren până la Timișoara. Primul pe care l-am prins a fost Valentin Aron, care s-a întors acasă să vadă cum stau treburile. L-am luat de pe stradă și, după două zile și două nopți de anchetă, a povestit exact ce s-a întâmplat. Fuseseră și ei trei la meci, la un bar din sat, împreună cu unul de prin Botoșani. Au luat fata, au dus-o într-o poiană și au violat-o. Ea i-a amenințat că dimineață se duce la Paraschiv și-i reclamă. Ăla din Botoșani a întrebat cine este Paraschiv, iar unul din sat i-a spus că e șeful de post «dat dracului de rău ce este». Atunci s-au hotărât s-o omoare. Ciprian Vieru n-a fost de acord și a plecat acasă. Au rămas ceilalți, care au dus-o până după podul de tren, au legat-o de mâini și au aruncat-o în canal. Fata nu s-a înecat. A dat din picioare, a ieșit la suprafață și a strigat după ajutor. Atunci Aron a sărit în apă, Gavriluț i-a dat o piatră și a lovit fata în cap, până a omorât-o și s-a scufundat. După ce-au fost prinși toți, a avut loc reconstituirea. Procesul s-a ținut la Podoleni, la căminul cultural. Cred că au venit 3.000 de oameni la judecată. Prima dată au fost condamnați pe viață, pe urmă li s-au redus pedepsele la 25 de ani. Până la urmă, Vieru a fost eliberat după 8 ani, iar ceilalți au făcut 15-16 ani. Tatăl fetei a zis de multe ori că-i omoară, după ce i-a văzut acasă atât de repede. Tot timpul spunea că n-au plătit așa cum ar fi meritat. S-a îmbolnăvit și a murit și el. Soția lui încă trăiește, dar este și ea foarte bolnavă și neîmpăcată. Pentru mine, a fost primul examen în care mi-au fost recunoscute meritele de șef de post. Aveam 25 de ani și am fost avansat la excepțional, la propunerea domnului Antoce. Dar am muncit, efectiv, aproape 3 luni de zile și am  tăiat toate găinile, pentru că echipa mânca la mine acasă în fiecare zi. Dacă moșul nu m-ar fi căutat să-mi spună ce-a văzut, poate am fi ajuns în cele din urmă la autori, dar cine știe cât ar fi durat. Iar de la București se făceau presiuni, pentru că era considerat un caz extrem de grav și trebuia rezolvat”.

A doua crimă, care a rămas vreme de trei ani cu autor necunoscut, s-a petrecut în 2005. O bătrână, care locuia la marginea satului, a fost găsită moartă în casă. Fusese violată și lovită cu pumnul la baza nasului. A murit înecată cu propriul sânge. Cercetările nu au dus la descoperirea criminalului. În primăvara lui 2008, între niște femei care erau la prășit s-a împărtășit informația că unul, Dulcescu, ar fi omorât bătrâna și a îngropat hainele murdare de sânge în grădină, la rădăcina unui păr.

”Printre femeile respective, se afla și soția unui informator de-al meu. Cum a ajuns acasă, i-a povestit bărbatului, iar el a venit la mine, la 12 noaptea, și mi-a spus. Eu, bun slujbaș, mi-am sunat imediat toți șefii și le-am spus informația. În fine, au fost găsite hainele, Dulcescu – abia eliberat din pușcărie pentru un furt – a recunoscut, s-a făcut reconstituirea, după care au fost propuși toți la avansare, în afară de mine. A apărut, însă, un articol în ziar, în care era prezentat adevărul – Dulcescu nici măcar n-a fost în cercul de suspecți și s-a găsit cineva să spună că l-a bănuit de la început – și nimeni n-a mai fost avansat. A venit o comisie de la IGP și mi-a spus că are în mapă două rapoarte: unul pentru avansare la excepțional și altul pentru premiere. Eu am considerat că mi-am făcut doar datoria și, dacă n-aș fi aflat nimic despre cazul ăsta, ar fi fost o pată pe care aș fi purtat-o până ieșeam la pensie. Dar mă așteptam ca, la sfârșitul anului, să primesc măcar o diplomă, așa, simbolică. N-am primit nimic și mi-am făcut numai dușmani, că niciunul din cei care ar fi trebuit să fie avansați nu se uita prea frumos la mine”.

* ”Când se năștea un copil, îl dădeau cu capul de calea ferată să se facă ceferist”

Când a preluat funcția de șef de post, Ermil Paraschiv, familist convins, cu doi copii acasă, a fost surprins de numărul mare de bărbați violenți din comună. Se îmbătau, se duceau acasă și-și luau nevestele la pumni. Problema a fost rezolvată după o metodă proprie. Decât să le dea amendă și să ia tot din banii familiei, șeful de post a băgat spaima în ”bărbați” cu bastonul din dotare. Regula era simplă: cine-și bătea soția primea câteva bastoane la fund și o lună, două, stătea cuminte.

”Ordinea am făcut-o cu parul, că nu se putea altfel. Iar lumea a apreciat chestia asta și a considerat că e corect ca o persoană agresivă să simtă exact ceea ce provoacă: durere. N-am fost reclamat niciodată că aș fi comis vreun abuz fizic”.

În afară de confruntările, aproape zilnice într-o perioadă, cu bărbații consumatori din comună, Ermil Paraschiv a avut de furcă, ani în șir, cu hoții de ciment. În perioada când transportul se făcea cu trenuri de marfă de zeci de vagoane, de la Bicaz la Constanța, se fura pe rupte. Și nu atât din garniturile care plecau, cât din cele care se întorceau, absolut deloc curățate.

”La Podoleni, se spunea că 80% din bărbați sunt ceferiști, iar când se năștea un copil îl dădeau cu capul de calea ferată ca să învețe meserie. Opreau trenurile, dădeau drumul la șuruburi și cădeau 10 tone de ciment pe loc. Odată, a mers trenul cu două vagoane înfrânate până la Costișa și acolo a luat foc. Am trimis în judecată 130 de persoane într-un singur dosar. Vreo 7 ani a fost care pe care. Uzina era închisă, combinatul când mergea, când nu mergea, și nu era nicio altă sursă de venit. O altă problemă am avut cu hoții de cai de pe câmp. Veneau țiganii din Orbic și plecau călare. Într-o vară, am avut peste 50 de cai furați. Dar s-a rezolvat și asta. Hoții pe care i-am prins eu n-au mai călcat prin Podoleni”.

Un rebel de felul lui, care a spus tot timpul lucrurilor pe nume și s-a ridicat în ședințe ori de câte ori a simțit nevoia, Ermil Paraschiv are mulțumirea că a ieșit la pensie fără să lase niciun dosar cu AN în lucru și fără ca vreun hoț de calibru să fie liber. S-a retras, după 28 de ani și 6 luni de carieră, dar a rămas vicepreședinte al filialei Neamț a Sindicatului Național al Polițiștilor și Personalului Contractual. Locuiește și acum în Podoleni și se bucură că lumea îl apreciază și-l respectă, chiar dacă nu mai e la post. În schimb, soția lui, care lucrează la primărie, este ”vinovată” de tot ce li se întâmplă sătenilor.

”Soția și copiii au avut tot timpul de suferit. La școală, și fata, și băiatul au fost marginalizați. Aveam faima că sunt rău de gură, inclusiv cu profesorii, așa că ai mei copii erau ascultați la sânge. Cât despre asta, nu cred că le-a prins rău. Băiatul a terminat facultatea de drept, pe care am absolvit-o și eu în 2007, a terminat și masterul tot cu 10, ca și facultatea, dar mi-a spus că, la cât a avut de suferit din cauza mea, nici dacă-i pun pistolul la cap nu se face polițist. Acum trăiește în Londra. Fata a făcut asistență socială, s-a căsătorit și are o fetiță la rândul ei. Locuiește în Podoleni și are grijă de două bătrâne, care nu se pot mișca, lucru care presupune multă răbdare și dragoste. Soția e șefa compartimentului de asistență socială de la primărie și e cea mai «iubită», când nu se dau banii la timp pentru încălzire sau pentru ajutorul social. Eu am, în sfârșit, timp liber din toamna anului trecut, de când m-am pensionat. Sub nicio formă nu mai am de gând să mă angajez pe undeva. Merg la Borlești, să-mi ajut părinții, care au peste 81 de ani, citesc și fac sport. Am jucat tenis de câmp ani de zile, am participat și la multe competiții MAI, unde am luat tot felul de diplome, iar acum merg la tenis de trei ori pe săptămână, de când se încălzește până dă bruma. E un sport scump. O rachetă profesională, care trebuie să aibă sub 300 de grame ca să n-ai probleme cu umărul și cu cotul, costă cel puțin 1.600 de lei, iar o minge, pe care o poți folosi doar de câteva ori, e 40 de lei. Însă, dincolo de costuri, e un sport frumos. După ce se încălzește, aș vrea s-o duc și pe nepoțica mea, să văd dacă are înclinație spre tenis”.

* ”Liniștea domnului profesor și a domnului doctor depinde de polițist”

După o viață în slujba legii, Ermil Paraschiv este convins că meseria de polițist are nevoie de oameni de valoare, care să iubească haina militară. Tocmai de aceea îi sfătuiește pe toți tinerii tentați de o astfel de carieră să se îndrepte spre poliție, pentru că este cel mai curat sistem.

”Eu mă sufoc când văd că toată lumea bate în poliție, că e corupție, că nu se face treabă decât pe interes. Avem atâtea exemple în jur. Domnul doctor, dacă este prins că ia șpagă, este judecat vreo 6 ani și primește o pedeapsă cu suspendare, pe când polițistul, dacă ia 5 lei în stradă, în maximum trei luni, este dat afară. Ca sindicaliști, am susținut întotdeauna oamenii care ne fac cinste și ne-am dezis de cei care și-au făcut rău lor și întregii instituții, prin comportamentul pe care l-au avut. Cazul de la Poliția Rutieră, de exemplu, ne-a tras în jos, cu toată activitatea de anul trecut. Însă și acest caz, la fel ca altele, demonstrează că, spre deosebire de alte instituții, poliția se curăță cel mai rapid. Și în niciun caz nu merită să fie desconsiderată. Tot timpul se pune accentul pe educație și pe sănătate, însă nu e normal ca un polițist să aibă acum, în 2017, un salariu de încadrare de 850 de lei, la fel ca în 2008. Până la urmă, liniștea domnului profesor și a domnului doctor depinde de polițist. Sunt convins că primul nu s-ar putea concentra la ore, dacă ar sta cu gândul că fiica îi poate fi violată sau fiul tâlhărit. Și nici al doilea n-ar putea să opereze liniștit, dacă n-ar avea siguranța că nu intră nimeni în casa lui s-o lase de văruit. E adevărat că, în societatea în care trăim, polițistul nu este privit ca un prieten al omului cinstit, iar diferențele dintre agent și comisar șef sunt ca de la pământ la lună, însă eu cred că lucrurile se vor schimba în bine. Îi sfătuiesc pe toți tinerii care au drag de haina militară să nu ezite și să se orienteze spre această carieră. Eu, dacă ar fi să aleg, aș alege din nou meseria de polițist. E o senzație specială să știi că n-ai trăit și n-ai muncit degeaba”.

* ”Băsescu a spus la tv: ăla cu chelie de la Neamț să-și dea demisia!”

Cariera șefului de post de la Podoleni n-a fost marcată numai de laude și avansări. Au fost cel puțin două incidente, care s-au lăsat cu verificări, audieri în comisii și chiar sondaj de opinie printre oamenii din comună. Ambele au avut legături indirecte cu politica. Primul a fost în 2005, când un localnic, mânat de fostul primar și fostul viceprimar, s-a dus să facă scandal în primărie, cu intenția de a-l provoca pe primarul în funcție să-l lovească. Când i-a văzut pe cei doi ”foști” stând pe o bancă în fața primăriei, așteptând să vadă cum vor decurge ostilitățile, Ermil Paraschiv și-a dat seama pe loc ce se întâmplă. Așa că l-a dus pe Archip la post și l-a legat de un copac, să se calmeze. Incidentul a fost reclamat și, după luni de anchetă și un sondaj de opinie, care a fost în favoarea lui (peste 80% dintre săteni s-au declarat mulțumiți de activitatea polițistului), dosarul a fost clasat. Archip nu s-a lăsat, însă, a făcut plângere la CEDO și a obținut daune morale de 10.000 de euro. Și-a luat casă din banii primiți și, până la urmă, a conchis c-a avut noroc.

Al doilea incident, mult mai răsunător, a fost legat de scandalul Șoric.

”N-am avut de lucru și am spus că numirile la nivel de inspector șef se fac pe criterii politice. Eram vedetă în fiecare seară la Realitatea TV. Dădeau secvența aia și, pe urmă, erau discuții și dezbateri de ore întregi în studio. 6 luni de zile am fost trimis prin comisii și paracomisii. Veneau mașinile de la IGP una după alta. Mi-au făcut verificări și la locul de naștere, mi-au cercetat averea, m-au chemat de nu știu câte ori la Piatra Neamț. Până la urmă, n-am mai răbdat și i-am spus unui comisar șef de la București: «Uitați-vă în ochii mei și spuneți-mi să n-am avut dreptate și că numirile din sistemul ăsta nu se fac pe criterii politice». Nu mi-a spus nimic și, după tot frecușul, am primit o mustrare scrisă. Nu se putea să scap fără nimic. Mai ales că apăruse și președintele Băsescu într-o seară la televizor, în perioada aia când erau dezbaterile, și spusese ferm: «Ăla cu chelie de la Neamț să-și dea demisia!» Până la urmă, eu mi-am expus un punct de vedere. Am mai dat o declarație și am spus că o să-mi dau demisia când o să demisioneze și el cum a promis la referendum. Mi-au atras atenția colegii să stau cuminte, că eu sunt un ciuri-buri, iar el e șeful statului. Despre Șoric, ce să spun? El, cât a fost în Kosovo, a condus totuși 1.000 de oameni din toată lumea asta. Era bun profesionist. S-a preocupat și de noi, să avem cu ce ne face treaba. Însă, când a făcut-o de oaie, a făcut-o! A fost îndemnat să iasă pe sticlă, i s-a promis susținere. Dacă nu făcea asta, nu se termina totul atât de urât. De aia în viață, chiar și când ești rău de gură, ca mine – sau mai ales atunci -, e bine să gândești întâi și pe urmă să vorbești. Altfel, n-ai cum să pleci cu fruntea sus din sistemul ăsta”.

Cristina MIRCEA